joi, 30 iunie 2011

Jos pălăria!... Domnule Mihai Dinu !



Studenţii îi spun Zeus. Dumnealui nu-i place, atât timp cât trebuie să împartă titlul cu un personaj politic din zilele noastre. 
Plus că zeii nu vin la Universitate cu bicicleta şi nici nu predau comunicarea cu o voce de Teleenciclopedia, expunând în două ore de curs cunoştinţe din cele mai vrăjmaşe domenii. A visat dintotdeauna că va preda ştiinţe umaniste, dar timp de 24 de ani istoria l-a obligat să fie inginer.
E doctor în matematică, a luat premiul Academiei Române pentru o lucrare despre personalitatea limbii române şi a proiectat un baraj cum nu mai e altul pe Valea Doftanei. Profesorul Mihai Dinu de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti nu se semnează niciodată profesor doctor inginer. "Ar fi o blasfemie pentru umanişti. Când vin decizii absurde de la minister, lumea e revoltată şi colegii spun că numai nişte ingineri au putut hotărî aşa ceva. În inginerie, când faci ceva ce li se pare lor nelalocul lui, spun cu suprem dispreţ: "Asta-i poezie, ce caută aici?".
Aproape că ţi-e şi ruşine să scrii despre profesorul Mihai Dinu. Să nu-l lauzi prea mult, să nu spui cuvinte care sună nepotrivit şi fals. Modestia şi decenţa fac orice compliment să sune străin.
Anul I, al doilea curs de istorie a comunicării. Profesorul porneşte de la definiţii din dicţionar şi îi poartă pe studenţi prin lingvistică, genetică, biologie, filosofie, matematică, religie. Şi înapoi. Nu ridică vocea nici o clipă şi rumoarea studenţilor se stinge în vocea caldă a celui care a ratat în adolescenţă o carieră în operă. "«A da de ştire», asta spune dicţionarul că înseamnă comunicarea. Unii oameni mai spun că dormitorul comunică cu baia. Ei, comunicarea e un pic mai mult", spune profesorul zâmbind, pregătind studenţii pentru călătorie.
"Am avut o carieră mai ciudată. Timp de 24 de ani am fost inginer. Am lucrat în cercetare şi proiectare, domeniul hidrotehnic. Abia în 1990 am avut şansa să mă transfer într-un loc a cărui activitate chiar să-mi placă. N-am avut vocaţie pentru inginerie, dar ale vieţii valuri... Am terminat liceul în 1959. Dintre colegii mei, vreo 40, n-au intrat la facultate decât trei la Facultatea de Comerţ Exterior şi unul la Politehnică. Restul n-am putut intra, pentru că erau condiţii de dosar. Pentru locurile la care se concura la liber prima întrebare era ce fel de politică au făcut părinţii tăi, bunicii, înainte de 23 august. Eu nu stăteam deloc bine. Bunicul meu fusese ministru în multe guverne în perioada interbelică, a murit în închisoare. Tata a fost deţinut politic. Erau puţine şanse. Am dat admitere la Filologie şi am picat. M-am înscris la o şcoală de strungari pe lângă uzinele «23 august». Aici eram invers ca în facultate. Din 40 de elevi, doi erau fii de muncitori şi 38 erau fii de medici, de arhitecţi, de istorici. Mi-am dat seama că latura umanistă e închisă pentru mine şi m-am apucat să învăţ matematică şi fizică. Am dat examen la Institutul de Construcţii, la Facultatea de Hidrotehnică. Am intrat. După 6 ani am ajuns inginer şi am lucrat la institut până în 1990. Totuşi, mi-am făcut ambiţia să urmez filologia la fără frecvenţă şi am scris lucrări de lingvistică."
Nici nu simţi când cursul ajunge la probleme de religie, la filosofie. "Diferenţa dintre un credincios şi un necredincios nu e că unul e mai bun ca altul. Sunt cazuri în care ateii se poartă creştineşte şi invers. Diferenţa e de cum comunică ei cu Divinitatea. Unii cred că ce li se întâmplă în viaţă ţine de întâmplare, coincidenţă, ceilalţi - tot ce li se întâmplă e un mesaj de la Dumnezeu." Definiţiile se succed firesc, iar pasiunea pentru cuvinte iese la iveală cu fiecare termen nou. Scrie pe tablă cu litere greceşti "dendros" (n.r. - copac), cuvântul de bază pentru dendritele neuronilor, dar şi pentru rododendron, copacul-trandafir. Arată cam pe unde se situează mitocondriile în celulă şi ajunge la Eva mitocondrială, cea care a trăit în urmă cu aproximativ 149.000 de ani în urmă şi ale cărei caracteristici s-au transmis pe linie feminină până în ziua de azi. "Există şi un Adam cromozomial, un strămoş ce nu a fost contemporan cu Eva mitocondrială, a trăit cam acum 50.000 de ani", spune profesorul Dinu zâmbind. Cu fiecare ştersătură de burete se ridică văl după văl. Nici nu-ţi dai seama când discuţia ajunge la dansul albinelor. "Când identifică o sursă de hrană la o distanţă mai mică de 100 de metri, albinele se întorc la stup, zburând în cerc. Când distanţa e mai mare, zboară aşa cum e simbolul infinitului. Mai mult, cu o mişcare de abdomen, semnalează suratelor ce cantitate de zahăr e în livada depărtată, să vadă dacă merită efortul deplasării."
"Nu regret că am avut acest parcurs profesional. Pot spune, pentru prima oară în viaţa mea, că sunt mulţumit din punct de vedere profesional. Am avut, cred, o vocaţie didactică dintotdeauna. Explicam colegilor lecţii de istorie. Aveam un vecin căruia îi ţineam des prelegeri de acest fel. Nu ştiu cât era de interesat, cert e că băiatul a ajuns antrenor de rugby. Cât timp am fost inginer, am reuşit să-mi urmez şi pasiunea. Am aflat de noi tendinţe în lingvistică, despre lingvistica matematică, despre poetica matematică. Iniţiatorul acestei discipline la noi a fost prof. Solomon Marcus de la Facultatea de Matematică. Am o admiraţie neţărmurită, e o fiinţă umană de invidiat. Primele articole le-am publicat sub îndrumarea dumnealui, despre matematica teatrului. Am reuşit să iau şi doctoratul în matematică, fără să fi făcut facultatea respectivă."
Ce legătură au teoriile comunicării cu geometria şi astronomia? Sau cu erele dinozaurilor şi cu dramaturgia? La cursurile profesorului Dinu au. "Comunicarea intrapersonală e atunci când stăm de vorbă cu noi înşine. Dialogul interior stă la baza conştiinţei, de aici remuşcările, căinţele. În noi sunt două instanţe care deliberează şi atunci când decidem să trecem strada", explică el, cu economie de gesturi. Când spune cât de puţin contează cuvintele atunci când comunicăm, câţiva studenţi privesc neîncrezători. Studiile arată că vorbele reprezintă sub 10% din ce transmitem. "Când întâlnim un om prima oară, ne facem o părere despre el în primele 90 de secunde. Câte poţi spune în timpul ăsta? Dar impresia se clădeşte pe ce haine poartă, ce voce are, cum se mişcă. Instinctiv, ştim ce uşor se minte prin cuvinte. E mai greu să minţi nonverbal. De aceea, actorii, în vremurile vechi, erau rău-văzuţi de Biserică. Moliere, care era şi actor, a stat zile bune neîngropat, pentru că biserica nu dădea voie să fie înmormântat în cimitir. Fiindcă, spuneau clericii, actorul se dă drept altceva, minte", înlănţuie profesorul mărgelele pe firul logicii. Pentru a ilustra convingător acest lucru, profesorul Dinu dă exemple şi din istoria noastră recentă. Nu uită să contextualizeze informaţia pentru studenţii născuţi la câţiva ani după 1989. "La primele alegeri libere din România, după Revoluţie, au participat trei candidaţi. Unul care gesticula excesiv şi zâmbea de la o ureche la alta, altul care avea voce frumoasă şi pe care l-au votat mai ales femeile şi al treilea care nu era nici zâmbăreţ, nici cântăreţ. Cel mai nuanţat şi complex mesaj politic îl avea cel din urmă. A obţinut doar 4% din voturi. Zâmbăreţul a luat 86%. Oamenii se ataşează de persoana omului politic. Ce spun ei? Neinteresant. O să fie bine şi la vară cald. Asta spun toţi. În schimb, uite maică ce frumos e!...", povesteşte în râsetele tinerilor.
"În liceu am jucat şi teatru. Am fost Matei Basarab şi Alexandru Ioan Cuza. Chiar am mânuit sabia cu care a jucat Nottara în «Apus de soare». Dar nu cred că aveam talent. Deprinsesem elementele vocale ale jocului. Nu ştiu cât m-a ajutat acest lucru la catedră. Cert e că eşti emoţionat la început, dar apoi te rodezi. În fond, nu sunt o persoană comunicativă. De aceea mă şi plimb cu bicicleta. Am un spirit de independenţă în sensul ăsta, iar pe bicicletă eşti singur şi nu rişti să fii abordat. Nu le-aş recomanda studenţilor, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile de comunicare, să meargă cu bicicleta. Mai bine să meargă cu metroul, să angajeze discuţii."
La curs puţină filosofie nu strică după momentul ceva mai relaxat. Cercetătorii, oamenii de ştiinţă, filosofii sunt umanizaţi cu date biografice, nu rămân substantive proprii reci, ale unor oameni care au dat nume unor teorii. "Ştiaţi că în limbile eschimoşilor sunt peste 50 de cuvinte care desemnează cuvântul gheaţă? Aţi observat că fetele disting mai multe culori decât bărbaţii? Bărbaţii nu trec de simplificarea grosolană ROGVAIV. În concluzie, oamenii privesc lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Eu, de exemplu, nu pot să disting indigo. Nu voi spune niciodată că am văzut pe cineva cu o bluză indigo foarte frumoasă.
La unele triburi nu există noţiunea de timp. Nimeni nu-ţi reproşează că ai întârziat. Îţi zic «Bine ai venit» atunci când ai putut să ajungi. Cultura occidentală are şi ea particularităţile ei. Zicem «M-am îmbolnăvit», nu «A dat boala peste mine» şi «M-am născut», de parcă a fost un act de voinţă.
Suntem obişnuiţi să ne punem în centrul Universului. Anglo-saxonii chiar scriu pronumele la persoana I cu majusculă." 
Copiii râd iar pentru că, deşi erau lucruri ştiute, nu le-au fost prezentate niciodată în lumina aceasta.
"Nu poţi iubi pe cineva cu care nu poţi comunica. Afirmaţiile general-umaniste că noi ţinem la toţi oamenii de pe planeta asta şi vrem să-i ajutăm sunt demagogice. Problema e să-ţi iubeşti aproapele, pe cel care este în contact direct cu tine, cel care-ţi e vecin, care lucrează în acelaşi loc cu tine. E uşor să spui că iubeşti negrii din Africa, că nu te implică în nici un fel. 
E nevoie de un efort. Fiecare om e remarcabil într-un fel sau altul. Numai un snobism tâmpit te poate face să-i dispreţuieşti pe unii pentru că nu au şcoală sau cine ştie unde i-a dus soarta. De la toţi poţi învăţa.
Da, mai păcătuiesc şi mă uit la televizor. La talk-show-uri şi în emisiuni nu există comunicare. În sensul ca unul să influenţeze pe altul. Comunicarea înseamnă totalitatea mijloacelor prin care o minte o poate influenţa pe alta. Nu există ideea de negociere, de compromis. Doar de compromitere."


preluat de la
Jurnalul National
autor Ionela Gavriliu

Şi-a început cariera ca inginer, iar acum, la 70 de ani, este un filolog desăvârşit. Mihai Dinu a povestit la Cafeneaua critică cum a trecut de la Institutul de Construcţii la Universitatea din Bucureşti, mai exact de la Hidrotehnică la Litere.

Sunt extrem de putini oameni, daca nu chiar unul singur, despre care scriu si vorbesc cu tot patetismul si cu toata caldura de care este in stare sufletul meu contemporan Erei Glaciare. Am acest articol pe inima de foarte mult timp. Totusi, de cate ori ma apuc sa-l scriu, simt o jena in taste si, oricat le-as decanta, cuvintele par neoranduite si prinse cu piuneze.                                        
Noi ii spuneam “Zeus”. Era, indubitabil, cel mai iubit profesor al Facultatii de Litere. L-am adulmecat de la primul curs de comunicare, cand m-a uluit cu usurinta (devenita apoi emblema a domniei sale) cu care trecea de la filosofie si literatura antica, la biologie, matematica si chiar astronomie. Si-ar fi meritat mai degraba locul in plina Renastere decat epoca asta dezlanata si saraca in repere. A mai dat omenirii un ragaz de cateva secole, timp in care sa mai emane cunoastere si a ales sa se nasca in 1942. 10 februarie.
Nu facea niciodata prezenta, gasea probabil trivial sa-si oblige propriii studenti sa vina la cursuri. Cu toate astea, micul sau Olimp din amfiteatrul Balcescu ii devenea neincapator. Si-atunci nu ne sfiam sa ne asezam chiar si pe trepte. Nici acum nu pot sa inteleg cum un singur om cu un varf de creta in mana si o tabla neagra in spate reusea sa tina 200 de ochi atintiti spre catedra pret de doua ore. Pana si Teleenciclopedia dura 60 de minute.
Niciun curs nu semana cu altul. Reusea sa prefaca cele mai anoste subiecte intr-o experienta captivanta, intesata de referinte docte la pictori, compozitori, sculptori, arhitecti, oameni de stiinta carora le cunostea in amanunt nu numai operele, ci si viata personala.
Timp de patru ani, o data pe saptamana, cursurile cu Zeus ne reaminteau ca nu stim nimic. Spre deosebire de ale Domnul Profesor, limitele mintii noastre erau destul de aproape una de cealalta. Iar dincolo de uluire si admiratie,  era amuzamentul. Atat de neaspteptate erau legaturile pe care le facea intre personalitati, incatde multe ori nu ne puteam stapani rasul.
Si-acum zambesc cand imi amintesc de cursul despre cucerirea Americii. Citez inexact, din memorie: “<> vine de la numele lui Amerigo Vespuci, var cu Simoneta Vespuci, modelul primului nud al lui Boticelli”. Educatia ne infrana instinctul aplauzelor.
Am invatat de la un singur om cat de la toti profesorii care ni s-au perindat vreodata in spatele catedrei.
Cei cu care am impartit onoarea de a respira aerul din jurul lui Mihai Dinu isi amintesc acum amuzati de populatiile bambara si gourmantche, de Israel ben Eliezer Baal Sen Tav, de Moise ben Maimon zis Maimonide,  deBoris Musorgski, de Alexandr Borodin, de imparatii Chandragupta, Bindusara si Asoka, de Berbardino Sahagun, de Sf. Grigorie de Nyssa, de Ioan Hrisostom, de Abraham Abufalia, de Iakob Franck, de Moise Mendelson.
Mai tineti minte extraordinarele cursuri de comunicare animala? Mai tineti minte pasarea tukan-bokan al carei mascul construiese niste colibe in jurul unui arbust pe care o acopera cu frunze de un metru patrat, apoi alcatuiesc o adevarata gradinita – aseaza pietricele, aduna seminte pe care le uda? Mai tineti minte cimpanzeii Bonobo care construiau in fiecare seara un nou cuib, astfel ca intr-o viata ajungeau la 19.000 de cuiburi? Mai tineti minte cinteza de Galapagos care folosea un spin cu care inteapa copacii pentru a aduna insecte? Dar de Eva mitocondriala cine-si mai aduce aminte?
Care mai stiti unde traiau mrabii? Dar tasadayi? :)) Ok, va spun eu: in Thailanda, respectiv Filipine.
Care va mai amintiti care era specialitatea samanilor mancisi? Ehehei… inotau pe sub gheata. Dar a celor tibetani? Uscau cearsafuri ude in gerul iernii. :))
Dar modelele artei preistorice?
Cine este parintele dodecafonismului?
Ce-a vrut sa spuna Heraclit cu enantiodromia? Cine era mai tare: Spanta Mainyu sau Angra Mainyu? Cine a scris “Natiasastra”? :)) (Doar mie imi vine sa rad?)
Entertainmentul de la cursuri ca entertainmentul, dar sesiunea aducea cu ea pe langa ganduri de luare a campurilor aflate in posesie si ritualuri si cutume de invatare dubioase. Examenul era intotdeauna oral. Chiar daca intrai primul, la ora 9:00, chiar daca intrai ultimul, spre orele serii, Domnul Profesor iti acorda aceeasi atentie. De cel putin 15 minute. Nu te puteai sustrage nici prin lesin, nici prin mimarea cunoasterii.
Meticulos, isi pregatea de cu seara cate 20 de subiecte care acopereau intreaga materie. De la primul curs pana la cel de-al 12-lea. Nu prea aveai de ales: trebuia sa inveti toooot. Dar nu toata lumea era la fel de dotata intelectual ca Zeus, si-atunci, in cele 4 zile pe care le dedicam studiului intens, eram nevoiti sa patentam metode mnemotehnice roditoare.
Dintr-o rusine fara margini de a ajunge in fata domnului profesor pe sistemul varza de Bruxelles/tufa, toceam cu o indarjire tatara cu influente tracice. Cursurile aveau cate 10 pagini fiecare si contineau ani, nume pe care le auzeam pentru prima oara, categorisiri etc. Prin anul II, cand, la “Comunicare interculturala” ne-am desfatat cu tot neamul de zei si zeisori, de la cei mai cool la cei mai fraieri, am inregistrat la OSIM metoda afisajului. Reiterandu-l pe Martin Luther si cele 95 de teze afisate pe catedrala din Wittenberg, am caligrafiat numele si datele pe care nu le puteam retine si le-am lipit pe peretii camerei in care salasluiam. Astfel ca, vrand-nevrand, le citeam de cate ori imi ridicam capruii ochisori, ba uneori chiar si in toiul noptii, cand nu puteam sa adorm din cauza unui nume pe care nu mi-l puteam aminti, atinteam lanterna inspre perete si somnul lin imi era asigurat.
La examen, intram cate 5 in sala. Ma duceam mereu printre primii ca sa scap si sa nu ma incarc de emotiile celorlalti. Le aveam pe ale mele. Imi alegeam biletelele cu precautia omului nascut ghinionist. Aveam 10 minute in care imi puteam asterne pe ciorna ideile principale, dupa care urma examinarea. Calm, senin, cu un zambet abia schitat, cu doi ochi gri care vedeau prin noi, Domnul Profesor ne asculta pledoariile. Sunt convinsa ca stia din primele 10 secunde care cat a invatat, dar ne lasa de fiecare data sa ne incingem creierii. Nu rata niciodata ocazia de a face o gluma buna de care iata, ne amintim noi melancolici azi. Ironiile sale fine le prindeai uneori abia acasa.
Mi se parea aproape indecent sa vin sa ma laud cu bruma mea de cunostinte in fata lui Zeus si de multe ori simteam nevoia sa-mi cer scuze pentru limitele mintii noastre.
Incredibil cum generatii intregi de studenti au experimentat sentimentul familiarului in preajma unui om atat de diferit. Observ azi, ca absolut toti cei care l-au cunoscut zambesc cand le pomenesc de el. De bicicleta cu care venea la scoala si pe care o lega de calorifer, in holul facultatii, de lumile pe care le crea cand se juca de-a demiurgul in amfiteatre, de emotiile pe care le traiam la examene, de modestia coplesitoare a unui om cum rar iti e dat sa intalnesti.
Chiar, ce-o mai face Domnul Profesor?
sursa: http://maldita.ro/mihai-dinu.html

4 comentarii:

  1. Nu stiam de articol, multumesc, Gabi. Am citit cu mare drag si cu speranta ca vom apuca si vremuri normale.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nasc și la noi oameni, cum ar spune cronicarul !
    Felicitări pentru articol, este foarte bine scris și ne emoționează puternic !

    RăspundețiȘtergere
  3. Mulţumesc pentru comentarii simf şi Şerban Tomşa, îl cunosc personal pe domnul Mihai Dinu din vremea când era decan la faculatea de jurnalism şi ştiinţele comunicării din Bucureşti, de unde a plecat din păcate datorită familiei şi intereselor aceluia care s+a autoinstaurat acolo decan pe vecie după 89, dar al cărui nume nici măcar nu merită amintit.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce bucurie sa descopar acest articol minunat despre Domnul Profesor Dinu pe acest blog. Fac parte din Promotia 2005, Facultatea de PR si Comunicare de la UB, iar cursul de Teoria Comunicarii tinut de Dl. Profesor a fost unul dintre acele cursuri pe care ti le poti aminti (cu mare drag), chiar si dupa doua decenii, cum e cazul meu. Multumesc mult pentru articol, subscriu la cele spuse, astfel de profesori nu se mai fabrica in zilele noastre. De altfel, referitor la acest articol, v-am citat chiar intr-un articol de al meu. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere