Radu Aldulescu, un titan sabotat de pigmei.

Aici (nu mai) locuiește un mare scriitor român. Radu Aldulescu, un scriitor devenit mult prea incomod pentru Uniunea Scriitorilor.

Radu Aldulescu este printre puținii romancieri români care și-au confirmat imensul talent prin muncă titanică și sacrificii. A sacrificat totul pentru scris. Din păcate locurile pentru cei mai valoroși  sunt ocupate de oportuniști, sinecurile de asemenea. Am înțeles mai demult un adevăr trist, că dacă ești bun ești tras pe bară și pe sfoară de către cei mai puțin dotați pentru a nu-i face de râs prin simplă comparație. Imaginea unui titan alături de un pigmeu stârnește râsul. Prea "mic" pentru niște pigmei atât de"mari". Dacă aș avea norocul să îl cunosc personal pe acest mare scriitor i-aș oferi fără tăgadă un pat cald și o masă pentru scris, fără să mă cheme U S R escu. Omul acesta trebuie ajutat să creeze în liniște, pentru că sunt convins că doar pentru asta trăiește. 

                                                                                                     GabiC

Pe romancierul Radu Aldulescu (61 de ani) l-am întâlnit de două ori. Prima dată, într-o librărie: un nume pe o carte. Istoria Regelui Gogoșar.

A doua oară, în persoană, în timp ce își făcea bagajele. Cu o zi înainte să fie evacuat din camera în care a locuit în ultimii doi ani și jumătate.

Casa pentru care USR plătea o chirie lunară de 1000 de lei.

Aldulescu nu e bogat. Dimpotrivă. Locuiește – de fapt, a locuit

până miercuri, 14 octombrie – într-o casă care aparține Primăriei Capitalei, pe strada Nicolae Golescu.

Imobilul a fost închiriat Uniunii Scriitorilor din România (USR), iar Aldulescu a primit o cameră pe care a mobilat-o sumar: un pat pliant, o masă și două scaune, câteva rafturi. Singurul "exces" sunt cărțile, vrafuri-vrafuri.

Aici, în acest spațiu auster, s-a născut Regele Gogoșar. Și, în vreme ce Regele trăiește în librării intime sau prin dormitoare calde, scriitorul nu mai are unde să pună capul.

"Mă mut în stradă"

Marți, 13 octombrie, ora 17. Îmbrăcat în jachetă de fâș și jeans, cu glugă pe cap, Radu Aldulescu arată ca un sportiv ascetic. Constituția atletică, formată în anii în care a fost muncitor necalificat, îi slujește acum pentru o practică de anduranță: scrisul.

L-am sâcâit cu telefoane și a acceptat să ne vedem 30 de minute, pe fugă. Știe că vreau să scriu despre ordinul de evacuare. "Păcat", a replicat, la telefon, când i-am spus că nu vom vorbi despre literatură.

Acum nu mai pomenește despre asta. A primit hârtia de evacuare și e tulburat.

Adresa semnată de președintele USR prin care i se cere să "elibereze spațiul".

*

"Nu știu unde mă mut. Sunt în stradă. Mă mut în stradă. Am scris nouă romane, apărute în două, trei și patru ediții. Am luat premii naționale și internaționale și câteva mii de exemplare din cărțile mele se află în librăriile și în bibliotecile din țară. Asta e. Nu am casă".

Lăudat de critica literară, care îl compară cu Marin Preda, considerat de unii chiar cel mai bun romancier de după Revoluție, Radu Aldulescu nu are nevoie de nimic altceva decât de un spațiu.

"Ultima carte am scris-o aici, chiar are la sfârșit, ai văzut și tu, că am terminat-o în acest birou. Anul ăsta, în aprilie. Eu nu am casă. Am locuit în multe spații. Practic, fiecare roman a fost redactat în mai multe spații. M-am născut în București. Până în 2003 am stat în București, în diverse locuri... Nu cred că e relevant. Din 2003 în 2008 am stat la Mioveni. Nu am mai reușit să rezist în București. Apoi, din 2009 până în prezent am stat în spațiile Uniunii. Cam asta ar fi. Din martie 2013 am stat aici. Până când oi pleca".

În casa din strada Nicolae Golescu, Aldulescu a avut o cameră, o baie și un hol. Iarna, pornea soba. La baie avea apă. Era destul.

În timp ce vorbește, mă foiesc pe scaun, stânjenită. Intru cu bocancii în intimitatea acestui om, iar el îmi permite doar pentru că e strâmtorat. "Urâtă meserie am", îmi zic.

Dar poate cuvintele lui vor ajunge la cineva. Totuși. Atunci am putea discuta și despre literatură, după ce îi mai citesc câteva cărți.

"Astea sunt condițiile. Condițiile pe care mi le asum. Astea sunt veniturile. Am spațiu, am căldură, am baie. Bine, că nu am cameră nu-știu-de-care, n-am jacuzzi sau ce să mai am? Un divan, un televizor? Nu am nevoie. Un frigider, iarăși, nu am nevoie, dar nu am nici posibilitatea. Deci, condițiile sunt conform nevoilor și posibilităților".

Dar cărțile?

"Din vânzarea cărților nu am luat nimic sau aproape nimic. Nu știai chestia asta? Drepturile de autor în România sunt nule. Simbolice, la o adică. Am luat între 10 milioane și 30 de milioane pe lună. Acum un an jumate, am luat un premiu, Augustin Frățilă... Acordat de un juriu de bloggeri. Am avut și o bursă în Germania acum vreo doi ani, care m-a mai ajutat, și cam asta e. În rest, veniturile sunt precare".

"Manolescu nu e scriitor. Punct"

Teoretic, Uniunea Scriitorilor funcționează ca un sindicat: e o asociație non-profit în statutul căreia stă scris, de la primul articol, că "apără interesele de breaslă, economice, sociale și morale ale membrilor ei".

"De la USR nu avem absolut nimic. Ba, mai mult, avem să fim dați afară. USR nu ajută scriitorii. USR este o conjurație a autorilor mediocri – să spui asta! – care subminează literatura și scriitorii, asta e menirea lor. Vrei să ți-i dau și pe nume? Președintele Nicolae Manolescu – un profesor de limba română cu veleități literare care face niște politici literare ruinătoare, prin care promovează autori mediocri. Vicepreședintele Gabriel Chifu – poet și prozator mediocru, care e mâna dreaptă a lui Manolescu. Prim-vicepreședintele USR Varujan Vosganian – poet și prozator mediocru. Și politician! Ca politician, a fost acuzat că a subminat economia națională", se înfierbântă Radu Aldulescu.

Îi spun că, în cazul lui Vosganian, nu a existat nicio anchetă după ce Parlamentul a respins cererile de ridicare a imunității sale. Ridică din umeri. L-am întrerupt.

"Nu mă pricep la economia națională, dacă a subminat-o sau nu, dar ce pot spune sigur este că a subminat literatura prin poziția lui de autor submediocru, care s-a autopromovat pentru Premiul Nobel. S-a autopropus. Horia Gârbea (președintele Asociației Scriitorilor din București - n.r.), iarăși – dramaturg mediocru, prozator mediocru... un multilateral mediocru! Asta e. Așa se fac jocurile în literatură. Au anulat ce se poate anula și le-a rămas să mai anuleze scriitorul ca persoană fizică", spune, parcă pentru sine însuși.

N-apuc să pun o nouă întrebare.

"Totdeauna am spus și am scris această frază: Scriitorul în România este un specimen pe cale de dispariție, față de care instituțiile culturale fac tot ce e posibil pentru a-l extermina. Iată, USR a făcut tot ce e posibil ca să mă extermine! Să mă dea afară în plină iarnă. Care a fost scopul? Unu: să-l dea afară din birou pe Mircea Cipariu. Că le făcea greutăți, era în proces cu Manolescu, chestii de-astea. Doi? Să mă dea și pe mine!".

Dan Mircea Cipariu e președintele secției Poezie din Asociația Scriitorilor București. A avut biroul în clădirea unde ne aflăm.

Este Radu Aldulescu o victimă colaterală?

"S-ar putea spune și așa. Dar cred că sunt vizat în mod direct: Toți cei care ne neagă să plece! Dacă pot să moară, să moară! Se poate spune și așa, că sunt victimă colaterală, dar sunt și vizat direct. Eu nu sunt înghițit. De ce? Pentru că sunt scriitor. Ei nu sunt scriitori. Deci, asta poți să spui, asta pot să garantez, să dau cu semnătură. Domnul Manolescu nu e scriitor. Punct. E președinte, e nu-știu-ce. Poate asta spui acolo. Asta e toată povestea".

Dacă asta e tot, nu vreau să insist. Totuși, mai am o întrebare: unde se va duce? O variantă ar fi să se mute la Iași. Scriitorul Dan Lungu, care e directorul Muzeului Literaturii din Iași, s-a oferit să-l găzduiască acolo.

"Domnul Dan Lungu mi-a spus să mă duc în Iași, dar nu poate să mă țină mai mult de trei luni. O să văd ce să fac. Nu pot să mă duc la Iași cu toate bagajele. Nu am multe bagaje, dar am și eu niște haine, niște cărți. Trebuie să le mai las pe undeva, mai ales că acolo nu e pe o perioadă mai lungă. Asta e. Sunt în situația să fiu scos afară de USR, nu de primar, nu de mafia imobiliară. De proprietar! USR scoate afară un scriitor găzduit într-un birou al ei și aruncă la gunoi tot ce este – cărțile astea pe care le-ai văzut acolo, pe masă, aruncă la gunoi tot, și scriitorul, dacă se poate".

"Ce să-ți mai dau?"

Mi se face rușine. Stau de vorbă cu un mare scriitor și eu îl întreb dacă are frigider sau unde va dormi poimâine.

Mă îndrept către vrafurile de cărți. Sunt multe titluri de Philip Roth, și Murakami, și Faulkner. Îi spun că am citit și eu un roman de Roth, dar titlul îmi scapă.

Se înseninează. "Ce, îți place să citești? Am citit și eu Philip Roth... Cât ai citit? Ți-a plăcut?".

Mă pierd ca o elevă în fața profesorului și bâigui ceva despre evrei și America. Nu reușesc să-mi amintesc titlul cu niciun chip. (EraComplotul împotriva Americii).

"Ți-o dau pe asta, Viața mea de bărbat. Ce să-ți mai dau? Hai, nu mi le înapoia! Asta e extraordinară! Philip Roth! Cred că o să-ți placă. Vrei să-ți dau și de-ale mele? Ia să vedem ce am aici..."

Se apleacă, scormonește în bagaje și îmi întinde cărți peste cărți. Patru romane de Roth și două scrise de el: Amantul Colivăresei șiCronicile genocidului – ales "romanul anului 2012".

Se uită împrejur, ar vrea să îmi dea și altele, mai multe, dar abia le pot duce pe astea. Și mă gândesc că îi aparțin.

"Ia-le, și-așa nu pot lua multe bagaje. Păstrează-le!"

Epilog cinic

Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu(foto), a declarat pentru PressOne că, pentru casa în care a locuit Radu Aldulescu, Uniunea a plătit "o chirie imensă" – 10 milioane de lei vechi.

"L-am găzduit cum am putut, dar nu ne mai permitem să-l ținem pe domnul Aldulescu. L-am găzduit cum l-am ținut și în vechiul sediu al Uniunii, de la Casa Monteoru, dar casa a fost retrocedată. Nu mai putem să-l ținem pentru că, în primul rând, plătim o chirie imensă. Și plăteam degeaba. Clădirea aparține Primăriei. În sfârșit, nu știu de unde e tot acest scandal. Radu Aldulescu nu are, propriu-zis, niciun drept să stea acolo. Nu mai puteam să-l ținem, pur și simplu. Chiria era de 10 milioane de lei vechi, plusșarjele, ne ducea undeva la 16 milioane. E o clădire mare și are o poveste lungă, nu de ieri, de azi. Primăria s-a dezinteresat și condițiile de acolo au fost groaznice. Asta este. Uniunea nu e obligată să le asigure scriitorilor o casă. Ar fi bine dacă le-ar putea da fiecăruia câte o casă", a spus Manolescu.

*

Radu Aldulescu s-a născut în 29 iunie 1954, la București. A debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru Acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei, Îngerul încălecat, Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, Proorocii Ierusalimului, Mirii nemuririi, Ana Maria și îngerii, Cronicile genocidului, Istoria Regelui Gogoșar.

A scris scenariul filmului Terminus Paradis, regizat de Lucian Pintilie, care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția.

În 2013, Cronicile genocidului i-a adus Premiul literar "Augustin Frățilă", pentru cel mai bun roman al anului 2012, premiu în valoare de 10.000 de euro.

https://pressone.ro/aici-nu-mai-locuieste-un-mare-scriitor-roman/

Om, mani, padme, hum!

Agni, Varuna, Marut! 

Omul de zăpadă (epilog)

Acum câteva zile eram fericit pentru că aşa cum v-am povestit atunci, creasem un om de zăpadă, frumos şi cu un cap mai înalt decât mine. Era curat ca zăpada din care-l făcusem, de un alb imaculat pentru că abia ninsese şi respira sănătate şi rezistenţă prin toţi porii. V-am spus atunci ce materiale am folosit pentru construcţia lui dar nu am intrat în detalii aşa că voi intra şi în detalii în cele ce urmează. Fără prea multă filozofie, simplu, am să vă reamintesc materialele folosite: zăpadă din belşug din curte şi de pe stradă, nasturi, mop, cratiţă, morcov. Dacă nu aveţi morcov îi puteţi pune ca nas o şurubelniţă sau o furculiţă cu mânerul roşu.

Când am început procesul de creaţie speram să fac cel mai mare om de zăpadă din câţi au existat vreodată pe pământ, un fel de Colos nemuritor cum ar fi fost cel din insula Rhodos dacă eternitatea construită de om nu s-ar fi dovedit în faţa naturii în cele din urmă efemeră.

Era pe lista mea de priorităţi alături de celelalte lucruri obligatorii pe care le mai am de făcut până la sfârşitul vieţii, un fel de listă a lui Bucket din filmul cu acelaşi nume, o tragicomedie cu deznodământ trist pe care am văzut-o şi apoi revăzut-o deşi nu mai vreau să văd filme triste, dar care era pe lista mea şi nu am avut de ales. Dacă reuşeam proiectul, aş fi putut să particip cu el la cartea recordurilor, să devin celebru şi să mă umplu de parale. Aşa că, încrezător în propriile forţe m-am apucat de treabă cu nerăbdare şi cu hărnicie. Obişnuit să organizez rapid producţia noilor proiecte i-am executat schiţa în minte, am calculat necesarul de materiale, manopera, am îndreptat lopeţile, am pus ţuica la fiert, după care am început procesul de formare la rece al calupurilor de zăpadă cu ajutorul celei mai mari crătiţi din gospodărie, care era folosită pe vremuri de mamaie probabil pentru producţia de sarmale sau pentru fierberea piftiei  atunci când aştepta cu drag să-i vină de Crăciun toată familia la masă. Am format cu cratiţa şi cu lopata vreo douăzeci de cilindri de zăpadă urcându-mă cu picioarele şi dansând pe formă aşa cum băteau pe vremuri copiii căpiţele de fân la ţară, dar cu ţigara în mâna stângă şi cu cana de ţuică aburind în mâna dreaptă până când am terminat toată zăpada din curte. Eram departe de proiectul meu mental aşa că am ieşit pe stradă şi am adunat după acelaşi principiu toată zăpada de pe stradă dar din păcate strada fiind scurtă şi îngustă s-au terminat repede toate resursele. M-am gândit atunci să apelez la vecini şi să le adun zăpada de prin curţi,  dar fiind ora târzie din noapte nu am îndrăznit deşi cred că dacă îi îmbiam la o ţuică sau la un vin fiert  nu m-ar fi refuzat nimeni, doar m-ar fi categorisit drept cel mai dilimache dintre dilii.

Cu toate acestea, omul meu era încă departe de proiectul iniţial, însă neavând de ales pentru că ninsoarea se oprise de mult, am modificat proiectul  renunţând astfel la laurii şi la banii mult visaţi. Era deja cu un gât mai înalt decât mine şi mai trebuia să îi concep şi capul rotund, lucru ce complica puţin tehnologia folosită până atunci. Acum înţeleg că dacă aveam zăpadă suficientă mi-ar fi trebuit o fadromă, un utilaj cu o cupă şi cu lamă pentru a respecta ideea de bază ceea ce nu aveam de unde să fac rost. Dar chiar şi aşa eram mulţumit parţial, gâtul îl terminasem folosindu-mă de o cratiţă mai mică iar capul îl aveam în lucru şi încercam să îi dau rotunjimile şi o formă cât mai aproape de cea umană. La un moment dat mi-a trecut prin cap să îi aleg şi sexul dar m-am hotărât în cele din urmă să nu mă complic şi să respect  voia lui Dumnezeu adică să iasă ce o ieşi. Am terminat şi capul pe care i l-am aşezat cu grijă peste gâtul firav cu ajutorul unui scripete agăţat de copac şi urcându-mă pe o scară înaltă dar şubredă. După cum v-am povestit data trecută, atunci când i-am terminat de făcut capul am simţit că a prins viaţă, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ştrengăreşte. A ieşit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a sugerat din priviri că am uitat să îi pun nasul şi că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La urmă am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat aşa cum l-a făcut taică-su, în zăpada goală şi i-am urat viaţă lungă, vreme rea, troiene şi mult ger. I-am mai asigurat şi un bodyguard, câinele meu lup,  pentru pază şi protecţie aşa cum o să vă arăt în poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu o să îl deoache nimeni pentru că am băut împreună ţuică fiartă şi ni s-a înroşit nasul la amândoi.

Deşi era întuneric şi frig am avut plăcutul sentiment că în curtea noastră venise primăvara şi înfloriseră copacii, iar o senzaţie de bucurie spontană ca la naşterea unui copil invadase atmosfera mohorâtă şi întunecată ce stăpânise curtea până atunci. De bucurie am dănţuit în jurul lui cu chiote de bucurie ca apaşii lui Winnetou în jurul focului şi cu lupul meu după mine, după care obosit din toate punctele de vedere, îngheţat, cu mâinile şi picioarele care mă ardeau de frig am plecat la culcare.

Când m-am trezit a doua zi, la poartă se adunaseră toţi vecinii de pe stradă cu mic cu mare, cu căţel şi purcel dornici să se pozeze cu omul de zăpadă care apăruse din nimic peste noapte şi care le zâmbea ştrengăreşte şi primitor. Omul meu de zăpadă era doar al nostru, al oamenilor mari, înspre copii a privit doar puţin chiorâş  şi aceştia înţelegând, au fugit  să-şi construiască singuri alţi oameni albi după chipul şi asemănarea lui şi să se bată cu bulgări uitând de calculatoare. Copiii ştiau de acum bine ce au de făcut.

Două zile întregi ne-am ţinut numai de poze, ţuică, vin, grătare şi am horit în jurul creaturii pe care toată lumea o considera o minune, pentru că oricât de trişti ar fi fost musafirii, vecini, rude ori prieteni, era de ajuns să intre în curte şi să privească zâmbetul alb şi sincer al omului de zăpadă, ca fiecare să se înveselească şi să uite subit de toate grijile chinuitoare care îi stresaseră până atunci   ţinându-le creierii încleştaţi ca într-o menghină.

După câteva zile a început singur să se aplece într-o parte ca un om paralizat pe partea stângă, afară era cald şi zăpada începuse să se înmoaie, atomii de apă amestecată cu planctonul îngheţat căzut din cer îşi modificau iremediabil starea de echilibru energetic, ca celulele unui om cuprins de boală grea şi care încep să se dezintegreze implacabil orice ai face. Ne adusese primăvara în suflete dar odată cu aceasta şi boala grea a oamenilor de zăpadă de care se temea el de la început, acea boală incurabilă a cărei cauză era căldura. Se topea văzând cu ochii, aplecându-se din ce în ce mai mult. Slăbise exagerat,  albul impecabil al zăpezii devenea pământiu iar o sudoare rece îi picura de sub oala albastră care juca rolul căciulii şi din nasul roşu cădeau sistematic picături maronii aproape ca noroiul . Scăzuse în înălţime precum un bătrân ramolit şi ajunsese  cât mine de mic sau de mare, luaţi-o cum vreţi.

Eram disperat, gaşca străzii se spărsese şi nimeni nu mai vroia să se pozeze cu omul meu de parcă devenise ciumat şi o tristeţe generală pusese din nou stăpânire pe toată lumea care ne vizitase până atunci şi care fără acel zâmbet sincer, alb şi curat începea să îşi reamintească încet, încet,  toate grijile cotidiene de care abia scăpaseră. Am încercat toate metodele posibile, să îl pun din nou cu picioarele pe zăpadă, să-l îndrept cu proptele şi pene de gheaţă şi de lemn, i-am luat temperatura , i-am pulverizat apă rece aproape de zero absolut pe trunchiul firav, oxigen lichid care în contact cu aerul îngheaţă instantaneu dar corpul lui şi vremea de afară nu mă ajutau deloc, destinul lui nimicitor se declanşase fiind de neoprit. 

Nu mai suport trauma de a pierde fiinţe dragi iar ştrengarul devenise pentru toţi apropiaţii mei  o fiinţă dragă.

Am sunat la salvare şi după ce le-am explicat despre ce este vorba mi-au spus că nu au maşini , că au multe cazuri după sărbători şi că dacă ar fi avut, ar fi trimis una de urgenţă la faţa locului dar nu pentru omul meu ci pentru mine că am înnebunit de tot, sau că o să îmi trimită poliţia pe cap ca să nu mai îmi ardă de miştouri d-astea ieftine că ei stau şi muncesc acolo iar eu mă ţin de tâmpenii şi sunt beat mort. Apoi am căutat pe net salvarea oamenilor de zăpadă dar degeaba şi atunci mi-a venit ideea să înfiinţez eu în viitor un serviciu de genul ăsta şi să scap lumea de suferinţă că tot nu mai găsesc nimic de lucru în ultima vreme.

Deznădăjduit şi fără sprijin m-am rugat Cerului, l-am căutat degeaba pe Moş Crăciun că plecase spre ţinutul gheţurilor veşnice, Crăiasa Zăpezilor nu avea mobilul la ea sau i se descărcase bateria, totul fără folos pentru că la un moment, într-o clipă, la al doilea cântat al cocoşilor omul meu s-a prăbuşit cu zgomot de parcă ar fi fost bombardat şi fulgerat în acelaşi timp. Un norişor luminos şi sferic zâmbind cu seninătate din colţul gurii s-a ridicat atunci ştrengăreşte în zig-zag, ocolind parcă nişte obstacole imaginare, dovedindu-mi că orice lucru fie el  şi din gheaţă, făcut cu suflet prinde suflet. Odată ajuns printre ceilalţi nori, cerul a început să se lumineze şi a început să ningă ca în poveşti.

... O să am nevoie în scurt timp de o fadromă, macara, schele şi de imensa oală de sarmale a lui mamaie.

                                                                      Gabi C.

OMUL DE ZĂPADĂ

Materiale folosite: zăpadă din belşug din curte şi de pe stradă, nasturi, mop, cratiţă, morcov. Dacă nu aveţi morcov îi puteţi pune ca nas o şurubelniţă sau o furculiţă cu mânerul roşu.

Când i-am terminat de făcut capul am simţit că a prins viaţă, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ştrengăreşte. A ieşit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a spus că am uitat să îi pun nasul şi că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La final am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat aşa cum l-a făcut tac-su, în zăpada goală şi i-am urat viaţă lungă, vreme rea, troiene şi mult ger. I-am mai asigurat şi un bodyguard  pentru pază şi protecţie aşa cum reiese din poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu îl deoache nimeni că am băut împreună ţuică fiartă şi ni s-a înroşit nasul la amândoi.

Omul meu alb şi curat m-a rugat să transmit la toată lumea în general, dar în special la prietenii mei, să aveţi în 2013 cel mai bun an posibil, multă căldură, soare şi ţuică fiartă din belşug.

Unde este Şerban Tomşa ?

Ştie cineva ceva de  Şerban, pentru că mi se pare anormal să nu mai publice nimic pe blogul "Colivii pentru idei "de aproape o lună de zile în perioada sărbătorilor de iarnă şi nici să nu răspundă la mesajele , comentariile şi urările trimise de prieteni. Poate autorul romanului Gheţarul primeşte mesajul meu pe această cale şi va reveni cât mai repede în blogosferă pentru a ne mai dezgheţa din nou inimile cu farmecul scrierilor Domniei Sale.
Încă o dată vă doresc multă sănătate şi inspiraţie

Sanatate, si ce ..o fi, sa fie!