duminică, 29 decembrie 2013

Asal, Fesal ?

Sunt două acorduri secrete încheiate de România cu Banca mondială pe vremea guvernării cdr. Guvernul şi "preşul" marionetă de atunci, mă refer la Constantinescu Milică, care au dat liber distrugerii agriculturii româneşti prin ASAL şi imediat după aceea industriei prin FESAL, sau invers. Am căutat peste tot aceste acorduri dar nu le-am găsit pentru că ele par ultrasecrete. Am găsit doar comentarii la modul: că prin înţelegerile astea două, s-a distrus totul în ţara noastră. Vă rog, pe cei care sunteţi bine intenţionaţi şi aveţi cunoştinţă de cauză, să completaţi acest articol cu comentariile voastre. Se pare că de pe acilea sau pe aciişa, a început dezastrul economic naţional. Vă mulţumesc anticipat.

Emil Constantinescu, poreclit, printr-o ironie a sorţii, chiar „Ţapul”, a fost singurul care şi-a asumat cu resemnare poziţia, renunţând la candidatură pe motiv de „m-a învins sistemul”. A vrut, probabil, ca acest gest să fie văzut ca unul de renunţare nobilă, scutindu-ne cu eleganţă de zvârcolirile unei lupte pe care ştia că o va pierde. Ghinion! A fost perceput doar ca un gest de renunţare laşă, lăsându-i, cum se spune, cu ochii în soare şi cu fundu-n baltă pe cei care-l susţinuseră. În 2000, Constantinescu nu avea de luptat ca să recâştige Preşedinţia, ci ca să bage un partid istoric în Parlament.
Asta-i viaţa, cum bine remarca Mark Gitenstein că spun românii. N-a fost să fie Cuza, a rămas doar ţap. Ispăşitor.

Ceilalţi doi preşedinţi post-revoluţionari nu s-au lăsat aşa de uşor.


Gabi C.

joi, 26 decembrie 2013

Mos Petru

Mos Petru, un batran ramas fara casa, a tinut sa ure langa chilia lui Daniil Sihastrul. Cuvintele lui si sarcasmul cu care le rosteste te vor revolta cu siguranta. «Ii mai rau ca inainte, / iar daca n-aveti curele, / cumparati-va bretele / sa va spanzurati cu ele / ca vin vremuri si mai GRELE!!!».

http://video.bzi.ro/video/show/uratura-anului-spusa-de-mos-petru-48139?utm_source=Libertatea&utm_medium=FB&utm_campaign=FB-Post

Omul alb

Acum câteva zile eram fericit pentru că aşa cum v-am povestit atunci, creasem un om de zăpadă, frumos şi cu un cap mai înalt decât mine. Era curat ca zăpada din care-l făcusem, de un alb imaculat pentru că abia ninsese şi respira sănătate şi rezistenţă prin toţi porii. V-am spus atunci ce materiale am folosit pentru construcţia lui dar nu am intrat în detalii aşa că voi intra şi în detalii în cele ce urmează. Fără prea multă filozofie, simplu, am să vă reamintesc materialele folosite: zăpadă din belşug din curte şi de pe stradă, nasturi, mop, cratiţă, morcov. Dacă nu aveţi morcov îi puteţi pune ca nas o şurubelniţă sau o furculiţă cu mânerul roşu.
Când am început procesul de creaţie speram să fac cel mai mare om de zăpadă din câţi au existat vreodată pe pământ, un fel de Colos nemuritor cum ar fi fost cel din insula Rhodos dacă eternitatea construită de om nu s-ar fi dovedit în faţa naturii în cele din urmă efemeră.
Era pe lista mea de priorităţi alături de celelalte lucruri obligatorii pe care le mai am de făcut până la sfârşitul vieţii, un fel de listă a lui Bucket din filmul cu acelaşi nume, o tragicomedie cu deznodământ trist pe care am văzut-o şi apoi revăzut-o deşi nu mai vreau să văd filme triste, dar care era pe lista mea şi nu am avut de ales. Dacă reuşeam proiectul, aş fi putut să particip cu el la cartea recordurilor, să devin celebru şi să mă umplu de parale. Aşa că, încrezător în propriile forţe m-am apucat de treabă cu nerăbdare şi cu hărnicie. Obişnuit să organizez rapid producţia noilor proiecte i-am executat schiţa în minte, am calculat necesarul de materiale, manopera, am îndreptat lopeţile, am pus ţuica la fiert, după care am început procesul de formare la rece al calupurilor de zăpadă cu ajutorul celei mai mari crătiţi din gospodărie, care era folosită pe vremuri de mamaie probabil pentru producţia de sarmale sau pentru fierberea piftiei  atunci când aştepta cu drag să-i vină de Crăciun toată familia la masă. Am format cu cratiţa şi cu lopata vreo douăzeci de cilindri de zăpadă urcându-mă cu picioarele şi dansând pe formă aşa cum băteau pe vremuri copiii căpiţele de fân la ţară, dar cu ţigara în mâna stângă şi cu cana de ţuică aburind în mâna dreaptă până când am terminat toată zăpada din curte. Eram departe de proiectul meu mental aşa că am ieşit pe stradă şi am adunat după acelaşi principiu toată zăpada de pe stradă dar din păcate strada fiind scurtă şi îngustă s-au terminat repede toate resursele. M-am gândit atunci să apelez la vecini şi să le adun zăpada de prin curţi,  dar fiind ora târzie din noapte nu am îndrăznit deşi cred că dacă îi îmbiam la o ţuică sau la un vin fiert  nu m-ar fi refuzat nimeni, doar m-ar fi categorisit drept cel mai dilimache dintre dilii.
Cu toate acestea, omul meu era încă departe de proiectul iniţial, însă neavând de ales pentru că ninsoarea se oprise de mult, am modificat proiectul  renunţând astfel la laurii şi la banii mult visaţi. Era deja cu un gât mai înalt decât mine şi mai trebuia să îi concep şi capul rotund, lucru ce complica puţin tehnologia folosită până atunci. Acum înţeleg că dacă aveam zăpadă suficientă mi-ar fi trebuit o fadromă, un utilaj cu o cupă şi cu lamă pentru a respecta ideea de bază ceea ce nu aveam de unde să fac rost. Dar chiar şi aşa eram mulţumit parţial, gâtul îl terminasem folosindu-mă de o cratiţă mai mică iar capul îl aveam în lucru şi încercam să îi dau rotunjimile şi o formă cât mai aproape de cea umană. La un moment dat mi-a trecut prin cap să îi aleg şi sexul dar m-am hotărât în cele din urmă să nu mă complic şi să respect  voia lui Dumnezeu adică să iasă ce o ieşi. Am terminat şi capul pe care i l-am aşezat cu grijă peste gâtul firav cu ajutorul unui scripete agăţat de copac şi urcându-mă pe o scară înaltă dar şubredă. După cum v-am povestit data trecută, atunci când i-am terminat de făcut capul am simţit că a prins viaţă, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ştrengăreşte. A ieşit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a sugerat din priviri că am uitat să îi pun nasul şi că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La urmă am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat aşa cum l-a făcut taică-su, în zăpada goală şi i-am urat viaţă lungă, vreme rea, troiene şi mult ger. I-am mai asigurat şi un bodyguard, câinele meu lup,  pentru pază şi protecţie aşa cum o să vă arăt în poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu o să îl deoache nimeni pentru că am băut împreună ţuică fiartă şi ni s-a înroşit nasul la amândoi.
Deşi era întuneric şi frig am avut plăcutul sentiment că în curtea noastră venise primăvara şi înfloriseră copacii, iar o senzaţie de bucurie spontană ca la naşterea unui copil invadase atmosfera mohorâtă şi întunecată ce stăpânise curtea până atunci. De bucurie am dănţuit în jurul lui cu chiote de bucurie ca apaşii lui Winnetou în jurul focului şi cu lupul meu după mine, după care obosit din toate punctele de vedere, îngheţat, cu mâinile şi picioarele care mă ardeau de frig am plecat la culcare.
Când m-am trezit a doua zi, la poartă se adunaseră toţi vecinii de pe stradă cu mic cu mare, cu căţel şi purcel dornici să se pozeze cu omul de zăpadă care apăruse din nimic peste noapte şi care le zâmbea ştrengăreşte şi primitor. Omul meu de zăpadă era doar al nostru, al oamenilor mari, înspre copii a privit doar puţin chiorâş  şi aceştia înţelegând, au fugit  să-şi construiască singuri alţi oameni albi după chipul şi asemănarea lui şi să se bată cu bulgări uitând de calculatoare. Copiii ştiau de acum bine ce au de făcut.
Două zile întregi ne-am ţinut numai de poze, ţuică, vin, grătare şi am horit în jurul creaturii pe care toată lumea o considera o minune, pentru că oricât de trişti ar fi fost musafirii, vecini, rude ori prieteni, era de ajuns să intre în curte şi să privească zâmbetul alb şi sincer al omului de zăpadă, ca fiecare să se înveselească şi să uite subit de toate grijile chinuitoare care îi stresaseră până atunci   ţinându-le creierii încleştaţi ca într-o menghină.

După câteva zile a început singur să se aplece într-o parte ca un om paralizat pe partea stângă, afară era cald şi zăpada începuse să se înmoaie, atomii de apă amestecată cu planctonul îngheţat căzut din cer îşi modificau iremediabil starea de echilibru energetic, ca celulele unui om cuprins de boală grea şi care încep să se dezintegreze implacabil orice ai face. Ne adusese primăvara în suflete dar odată cu aceasta şi boala grea a oamenilor de zăpadă de care se temea el de la început, acea boală incurabilă a cărei cauză era căldura. Se topea văzând cu ochii, aplecându-se din ce în ce mai mult. Slăbise exagerat,  albul impecabil al zăpezii devenea pământiu iar o sudoare rece îi picura de sub oala albastră care juca rolul căciulii şi din nasul roşu cădeau sistematic picături maronii aproape ca noroiul . Scăzuse în înălţime precum un bătrân ramolit şi ajunsese  cât mine de mic sau de mare, luaţi-o cum vreţi.
Eram disperat, gaşca străzii se spărsese şi nimeni nu mai vroia să se pozeze cu omul meu de parcă devenise ciumat şi o tristeţe generală pusese din nou stăpânire pe toată lumea care ne vizitase până atunci şi care fără acel zâmbet sincer, alb şi curat începea să îşi reamintească încet, încet,  toate grijile cotidiene de care abia scăpaseră. Am încercat toate metodele posibile, să îl pun din nou cu picioarele pe zăpadă, să-l îndrept cu proptele şi pene de gheaţă şi de lemn, i-am luat temperatura , i-am pulverizat apă rece aproape de zero absolut pe trunchiul firav, oxigen lichid care în contact cu aerul îngheaţă instantaneu dar corpul lui şi vremea de afară nu mă ajutau deloc, destinul lui nimicitor se declanşase fiind de neoprit. 
Nu mai suport trauma de a pierde fiinţe dragi iar ştrengarul devenise pentru toţi apropiaţii mei  o fiinţă dragă.
Am sunat la salvare şi după ce le-am explicat despre ce este vorba mi-au spus că nu au maşini , că au multe cazuri după sărbători şi că dacă ar fi avut, ar fi trimis una de urgenţă la faţa locului dar nu pentru omul meu ci pentru mine că am înnebunit de tot, sau că o să îmi trimită poliţia pe cap ca să nu mai îmi ardă de miştouri d-astea ieftine că ei stau şi muncesc acolo iar eu mă ţin de tâmpenii şi sunt beat mort. Apoi am căutat pe net salvarea oamenilor de zăpadă dar degeaba şi atunci mi-a venit ideea să înfiinţez eu în viitor un serviciu de genul ăsta şi să scap lumea de suferinţă că tot nu mai găsesc nimic de lucru în ultima vreme.
Deznădăjduit şi fără sprijin m-am rugat Cerului, l-am căutat degeaba pe Moş Crăciun că plecase spre ţinutul gheţurilor veşnice, Crăiasa Zăpezilor nu avea mobilul la ea sau i se descărcase bateria, totul fără folos pentru că la un moment, într-o clipă, la al doilea cântat al cocoşilor omul meu s-a prăbuşit cu zgomot de parcă ar fi fost bombardat şi fulgerat în acelaşi timp. Un norişor luminos şi sferic zâmbind cu seninătate din colţul gurii s-a ridicat atunci ştrengăreşte în zig-zag, ocolind parcă nişte obstacole imaginare, dovedindu-mi că orice lucru fie el  şi din gheaţă, făcut cu suflet prinde suflet. Odată ajuns printre ceilalţi nori, cerul a început să se lumineze şi a început să ningă ca în poveşti.
... O să am nevoie în scurt timp de o fadromă, macara, schele şi de imensa oală de sarmale a lui mamaie.
                                                                      Gabi C.

Crăciun fericit români, oriunde v-aţi afla!







MIRON COSTIN:
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova”


luni, 9 decembrie 2013

Boala lui Calache

 Romania sufera de o boala autoimuna denumită boala lui Basedow, în traducere boala lui Calache.


Rolul sistemului imunitar este sa protejeze organismul de afectiuni cauzate de bacteriivirusimicrobi sau celule dezvoltate anormal; in cazul bolilor autoimune, sistemul imunitar ataca si distruge in mod eronat tesuturile si organele umane. Astfel, pot fi afectate: globulele rosiivasele sangvinetesutul conjunctivsistemul endocrin, sistemul muscular, articulatiile, centrii nervosi sau pielea

De regula, bolile autoimune apar in randul femeilor aflate la maturitate, mai exact la varsta fertilitatii. De asemenea, aceste afectiuni sunt in special ereditare, dar exista si factori de mediu care conduc la slabirea sistemului imunitar. Simptomele bolilor autoimune variaza de la un individ la altul, fiecare afectiune si manifestare fiind diferita.
ROMÂNIA


România e bolnavă de multă vreme ! Dar boala ei nu este ereditară ci a fost căpătată încă din vremuri îndepărtate. Această boală are ca simptome trădarea de neam şi pofta nemăsurată de înavuţire. Este o boală autoimună foarte greu de vindecat. Anticorpii, acele celule desemnate cu salvarea organismului în caz de boală, au luat-o razna şi devorează cu bună ştiinţă tot ce a mai rămas din noi, vechi şi nou, economie, terenuri, bugete, fabrici, spitale, bănci..... Ne-au ieşit ochii din cap de la atâţia anticorpi aflaţi permanent la putere şi transformaţi în vampiri de neam şi de ţară, care în orice moment sunt capabili să-şi ucidă copiii şi să ne  înstrăineze glia strămoşească.
Boala este cunoscută încă din antichitate şi a apărut pe aceste ţinuturi feerice odată cu cotropirea romanilor,  iar tratamentul încă mai există dar stă bine sechestrat. Marea majoritate a anticorpilor colcăie prin partidele aflate permanent la guvernare şi prin cele mai importante instituţii ale statului. Cum acţionează ele,.. se ştie şi se vede, păcat că încă nu s-a născut românul înzestrat cu ştiinţă şi curaj, care printr-un antidot simplu, bun simţ şi dragoste de ţară, să le vină repede de hac . Sistemul national este cotropit de aceşti anticorpi degeneraţi şi nelegiuiţi, care au devorat cu neruşinare organismele statului transformând legea în fărădelege şi care nu se lasă până când nu ne vor distruge integral, oameni şi ţară, dacă, nu cumva, acest lucru  s-a şi întâmplat deja.

Gabi C. vezi şi http://generatianimanui.blogspot.ro/2010/11/facerea-romaniei-in-trei-zile.html

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Combinatul de la Fãgãras

Escrocii şi imperiile lor


     Eram într-o zi în apropierea platformei chimice Nitramonia. M-a socat imaginea ce mi se înfãtisa. Grupuri de locuitori ai cartierului, de toate vîrstele, împînzeau strada. Stãteau degeaba, zgomotoşi, dar linistiti totuşi, în felul lor, si poate chiar multumiti de statutul pe care îl au de peste douã decenii. Aveau si un scop. Îi pãzeau pe cei care intraserã pe platformã sã fure. Dupã o vreme, intrusii ieseau cu ,,bagajele“ agonisite pentru a fi valorificate. Astfel îsi cîstigã existenta cei din cartier. Din cînd în cînd mai sînt goniti de oamenii legii sau de paznicii platformei. Dar nu din cauza acestor indivizi s-a ruinat combinatul chimic din municipiu. Se spune cã pestele de la cap se împute. Combinatul de la Fãgãras la fel ca mai toate întreprinderile similare din tarã, vreo 1.200 la numãr, s-au ruinat din cauza celor din conducerea statului, ministri, directori ai Autoritãtilor statului si sefi înscãunati în toate structurile din teritoriu. Acestia n-au mai fost pînditi si goniti de nimeni, nici de oamenii legii, nici de paznici. Mînã în mînã, timp de douã decenii, s-au înfruptat din averea agonisitã de români. Concluzia: ei si-au construit imperii, iar statul a fãcut datorii. Prin 1997, Nitramonia înregistra datorii de 1.000 de miliarde de lei. Erau numite datorii istorice. Directorimea, supravegheatã îndeaproape de APAPS sau AVAS, cum se numea atunci, a acoperit gaura schimbînd sefimea cu acei indivizi care le puteau face jocurile. Cînd furtisagurile erau prea pe fatã s-a trecut la privatizare. S-au perindat tot soiul de ,,investitori“ care mai de care mai penali. Firme de apartament inexistente prin SUA, dar super lãudate de oficialii români, au preluat, pe mai nimic, platforma chimicã. Desi n-au plãtit statului pretul cerut, s-au instalat frumos, au divizat totul, au creat haos si au vîndut mai departe. Suveica a functionat ca la carte, iar tot ceea ce a mai rãmas din Combinatul Chimic nr. 1 în România a ajuns în ograda unor escroci. Mînã în mînã cu sefii comunitãtii locale, dar si cu incompetenta functionarilor publici din primãrie, au sters si datoria Nitramoniei cãtre municipalitate. Acei escroci sînt acum mari patroni, lideri politici care vor sã acceadã în Parlament, Consiliul Judetean si Consiliul Local. Comunitatea a tãcut, s-a lãsat manipulatã, condusã si înselatã. Nu doar la Fãgãras s-a întîmplat asa. România a fost, timp de douã decenii, o vacã bunã de muls pentru escroci. România are o datorie externã de peste 90 de miliarde de euro si alte miliarde ca datorie publicã internã. Asta în conditiile în care, în 1989, nu avea nicio datorie si în plus avea creante de peste 9 miliarde de dolari si investitii de amploare în diverse tãri de pe mapamond. Conducãtorii tãrii derulati în mandatele de dupã decembrie 1989 n-au recuperat nimic din acele creante, pe unele le-au sters emitînd acte normative sau au redus lista acestora pur si simplu. Vã mai amintiti numele ministrilor care s-au perindat prin guvernele postdecembriste? Îi vedeti acum pe la toate partidele politice fãcîndu-si imagine la posturile TV private. Se regãsesc si în TOP 300 cu averi de miliarde de euro. Toate în detrimentul unei Românii bogate, de acum sãrãcite si datoare.

sursa:http://www.monitorfg.ro

vineri, 6 decembrie 2013

Casa zburătoare VIII

1.                        INT.CASA.HOL-NOAPTE
COSTEL şi FAION trecură pragul casei urmaţi bineînţeles de către Leu, Negrău rămase la uşă. Privirea lui FAION se opri pe arcul şi tolba cu săgeţi. După care zări şi soba.
FAION
Mă simt ca acasă în pruncie, da..de ce cânele tău intră în casă şi...cânele meu Negrău stă afară?
COSTEL
Bine îl dau afară şi pe Leu sau îl las pe Negrău al matale în casă. Sau să facă ei ce vor, numai să nu se bată.
FAION
De ce îl chemi Leu când iel aşa cum mai desluşesc io îi lup. Nu dau lupu' pi leu. Să pui jarul ista în vatra sobei.
Pe hol toată lumea îşi aştepta rândul la baie. Dând din umeri neputincioasă, cu privirea întrebătoare

aţintită spre COSTEL, care se urca pe o scară ce ducea în podul casei, şi ţinând la nas un stick de desfundat nasul ROXANA constată strâmbându-se.

ROXANA
Mi s-a desfundat nasul! Cine miroase aşa..Leu, da câinele ăsta bătrân de unde a apărut?
COSTEL
Ţi-am adus căldură. E Negrău câinele lui FAION. La femei le dau haine de ale tale vechi iar la bărbaţi şi la copii ştiu eu ce să le dau.
ROXANA încă nu putea să îşi revină, dar călcând pe ciudaţii care stăteau tolăniţi pe hol se duse să deschidă geamurile. Leu lătra ameţit de mirosuri şi îl cerceta pe Negrău iar motanul se ascunsese fugind pe şifonier. Termometrul(detaliu) arăta 12 grade celsius. Leu era aproape permanent umbra lui COSTEL. După un timp, temperatura urcase la 15 grade.
COSTEL
-Dacă mai aducem oameni nu mai e nevoie de lemne. Afară sunt minus zece grade iar în casă avem aproape 15 grade.
FAION
( înclinându-se ca un cavaler rătăcitor înaintea Roxanei)
Mă înclin în faţa frumuseţii voastre  domniţă. Nu mai vedem, nu mai auzim, nu mai simţim, doar mirosim. Al vostru, FAION iar aista îi cânele mieu Negrău. Zeii să fie cu noi şi ne ajute în aste vremi tulburi.
ROXANA
(ţinând în mână saci de plastic)
Încântată stimate domn. (către ceilalţi)..hai intraţi pe rând la duş. Când sunteţi gata bateţi în uşă să vi se dea haine curate de schimb. După spălat, femeile şi copii vin cu mine în dormitor iar bărbaţii cu COSTEL în camera de ZI. Se fumează în curte sau în bucătărie doar cu geamul deschis.
Din pod, prin trapa deschisă zboară saci cu haine, prosoape, ciorapi, maieuri, chiloţi, cizme, pantofi, papuci etc.
2.                        INT.POD.CASĂ-NOAPTE
Podul este plin de tot felul de obiecte, cărţi, haine puse ordonat pe umeraşe şi agăţate de bârnele acoperişului, televizoare vechi, tacâmuri, saltele, schiuri, pături, saci de dormit etc. COSTEL caută cele necesare alegând îmbrăcămintea şi aruncând-o în hol prin deschizătură.
3.                        INT. CASA.HOL-NOAPTE
ROXANA
Aruncă şi saltelele, sacii de dormit şi păturile toate, facem priciuri ca la cabană.
COSTEL(OFF)
În podul ăsta se întâlnesc mai bine de trei generaţii, vii şi morţi, podurile vechi sunt muzee şi anticariate. Aici găsesc mai multe lucruri utile decât în piaţa cea nouă.
ROXANA
Eu când mă urc în pod mă învăluie toate amintirile şi îmi vine să plâng, fiecare lucru ascuns acolo are o importanţă aparte .
4.                        INT.CASA.HOL DACII-NOAPTE
 Obosiţi, murdari şi înfriguraţi toţi stau pe jos dând din cap, vorbind singuri şi lovind cu picioarele de duşumea ca să se încălzească, creând astfel un zgomot continuu, care se transformă într-un urlet de lup. Leu începe a urla cu botul ţintă spre cer.
5.                        EXT.CER.NOAPTE
În imagini apare luna.  Se aude pe fundal vocea lui FAION, ca o voce din străfunduri, magică, profetică:
FAION(OFF)
-Ce atâtea flamuri, peste tot flamuri, dacii aveau unul şi bun care speria duşmanul. Trădare, trădare, trădători. Nu, nu, nu! De ce, de ce, de ce, de ce,...Divide et impera !

-Când vor învia strămoşii din noi, va fi vai şi amar de voi, trrădăătoorilor!. O zei, Zamolxe ....Dumnezeu.-Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevarul!.

6.                        EXT.CÂMP.LUPTĂ.ZI-(FLASH-BACK)
Pe un covor roşu, un NOBIL DAC după îmbrăcăminte, dar fără barbă şi cu o mască mică, neagră pe ochi, ţine de frâu un cal negru care calcă în copite vechiul steag de luptă "dracone" al dacilor, după care ridică steagul şi îl aruncă în noroi în faţa unui comandant roman îmbrăcat în ţinută de război de culoare neagră, cu o mască mică, neagră, pe ochi. Romanul pune la gâtul dacului o medalie de aur pe care este imprimat capul lui Decebal. Dacul taie o panglică de inaugurare şi mulţumeşte romanului pentru medalie.
NOBIL DAC
Gratias ago vos!.
În zare se văd viile, pădurile şi munţii Ţării Dacilor. Femei şi copii daci fug disperaţi spre munţi.
7.                        INT.MUNŢI.PEŞTERA DACILOR.NOAPTE-(FLASH-BACK)
În jurul focului stau înghesuiţi într-o peşteră mulţi daci îmbrăcaţi caracteristic, dar rupţi, jerpeliţi ca după război. Bărbaţii răniţi sunt îngrijiţi de femei. Copii, (fete şi băieţi) speriaţi. Pe jos, în peşteră sunt împrăştiate arcuri, cornuri de vită şi tolbe cu săgeţi. Cineva cântă la fluier o “DOINĂ” de jale.
IMAGINEA SE MUTĂ LIN PE SECVENŢA URMĂTOARE.
8.                        INT. CASA.HOL-NOAPTE
Murdari, resemnaţi, obosiţi  şi jerpeliţi musafirii stau pe jos şi privesc în gol dezorientaţi. FAION tuna şi se tânguia în acelaşi timp printr-o incantaţie.
FAION
De la tatăl de sus, In ceriu sus,
S-a înalţat în sus, Un nor mare;
Din norul mare, S-a facut un OM mare,
Şi din Omul mare, S-a facut o pădure mare;
Om, mani, padme, hum! Om, mani, padme, hum!

Agni, Varuna, Marut! Agni, Varuna, Marut!



Va urma...