Legenda steagului cu cap de lup al dacilor

Cel mai viteaz si mai intelept rege al dacilor, stramosii nostri, a fost Decebal. Inca de pe cand era baietas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei in suferinta.

Si nu numai cu oamenii, ci si cu animalele se purta cu grija si mila. Intr-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut intr-o prapastie. Era mic, abia facea ochi si in cadere isi rupse un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara.

Decebal l-a dus in cetate, i-a legat piciorul rupt intre lopatele si l-a adapostit intr-o sura. Cand s-a vindecat, a crescut mai mare si mai voinic decat un caine ciobanesc. Era domesticit, bland cu cei buni si aprig cu cei rai. Avea parul sur, aspru, gat gros, picioare puternice si coltii ascutiti. Cand se infuria, scotea un scheunat subtire, ca un suier, de care toti cainii si chiar oamenii se inspaimantau. Poate de aceea Decebal l-a numit Suier si l-a invatat sa adune vanatul sagetat de el in padure.

Odata, pe vreme de iarna cu nameti mari, Decebal s-a razletit de ceata vanatorilor. Si iaca, intr-o poiana, s-a napustit asupra lui o ceata de lupi flamanzi. In primele clipe Suier si-a sticlit ochii, parca bucuros ca-si vede fratii. Decebal langa tulpina unui fag, si-a tras sabia cu varful curbat, sa se apere de fiare. L-a chemat pe Suier sa-i fie de ajutor. Lupul imblanzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a inconjurat copacul. Primul lup care a atacat a fost prins in curbura sabiei de tanarul print si crestat in ceafa. Ceilalti lupi se pregateau sa sara... Deodata Suier s-a repezit intre lupi incepand o lupta apriga cu ei, scurmand si spulberand zapada. Dar lupii erau numerosi si au prins sa-l sfasie cu coltii. Decebal urcat in fag ii strapungea cu sagetile si haita s-a retras in padure urland a paguba.

Scorilo, tatal lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului sau. - Tata, Suier m-a salvat!... Atunci toti l-au vazut pe Suier zacand intre cei patru lupi sagetati care inrosisera zapada.

Suier n-a mai trait. A murit privindu-si stapanul pe care l-a aparat cu credinta.

Tanarul i-a cerut unui mester fierar sa-i faureasca din arama un cap de lup, cu gura cascata, un cap ca al lui Suier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coti, care prinsa de capul de lup de arama pus intr-o prajina de fier suiera in bataia vantului.

Asa s-a facut steagul de lupta al dacilor.

 https://draft.blogger.com/blogger.g?blogID=1607631172567980670#editor/target=post;postID=1091246724078887621

mergi la fotbal

să joci fotbal

repet zâmbind-ți ca o scuză
să joci și acum fotbal
dar să mă opresc aici și să îți povestesc de un hedonist?
să-mi aleg cuvintele
în ultima vreme se ascund în buzunare
iar eu
precum o mirare filosofică scrisă de jeanne hersch
să dovedesc transpuneri universale
nu întoarce capul

privește în ochii mei și spune-mi dacă se văd urme de lupi
haita m-a biruit
în cercul oamenilor s-a spart o iluzie
of, nu mă folosesc de metafore
nici de martiri
suflu greu din cauza frunzelor
m-am acoperit surprinzător în munte
deasupra timpului au explorat ciudații culoarea ochilor socratici
între timp eternitatea s-a sfârșit
epicurian ți-am șoptit
că roua încolțește pe frunte în fiecare dimineață

http://dorinasisu.blogspot.ro

Poporul de împăraţi din ţara nimănui!

Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romană, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! 

Suntem un popor „nascut batran", sau „neterminat", spun unii, „popor vegetal", proclama altii! „Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut „in calea rautatilor", proclamam noi! Sau „greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. „Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre noi? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat? De ce? 

Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie" care era, pentru antici, „cea mai numeroasa" dupa aceea „a inzilor". O semintie care, considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina! 

Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei românesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok - Jirecek - Philippide) a explodat in puzderie de „insule" gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean" (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Si „erodarea" a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta„Vlahie care este Tara lui Asan", Insula Serpilor in 1948. 

De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii noştri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Herodot)? 

In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca românii erau „oamenii. cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului"! Si nici-un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara "Magna Valahia" (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau „blocul dacic" (1595 Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria", am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.e.n. si 106 e.n.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii" (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii „ex toto orbe Romano" (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei si „supunerii fata de porunci" (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte" a „poporului nemuritorilor" (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon). De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara de batranete" sau „viata fara de moarte" nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului"? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi", adica fii de imparat si nevestelor lor „cocoane", de ce voievozii s-au numit „dominus - domn", purtind mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata" l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium" din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „poporul sarac din tara bogata"? De ce, darzi si razboinici, „adevarata intruchipare a lui Marte" (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu singele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitindu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand, „ucrainieni"? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra"? De ce noi, „urmasii cetatenilor Romei" care au cladit Europa, noi artefact al istoriei suntem astazi „invitati" sa „intram", alaturi de urmasii „barbarilor" in „casa comuna" care a fost, in fapt „Casa noastră”? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea:”Apa trece pietrele raman"! „Capul plecat sabia nu-l taie"! „Fa-te frate cu dracul pana treci puntea"! s.a.m.d, sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care, in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din „pizma" care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara "cizmarul peste calapod"? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora" si niciodata „barna" din proprii ochi? De ce la noi, „prostul moare" intotdeauna „de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit, la locul potrivit"? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade!"? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange cureaua un pic", o sa-i fie bine, candva, „la pastele cailor" sau, mai curand, pe lumea cealalta? 

„Vulturii nu vaneaza muste!" Totul se perpetueaza nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat, de fiecare data, sa incepem cu inceputul - cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti"! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului"! 

Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri"! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism" la fel de antiuman ca si cel„proletar"? Chiar nu putem trai fara „isme"?. 

Ce ne lipseşte? 

Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim plan la elite, ne saboteaza „Interesul Naţional”, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V i.e.n., de Mauricius in veacul VI e.n., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strajnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate - si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli"! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara"! „Sub o conducere unitara", semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! 

Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu Eu"? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur" n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian, tradat si ucis, Gelu, parasit si uitat, Ahtum, tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. 

Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni". Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat". Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte", prea rar saturandu-se de nesfarsita „reforma" si sculandu-se impotriva „balaurilor care ne inghit de vii" (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici"! 

Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de „la opinca la vladica", pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup. 

Dovada ca doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor" de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI, astazi: 

„In cele patru parti ale lumii 

Prea numiti erau românii 

Ca sunt escusiti la fire 

Dar n-au intre ei unire. 

Si dintr-a lor neunire 

Va veni a tarii peire" 

(Istoria Tarii Romanesti da la let 1769) 

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna interesul national, lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736 - 1739, unul din cumplitele razboaie ruso - austro - turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala" (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano- germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati români in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!" Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi - un popor de supravietuitori! 

Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si - Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-a Noi Ordini" continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta". Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri" si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit România. Cum? 

Ne dezvaluie secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fireusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii"! 

Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma". Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti", boieri.Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii" care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie - 10 mai 1866! 

In locul lui Cuza care a acceptat sacrificul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi" am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea" reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat! 

Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizare a structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca "In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!" 

De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii" sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita gresala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti", adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914 - 1919 definind-o drept „Turn Babel. in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice. Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a României. 

„Românii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele românesti. Nimeni nu mai simtea româneste"! (C. Argetoianu). 

Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici"? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu 1 milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine's Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnindu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips - neprimind ordinul de lupta, armata Tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi „criminal de razboi" figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori", care, vanzand secrete economice si militare „n-au tradat poporul român, ci pe Ceausescu!" 

In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea româna, angajandu-i pe români intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani" din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca, deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data"! (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta" a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri", unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari. 

Ai voie? 

Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute ? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi", despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de români, pamant românesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? 

Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni" (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, si noi „o misie a implini in lume" (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarati si uniti" sub steagul lui! Cine s-a saturat de România este liber sa plece unde-o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii! 

De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din noi! 

Românul, duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate, cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme", nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generati de romani-Napoleoni si „imparati"? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor", intr-unul de „cuceritor"? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA?

autor : 

Mircea Dogaru

Sa nu ne mai vindem pe nimic

NOI cei născuţi la începutul anilor 50, 60 şi cei născuţi în anii 70, vedem acum în anul 2010 cum casa parinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumparat-o şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani. Avem amintiri despre primii paşi pe luna, despre războaie sângeroase, avem cultură generală, pentru că asta însemna ceva odată. Suntem ultima generaţie care a jucat “De-a v-aţi ascunselea” , “Castel”, “Raţele şi vânatorii”, “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, “De-a prinselea”,” Sticluţa cu otravă”, “Pac ,Pac!”, “Hoţii şi vardiştii”, ultimii care au strigat: “Un ,doi, trei! la perete, stai!”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, primii care am făcut petreceri video (închiriam un video şi stăteam să ne uităm la filme 2 zile închişi în casă), primii care am văzut desene animate color, primii care am renunţat la casete audio şi le-am înlocuit cu CD-uri. Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma , era deja lider de gaşcă! Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii “Şoimi ai Patriei” şi ultimii “Pioneri”. La grădiniţă am învăţat poezii în româneşte, nu în engleză… Şi am cântat :MULŢI ANI TRĂIASCĂ!, nu HAPPY BIRTHDAY! la aniversări. Am sorbit din ochi : Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks , Dallas .. şi cine zice că nu s-a uitat, ori minte, ori nu avea încă televizor! Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi, abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum sau puştile acelea (absolut superbe!) cu apă. Între timp, ne consolam cu Tango ,cu vanilie şi ciocolată , cu clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care, turnate în cap, ne provocau pneumonii! Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală! Noi am ascultat Metallica, Ace of Base, DJ Bobo, Michael Jackson, Backstreet Boys, Take That şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc la chefuri fiind horele, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam! Spre deosebire de copiii de azi, am auzit atât de Led Zeppelin, Deep Purple, Jimi Hendrix, Abba şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Am citit “Licurici”, “Pif”, Cireşarii, am băut Cico şi Zmeurată şi ni s-a părut ceva extraordinar când au apărut primele sucuri “de la TEC “, fără să ne fie teamă că “au prea multe E-uri”, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc ,fără teamă de viruşi! Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul. Noi nu ne dădeam bip-uri, ne fluieram să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround system, tăceam toţi ca să auzim sonorul filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf. Abia aşteptam la chefuri să jucăm “Fântâniţa”, “Flori, fete sau băieţi”, “Adevăr sau Provocare” sau orice ne dădea un pretext să “pupăm pe gură” pe cine “iubeam”… Noi suntem cei care încă au mai “cerut prietenia”, care încă roşeam la cuvantul “sex”, care dădeam cu banul cine să intre în farmacie ca să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperând că persoana iubită va citi acolo unde scrie “De cine îti place?” că ne place de el/ea. Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru ca noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu am avut pastile cu capac special ca să nu fie desfăcute de copii, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam, parinţii noştri nu au “child proof the house”, ne-au trimis să cumpărăm bere şi vin de la alimentara şi câte un pachet de ţigări de la tutungerie. Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancurile cu Bulă… Noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV , noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea “Feriţi-vă de măgăruş”. Suntem o generaţie de învingători, de visatori, de “first-timers” … Dar suntem şi generaţia care vede limpede cum ne pierdem ţara, iar duşmanul este din interior şi nu din afară… Noi suntem ultima generaţie de sacrificiu a lui Ceauşescu şi prima de după Revoluţie. Noi am pierdut de două ori, şi atunci, şi acum. Azi, suntem la fel de săraci, dar am devenit liberi! Ce putem face azi cu libertatea? Atât: să ne opunem manelizarii programate a României! Voi cei din generaţiile 50- 60 – 70 , alăturaţi-vă nouă şi trimiteţi tuturor acest mesaj! Dacă citeşti şi ai căzut măcar un pic pe gânduri, eşti de-al nostru ! Numai în acest caz, te rugăm să trimiţi mai departe! Poate învăţăm să ne apreciem şi să nu ne mai vindem pe nimic ! (…)


Sursa:mraconia.wordpress.com

Vasile Ernu propune Manifestul cărţii: “Trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produse de vechiul regim, distrugînd continuu resturile care au mai ramas”

Ceea ce urmează se referă la o problemă culturală majoră, dar care porneşte de la un exemplu concret: situaţia cărţii în ansamblul său. Ştiu că în România e bine să spui doar ceea ce e bine să se audă şi să deranjezi doar atît cît îţi permit diversele centre de putere. Voi încălca această regulă. Ceea ce urmează nu e nici o condamnare, nici o tragere la răspundere, nici o analiză exhaustivă, ci o încercare de a depista problemele profunde, de a le pune în discuţie şi de a propune anumite soluţii.

de Vasile Ernu

Situaţia actuală

Trebuie să pornim de la o constatare simplă: în acest moment, Statul şi instituţiile sale care se ocupă de domeniul cultural nu dispun de nici o analiză serioasă şi credibilă a domeniului cultural în ansamblu şi în mod special al situaţiei cărţii de la noi. E lăudabil că Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii încearcă să ne ofere din cînd în cînd cîte o analiză, dar totul e încă timid, ca la început de drum. Mediul privat nu a făcut nici el mai nimic în acest sens. Deci, nu avem nişte date statistice serioase şi nici discuţii publice cu actorii principali ai acestui domeniu, aşa că despre piaţa de carte din România nu se ştie mai nimic.

Toată lumea aproximează. Nu ştim cît producem, cît vindem, cîţi şi ce cititori avem, cum se împart ei pe categorii, care sînt tendinţele etc. Nu credeţi statisticile publicate la sfîrşit de an sau cele de la tîrgurile de carte: sînt irelevante şi au alt scop decît oferirea unor date exacte. Datele reale sînt altundeva, însă ele trebuie adunate, clasificate şi analizate de instituţii independente şi specializate în aşa ceva. Cu reţelele şi numărul de librării stăm foarte prost, iar bibliotecilor, nici nu le mai ştim numărul exact şi ce au în gestiune.

Datele minime de care dispunem ne arată că numărul cititorilor scade, bibliotecile dispar, librariile de stat au devenit mai întîi papetării sau ABC-uri, după care, sedii de bancă. Librării private s-au deschis doar pe Magheru şi în centrul cîtorva oraşe mari. Pentru achiziţia de carte pentru biblioteci nu sînt fonduri, iar profesorilor le-a fost tăiat fondul pentru achiziţa de carte.

Aşa că, draga mea nouă Patrie, intrată în NATO şi UE, ai luat-o într-o direcţie greşită. Secolul XXI e în direcţia opusă. Noii politruci, chiar dacă nu le pasă de această problemă, ar trebui să pornească de la abordarea pragmatică: pentru a avea un stat prosper sau măcar pentru a a-şi spori propriile averi, au nevoie de oameni educaţi.

În sec. XXI, nu putem folosi scuturile antirachetă şi nici accesa fonduri europene dacă nu ştim carte. Statul român şi elita financiară românească ar trebui să ştie că nu-şi permit luxul de a nu cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva. După al II-lea război mondial, în Europa, inclusiv în România, s-au cîştigat nişte drepturi (educaţia, cultura şi asistenţa medicală gratuite pentru toată lumea), drepturi care la noi, după 20 de ani de „tranziţie democrată” sînt pe cale de dispariţie. Voi reveni pe această temă.

Încă o precizare şi trecem la subiect: să nu uităm că nivelul de şcolarizare, de acces la educaţie, şi infrastructură culturală (şcoli, universităţi, biblioteci, librării, asociaţii cultural-profesionale, teatre, case de cultură, cinematografe etc.) au fost în vechiul regim la un nivel ceva mai decent decît avem acum. Fireşte, avem nevoie de analize şi date statistice ca să ştim despre ce vorbim, însă putem cădea de acord asupra unui fapt concret: după 1990, educaţia şi infrastructura culturală s-au degradat continuu. Ar fi bine să facem un exerciţiu de gîndire, dar mai ales un studiu.

Să încercăm să trecem dincolo de fobiile ideologice şi trucurile propagandistice ale vechii şi noii ideologii, şi să analizăm  tendinţele de dezvoltare a educaţiei, a infrastructurii educaţiei şi culturii de la noi în anii `60, `70, `80 în întregul context european. După care să facem o comparaţie cu tendinţele din ultimii 20 de ani. Vă garantez că vom avea mari, mari suprizele. Cu alte cuvinte, „vechea moştenire” este o „epocă donor”, iar tranziţia o „epocă căpuşă” care  se „hrăneşte” din ea: noi trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produsă în acea epocă, fără a o îmbunătăţi, ci distrugînd continuu resturile care au mai ramas. Simple întrebări: de ce să distrugi bibliotecile şcolare din judeţe şi sate? De ce să distrugi casele de cultură şi să nu le reutilizezi? De ce să distrugi cinematografele? De ce să distrugi reţeua de librării? Piaţa o cere, le-am privatizat, trebuie să rentabilizăm şi să eficientizăm, ni se spune. Greşit. Fals. Idea de „piaţă liberă” care reglează tot şi salvează tot, e un simplu „nou chip cioplit” la care elita noastră se închină.

Cînd va regla „piaţa liberă” ceea ce s-a distrus în ultimii 20 de ani? Vă spun eu: NICIODATĂ. Dacă Statul nu intervine urgent, copiii de la sate, populaţia săracă, care este majoritară în această ţară, vor avea acces la carte şi la educaţie în proporţii insignifiante. Vom creşte oameni needucaţi de care nu are nevoie nici o structură de stat sau privată. „Privatul” poate îşi permite acest lux, fiind concentrat în mîinile unor mici elite, însă Statul Român nu are voie să gîndească măcar că îşi poate permite acest lux.

Teza simplă de la care pornesc e următoarea: infrastructura (drumuri, căi ferate, resurse energetice, şcoli, spitale, librării, biblioteci, teatre, cinematografe, galerii etc) ar trebui să fie bunuri naţionale şi prioritare pentru Stat. Ele nu ar trebui să fie privatizate şi nu li se poate schimba destinaţia iniţială decît în situaţii de excepţie. Fără a fi mare specialist, observaţia de bun simţ de la care pornesc e următoarea:  distrugerea, degradarea sau inlocuirea unei infrastructuri de stat gratuită şi ieftină cu una privată, exclusivistă şi scumpă va duce la o fragmentare socială tot mai mare, la degradarea educaţiei majorităţii populaţiei sărace şi la crearea unor inegalităţi majore. Dispariţia unei legături de căi ferate dintr-o anumită zonă poate duce la ruperea unei comunităţi întregi, la degradarea ei şi, în final, la dispariţie. La fel e şi cu infrastructura culturală.

Dispariţia unor şcoli, biblioteci, librării poate duce la dispariţia unor comunităţi. Unele infrastructuri fac legaturi sociale pe orizontala, altele, pe verticală. Dar, atenţie, pastrarea infrastructurii culturale de stat nu presupune inexistenţa reţelelor private.  Trebuie însă să regîndim urgent rolul Statului român în economie, iar în cazul nostru, rolul lui în domeniul cultural. Mitul că ce e de stat e prost gospodarit şi ineficient şi că ce e privat e bun trebuie distrus.

Vezi continuarea pe http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/vasile-ernu-propune-manifestul-cartii-traim-inca-din-infrastructura-si-materia-cenu

Cred ca o sa fie bine

Dupa o perioada trista in existenta mea pe ambele laturi uman si financiar cred ca am gasit in sfarsit o preocupare de care sa ma agat si care sa ma puna pe picioare.Eu cel putin asa sper.Am inceput sa lucrez pe o strategie de marketing al unei companii americane si de data aceasta sper sa nu mai pierd timpul de pomana.Procedurile de inscriere si de lucru sunt simple si relativ comode pentru mine pentru ca in ultima vreme am tot studiat varianta de a face afaceri online din linistea casei sau a biroului de lucru.Sper ca in sfarsit sa dobandesc linistea financiara si sa scap de stresul zilei de maine pentru a ma putea ocupa in liniste de dezvoltarea mea umana si de punerea in practica a planurilor pe care le coc in cuptoarele mintii de multa vreme.Pana acum nu am putut sau nu am stiut sa ma angrenez intr-o astfel de munca neavand baza de cunostiinte formata si riscul de a-mi pierde timpul de pomana era mare.Iar pentru mine deja pierderea timpului a devenit o mare obsesie.Vreau sa evadez din orasul asta imbecil si sufocant sa ma retrag la tara ,sa fac agricultura si sa scriu.Dar pentru asta am nevoie de stabilitate financiara.

 Varianta asta de a face niste bani cere multa munca dar macar este sigura iar in Romania este la inceput si am toate sansele de a castiga bani repede.Cand ai ceva sperante ca poate veni primavara si pe strada ta parca incepe sa se topeasca mai repede zapada asta Bucuresteana din pacate plina de toxine.

generatia nimanui

Tanara MAIA ma contrazice. Vede generatia nimanui cu alti ochi Ochii limpezi ai unui om maturizat la 20 de ani pentru care sacrificiul inaintasilor nu a fost inutil.Daca Maia exista si eu sunt convins ca da inseamna ca nu am trait degeaba.

Blogul unui om cuminte...: 2012: ÎNTRE PRO ŞI CONTRA

Blogul unui om cuminte...: 2012: ÎNTRE PRO ŞI CONTRA