Radu Aldulescu, un titan sabotat de pigmei.

Aici (nu mai) locuiește un mare scriitor român. Radu Aldulescu, un scriitor devenit mult prea incomod pentru Uniunea Scriitorilor.

Radu Aldulescu este printre puținii romancieri români care și-au confirmat imensul talent prin muncă titanică și sacrificii. A sacrificat totul pentru scris. Din păcate locurile pentru cei mai valoroși  sunt ocupate de oportuniști, sinecurile de asemenea. Am înțeles mai demult un adevăr trist, că dacă ești bun ești tras pe bară și pe sfoară de către cei mai puțin dotați pentru a nu-i face de râs prin simplă comparație. Imaginea unui titan alături de un pigmeu stârnește râsul. Prea "mic" pentru niște pigmei atât de"mari". Dacă aș avea norocul să îl cunosc personal pe acest mare scriitor i-aș oferi fără tăgadă un pat cald și o masă pentru scris, fără să mă cheme U S R escu. Omul acesta trebuie ajutat să creeze în liniște, pentru că sunt convins că doar pentru asta trăiește. 

                                                                                                     GabiC

Pe romancierul Radu Aldulescu (61 de ani) l-am întâlnit de două ori. Prima dată, într-o librărie: un nume pe o carte. Istoria Regelui Gogoșar.

A doua oară, în persoană, în timp ce își făcea bagajele. Cu o zi înainte să fie evacuat din camera în care a locuit în ultimii doi ani și jumătate.

Casa pentru care USR plătea o chirie lunară de 1000 de lei.

Aldulescu nu e bogat. Dimpotrivă. Locuiește – de fapt, a locuit

până miercuri, 14 octombrie – într-o casă care aparține Primăriei Capitalei, pe strada Nicolae Golescu.

Imobilul a fost închiriat Uniunii Scriitorilor din România (USR), iar Aldulescu a primit o cameră pe care a mobilat-o sumar: un pat pliant, o masă și două scaune, câteva rafturi. Singurul "exces" sunt cărțile, vrafuri-vrafuri.

Aici, în acest spațiu auster, s-a născut Regele Gogoșar. Și, în vreme ce Regele trăiește în librării intime sau prin dormitoare calde, scriitorul nu mai are unde să pună capul.

"Mă mut în stradă"

Marți, 13 octombrie, ora 17. Îmbrăcat în jachetă de fâș și jeans, cu glugă pe cap, Radu Aldulescu arată ca un sportiv ascetic. Constituția atletică, formată în anii în care a fost muncitor necalificat, îi slujește acum pentru o practică de anduranță: scrisul.

L-am sâcâit cu telefoane și a acceptat să ne vedem 30 de minute, pe fugă. Știe că vreau să scriu despre ordinul de evacuare. "Păcat", a replicat, la telefon, când i-am spus că nu vom vorbi despre literatură.

Acum nu mai pomenește despre asta. A primit hârtia de evacuare și e tulburat.

Adresa semnată de președintele USR prin care i se cere să "elibereze spațiul".

*

"Nu știu unde mă mut. Sunt în stradă. Mă mut în stradă. Am scris nouă romane, apărute în două, trei și patru ediții. Am luat premii naționale și internaționale și câteva mii de exemplare din cărțile mele se află în librăriile și în bibliotecile din țară. Asta e. Nu am casă".

Lăudat de critica literară, care îl compară cu Marin Preda, considerat de unii chiar cel mai bun romancier de după Revoluție, Radu Aldulescu nu are nevoie de nimic altceva decât de un spațiu.

"Ultima carte am scris-o aici, chiar are la sfârșit, ai văzut și tu, că am terminat-o în acest birou. Anul ăsta, în aprilie. Eu nu am casă. Am locuit în multe spații. Practic, fiecare roman a fost redactat în mai multe spații. M-am născut în București. Până în 2003 am stat în București, în diverse locuri... Nu cred că e relevant. Din 2003 în 2008 am stat la Mioveni. Nu am mai reușit să rezist în București. Apoi, din 2009 până în prezent am stat în spațiile Uniunii. Cam asta ar fi. Din martie 2013 am stat aici. Până când oi pleca".

În casa din strada Nicolae Golescu, Aldulescu a avut o cameră, o baie și un hol. Iarna, pornea soba. La baie avea apă. Era destul.

În timp ce vorbește, mă foiesc pe scaun, stânjenită. Intru cu bocancii în intimitatea acestui om, iar el îmi permite doar pentru că e strâmtorat. "Urâtă meserie am", îmi zic.

Dar poate cuvintele lui vor ajunge la cineva. Totuși. Atunci am putea discuta și despre literatură, după ce îi mai citesc câteva cărți.

"Astea sunt condițiile. Condițiile pe care mi le asum. Astea sunt veniturile. Am spațiu, am căldură, am baie. Bine, că nu am cameră nu-știu-de-care, n-am jacuzzi sau ce să mai am? Un divan, un televizor? Nu am nevoie. Un frigider, iarăși, nu am nevoie, dar nu am nici posibilitatea. Deci, condițiile sunt conform nevoilor și posibilităților".

Dar cărțile?

"Din vânzarea cărților nu am luat nimic sau aproape nimic. Nu știai chestia asta? Drepturile de autor în România sunt nule. Simbolice, la o adică. Am luat între 10 milioane și 30 de milioane pe lună. Acum un an jumate, am luat un premiu, Augustin Frățilă... Acordat de un juriu de bloggeri. Am avut și o bursă în Germania acum vreo doi ani, care m-a mai ajutat, și cam asta e. În rest, veniturile sunt precare".

"Manolescu nu e scriitor. Punct"

Teoretic, Uniunea Scriitorilor funcționează ca un sindicat: e o asociație non-profit în statutul căreia stă scris, de la primul articol, că "apără interesele de breaslă, economice, sociale și morale ale membrilor ei".

"De la USR nu avem absolut nimic. Ba, mai mult, avem să fim dați afară. USR nu ajută scriitorii. USR este o conjurație a autorilor mediocri – să spui asta! – care subminează literatura și scriitorii, asta e menirea lor. Vrei să ți-i dau și pe nume? Președintele Nicolae Manolescu – un profesor de limba română cu veleități literare care face niște politici literare ruinătoare, prin care promovează autori mediocri. Vicepreședintele Gabriel Chifu – poet și prozator mediocru, care e mâna dreaptă a lui Manolescu. Prim-vicepreședintele USR Varujan Vosganian – poet și prozator mediocru. Și politician! Ca politician, a fost acuzat că a subminat economia națională", se înfierbântă Radu Aldulescu.

Îi spun că, în cazul lui Vosganian, nu a existat nicio anchetă după ce Parlamentul a respins cererile de ridicare a imunității sale. Ridică din umeri. L-am întrerupt.

"Nu mă pricep la economia națională, dacă a subminat-o sau nu, dar ce pot spune sigur este că a subminat literatura prin poziția lui de autor submediocru, care s-a autopromovat pentru Premiul Nobel. S-a autopropus. Horia Gârbea (președintele Asociației Scriitorilor din București - n.r.), iarăși – dramaturg mediocru, prozator mediocru... un multilateral mediocru! Asta e. Așa se fac jocurile în literatură. Au anulat ce se poate anula și le-a rămas să mai anuleze scriitorul ca persoană fizică", spune, parcă pentru sine însuși.

N-apuc să pun o nouă întrebare.

"Totdeauna am spus și am scris această frază: Scriitorul în România este un specimen pe cale de dispariție, față de care instituțiile culturale fac tot ce e posibil pentru a-l extermina. Iată, USR a făcut tot ce e posibil ca să mă extermine! Să mă dea afară în plină iarnă. Care a fost scopul? Unu: să-l dea afară din birou pe Mircea Cipariu. Că le făcea greutăți, era în proces cu Manolescu, chestii de-astea. Doi? Să mă dea și pe mine!".

Dan Mircea Cipariu e președintele secției Poezie din Asociația Scriitorilor București. A avut biroul în clădirea unde ne aflăm.

Este Radu Aldulescu o victimă colaterală?

"S-ar putea spune și așa. Dar cred că sunt vizat în mod direct: Toți cei care ne neagă să plece! Dacă pot să moară, să moară! Se poate spune și așa, că sunt victimă colaterală, dar sunt și vizat direct. Eu nu sunt înghițit. De ce? Pentru că sunt scriitor. Ei nu sunt scriitori. Deci, asta poți să spui, asta pot să garantez, să dau cu semnătură. Domnul Manolescu nu e scriitor. Punct. E președinte, e nu-știu-ce. Poate asta spui acolo. Asta e toată povestea".

Dacă asta e tot, nu vreau să insist. Totuși, mai am o întrebare: unde se va duce? O variantă ar fi să se mute la Iași. Scriitorul Dan Lungu, care e directorul Muzeului Literaturii din Iași, s-a oferit să-l găzduiască acolo.

"Domnul Dan Lungu mi-a spus să mă duc în Iași, dar nu poate să mă țină mai mult de trei luni. O să văd ce să fac. Nu pot să mă duc la Iași cu toate bagajele. Nu am multe bagaje, dar am și eu niște haine, niște cărți. Trebuie să le mai las pe undeva, mai ales că acolo nu e pe o perioadă mai lungă. Asta e. Sunt în situația să fiu scos afară de USR, nu de primar, nu de mafia imobiliară. De proprietar! USR scoate afară un scriitor găzduit într-un birou al ei și aruncă la gunoi tot ce este – cărțile astea pe care le-ai văzut acolo, pe masă, aruncă la gunoi tot, și scriitorul, dacă se poate".

"Ce să-ți mai dau?"

Mi se face rușine. Stau de vorbă cu un mare scriitor și eu îl întreb dacă are frigider sau unde va dormi poimâine.

Mă îndrept către vrafurile de cărți. Sunt multe titluri de Philip Roth, și Murakami, și Faulkner. Îi spun că am citit și eu un roman de Roth, dar titlul îmi scapă.

Se înseninează. "Ce, îți place să citești? Am citit și eu Philip Roth... Cât ai citit? Ți-a plăcut?".

Mă pierd ca o elevă în fața profesorului și bâigui ceva despre evrei și America. Nu reușesc să-mi amintesc titlul cu niciun chip. (EraComplotul împotriva Americii).

"Ți-o dau pe asta, Viața mea de bărbat. Ce să-ți mai dau? Hai, nu mi le înapoia! Asta e extraordinară! Philip Roth! Cred că o să-ți placă. Vrei să-ți dau și de-ale mele? Ia să vedem ce am aici..."

Se apleacă, scormonește în bagaje și îmi întinde cărți peste cărți. Patru romane de Roth și două scrise de el: Amantul Colivăresei șiCronicile genocidului – ales "romanul anului 2012".

Se uită împrejur, ar vrea să îmi dea și altele, mai multe, dar abia le pot duce pe astea. Și mă gândesc că îi aparțin.

"Ia-le, și-așa nu pot lua multe bagaje. Păstrează-le!"

Epilog cinic

Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu(foto), a declarat pentru PressOne că, pentru casa în care a locuit Radu Aldulescu, Uniunea a plătit "o chirie imensă" – 10 milioane de lei vechi.

"L-am găzduit cum am putut, dar nu ne mai permitem să-l ținem pe domnul Aldulescu. L-am găzduit cum l-am ținut și în vechiul sediu al Uniunii, de la Casa Monteoru, dar casa a fost retrocedată. Nu mai putem să-l ținem pentru că, în primul rând, plătim o chirie imensă. Și plăteam degeaba. Clădirea aparține Primăriei. În sfârșit, nu știu de unde e tot acest scandal. Radu Aldulescu nu are, propriu-zis, niciun drept să stea acolo. Nu mai puteam să-l ținem, pur și simplu. Chiria era de 10 milioane de lei vechi, plusșarjele, ne ducea undeva la 16 milioane. E o clădire mare și are o poveste lungă, nu de ieri, de azi. Primăria s-a dezinteresat și condițiile de acolo au fost groaznice. Asta este. Uniunea nu e obligată să le asigure scriitorilor o casă. Ar fi bine dacă le-ar putea da fiecăruia câte o casă", a spus Manolescu.

*

Radu Aldulescu s-a născut în 29 iunie 1954, la București. A debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru Acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei, Îngerul încălecat, Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, Proorocii Ierusalimului, Mirii nemuririi, Ana Maria și îngerii, Cronicile genocidului, Istoria Regelui Gogoșar.

A scris scenariul filmului Terminus Paradis, regizat de Lucian Pintilie, care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția.

În 2013, Cronicile genocidului i-a adus Premiul literar "Augustin Frățilă", pentru cel mai bun roman al anului 2012, premiu în valoare de 10.000 de euro.

https://pressone.ro/aici-nu-mai-locuieste-un-mare-scriitor-roman/

Personalitatea lui Cuza Vodă, domnul Marii Uniri.

Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul  inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opoziţie.

Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru.

Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.

Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte.

A copilărit la moşia părinţilor, Bărboşi, din judeţul Fălciu. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.

Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.”

La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.)

Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care se alege cu surghiun. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova.

Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie  pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)

„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii.

Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori, fu un motiv de bucurie cvasi-generală, atât în Muntenia cât şi în Moldova.

Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.”

Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot de Pr. Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus.

Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român.

Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială.

Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii.

Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină.

După abdicare a trăit în surghiun, în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului.

Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Istoriografia românească, atât cât am putut-o eu pătrunde, mi-a mai relevat două date probabile ale morţii lui Alexandru Ioan Cuza, respectiv: 5 iunie 1873 (Ioan I. Nistor, Istoria românilor) şi 5 iulie, acelaşi an (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.) Eu am îndrăznit a acorda un dram în plus de credit mărturiilor publicistului Ioan Valentineanu, contemporan al evenimentelor – atât ale celor din viaţa domnitorului, cât şi ale celor de după aceasta.

După cel de al doilea Război Mondial, mormântul marelui domnitor a fost strămutat la Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, unde se află şi azi.

Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.http://cititordeproza.ning.com/group/literaturapatriotrica/forum/topic/show?id=4409416%3ATopic%3A1088764&xg_source=msg

P.S.-"Am eu o idee fixă, că femeile conduc omenirea din umbră, fie la nivelul celulei familiale, fie la nivel macrosocial. Multe şi nevăzute acţionează precum Roxelena, iubita lui Suleyman. Nu Livia, soţia lui Octavian Augustus, a condus Imperiul Roman ? Nu Cleopatra a provocat atâtea evenimente măreţe ? Ce mai tura-vura, nu Josephine, micuţa creolă venită din Martinica, l-a făcut bărbat pe Napoleon ? Dar Elena, soţia lui Menelau ? Elena din spatele lui Cuza ? Am mai avut noi însă, câteva Elene care numai fericire nu ne-au adus. De aceea nu o caut niciodată pe doamna din spatele unui om de succes, dar o intuiesc fără greş pe sadica din existenţa unui înfrânt."(Şerban Tomşa)

Lucia Hossu Longin şi Tismăneanu

“familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, evrei şi germani”

Lucia Hossu Longin, secretar general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cere Parlamentului României să preia Institutul, căruia Guvernul României, printr-o nouă Hotărâre, i-a mutilat sfera de atribuţii, i-a dizolvat structurile de conducere şi i-a aşezat o pălărie numită Consiliu ştiinţific, alcătuit din 14 membri şi prezidat de un preşedinte, probabil Vladimir Tismăneanu, căruia îi aparţin formulările. Vechiul Consiliu era format din personalităţi ale opoziţiei anticomuniste, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Petre Mihai Băcanu, Andrei Pleşu, şi personalităţi care s-au ocupat de istoria recentă, de memorie: Dennis Deletant, Gabriel Liiceanu, Radu Ioanid, Cristian Pîrvulescu.

La o biată echipă de 40 de persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu”, de natură să nu ne mai permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele săvârşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost creat Institutul.

Consider de o gravitate deosebită faptul că acest nou Consiliu ştiinţific, prin preşedintele lui, se ocupă de „monitorizarea activităţii de cercetare” (art.4-lit.5), că prin trimiterea secretarului ştiinţific al Consiliului în Comitetul director al Institutului, în executiv, practic se controlează activitatea de zi cu zi, şi, de asemenea, că „în pixul” preşedintelui acestui Consiliu ştiinţific stau şi propunerile privind membrii Comitetului director, care membrii, în mod firesc, erau numiţi de preşedintele IICCMER.

Eu îi propun domnului prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor comunismului.

Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curând am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu” (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vânduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi”, care apar în documentul „Patrimoniu”, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.

Aştept ca Parlamentul României să compare cele două Hotărâri de organizare a IICCMER, una dată în noiembrie 2009 şi cealaltă (anulând atribuţiile specifice ale Instituţiei) în 23 februarie 2010, şi să constate cât de serios este angajat premierul Emil Boc în investigarea şi condamnarea crimelor comunismului. Nu doresc să lucrez într-un muzeu al figurilor de ceară creat după dicteul domnului Tismăneanu.

Abrogaţi, domnule Boc, această Hotărâre care nu vă onorează!

Lucia Hossu Longin

Ion Longin Popescu şi Roşia Montana

A adunat peste 2000 de file despre Roşia Montană. Este printre primii ziarişti care s-au dedicat luptei împotriva proiectului minier din Munţii Apuseni şi singurul care a fost dat în judecată de compania Gold Corporation pentru vătămarea imaginii, dar a câştigat bătălia şi duce războiul mai departe până va vedea turismul înflorind în Roşia Montana.

Ziaristul Ion Longin Popescu nu a ezitat să taxeze, în paginile Formulei As, număr de număr, din 2002 până în prezent, ilegalitățile comise de compania canadiană în complicitate cu autoritățile române care vor să distrugă locuri unice în Europa pentru îmbogățirea unei firme străine. Citiți, într-un interviu pe larg, despre începuturile proiectului minier și calea pavată cu ilegalități, corupție, presiuni și manipulări care a dus Roșia Montană în pragul distrugerii.

de Roxana Bucată

Ce v-a determinat să vă implicați în campania pentru salvarea Roșiei Montane?

Auzisem vag despre Roșia Montană și despre faptul că acolo ar fi venit o companie canadiană înființată de un român pentru a exploata haldele de steril. Așa i-a păcălit pe primar, pe președintele consiliului județean, pe cei de la minister, de la Agenția Națională de Resurse Minerale că vine să exploateze resturile de aur din steril care se găseau în cantități de sute de mii de tone în anumite zone din munții Apuseni. După ce a obținut asta cu ușurință, s-a răzgândit și a trecut la ideea de a exploata aur direct din munte. Acesta venea din Australia, îl cheamă Frank Timiș, originar din Borșa, Maramureș. De coada lui atârna o tinichea destul de urâtă, fusese condamnat la amendă penală pentru trafic de droguri.

Am început să scriu despre proiectul de la Roșia Montană în anul 2002, când, interesat de subiect, am aflat că acolo sunt rezervele strategice de aur ale României pe care se pregătesc să le exploateze alții, nu românii. Această firmă cu care a venit Frank Timiș era înregistrată în paradisuri fiscale și a obținut de la guvernul român, odată cu toată zona Apusenilor, scutire de impozite. Încet-încet, localnicii au început să realizeze că li se pregătește ceva rău. Eu am continuat să scriu, am cunosct ecologiști români, străini, așa am cunoscut-o și pe Ruth Rosenhek, activistă din Australia, care s-a implicat, a venit în vizită la Roșia Montană și era foarte vehementă în ce privește consecințele unei astfel de exploatări, care în varianta inițială s-ar fi întins pe 4.000 de hectare, în varianta de astăzi e de sub 2.000 de hectare, dar exploatarea celor patru munți care au cea mai mare concentrație de aur este prevăzută în proiectul actual. Cantitățile cele mai mari de aur se găsesc în Cârnic și Orlea, străbătute de galerii romane sub formă de trapez, unice în Europa, și în Jig Văidoaia, unde este o galerie romană în formă de triunghi, de asemenea unică.

În perioada 2003-2004 am fost poate mai vehement decât astăzi, m-am implicat într-un mod care nu se prea practică în presa anglo-saxonă, de regulă jurnalișii publică cele două opnii – pro și contra. Dacă cineva este pro și își aduce toate argumentele jurnaliștii caută și pe cineva care este împotriva pentru a lăsa cititorul să tragă o concluzie. Eu nu sunt adeptul acestui gen de presă pentru că eu cred că cititorul, mai ales cel care n-a fost acolo, n-a vizitat, habar n-are ce înseamnă o exploatare minieră, își formează mai greu o opinie, și am considerat necesar să îl ajut puțin, pentru că m-am documentat, am fost la Viena, la directorul Institutului de Drept European, el m-a lămurit că disproporția dintre volumul de acțiuni deținut de stat și cel deținut de investitor este absolut defavorabil României și amintește de epocile coloniale, când investitorii dețineau 80-90%, cum era în Persia de exemplu, unde statul deținea 2% din exploatarea de petrol.

Ce impresie vă lasă Roșia Montană?

În 2002 am fost prima dată în Roșia Montană. Este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Chiar și unde muntele este golaș, unde sunt fâșii fără vegetație, culoarea rocilor spre auriu este splendidă și creează o atmosferă specială, nu o găsești în multe locuri. Mi-a confirmat această impresie un englez care a fost acolo și a stat vreo trei săptămâni, arhitectul prințului Charles. El a început acolo restaurarea unei case parohiale, cu tehnici adevărate de restaurate, cu materialele originale din care a fost construită clădirea, nu cum face Gold Corporation care a distrus o clădire prin restaurare, că a băgat în ea beton și oțel. Doar pentru peisaj, Roșia Montană are o valoare inestimabilă. Se știe că este o conviețuire între mesteceni și aur: nu întotdeauna unde sunt mesteceni este aur, dar unde este aur sunt și mesteceni.

De ce susțin autoritățile române un proiect în defavoarea românilor? Au fost păcălite?

Autoritățile au fost, pe o parte, păcălite, pe de altă parte s-au lăsat păcălite. Mai degrabă s-au lăsat „păcălite”, pun în ghilimele păcălite ca să nu spun corupte, pentru că, de fapt, trebuie să înțeleagă lumea că e vorba de corupție. Primul care a semnat în cunoștință de cauză cu deschiderea totală de a păcăli statul a fost directorul Agenției Naționale de Resurse Minerale, Mihai Ianaș. El a fost cumpărat de Frank Timiș, dovadă că nici nu a mai stat după ce a făcut concesionarea zăcământului din Roșia Montană și nu numai pe 20 de ani pe simbolica sumă de 3 milioane de dolari. A dat aurul pentru 3 milioane de dolari, după care a și devenit director al lui Frank Timiș pentru prospecțiuni.

Acest Ianaș este autorul proiectului Roșia Montană, a folosit agenția ca pe propria lui instituție în favoarea lui și a investitorilor, în niciun caz nu în favoarea statului. Au mai fost niște directori de la Minvest Deva cărora în urmă cu 5 ani de zile li s-au deschis dosare penale pentru păgubirea statului după ce au intrat în asociere cu această firmă a lui Frank Timiș care se numea EuroGold la început, dar dosarele au fost îngropate la ordin politic, nu s-a mai făcut cercetarea mai departe.

Care e cea mai importantă bătălie pe care ați câștigat-o în lupta cu Gold Corporation?

Devenisem purtătorul de steag al opoziției față de acest proiect. Și ei s-au mai întărit, și-au adus specialiști pe PR, pe manipulări, pe mass-media, etc, de au ajuns în stadiul actual. În vremea aia m-au dat în judecată, sunt singurul jurnalist dat în judecată de ei, motivul fiind pentru vătămarea imaginii și prestigiului companiei. Au făcut 35 de pagini cu citatele cele mai furibunde și au cerut 2 miliarde jumate de lei vechi, dar au pierdut. A fost o bătălie importantă câștigată.

În ce constau presiunile companiei asupra localnicilor?

Presiunile companiei au fost constante și sufocante, cu tot felul de minciuni, de diversiuni, de manipulări, reprezentanții companiei le spuneau localnicilor “dacă nu vă vindeți casele vi le va confisca statul și nu o să vă dea niciun leu, uite vă plătim tot, inclusiv ce aveți în livadă – perii se vând cu un milion, merii cu un milion jumate, nucii, 2 milioane”. S-a ajuns până la situația aberantă în care oamenii se duceau la un nuc, tăiau 20 de crengi și le înfingeau în pământ, iar ăștia veneau și le numărau ca nuci, deși știau că sunt crengi, dar făceau orice să îi determine să plece, așa că închideau ochii. Așa s-a ajuns că oamenii cei mai mulți au vândut, 80% dintre ei au vândut. Aș spune că 80% dintre aceștia 80% sunt în cartierul Recea din Alba iulia, unde compania a concesionat un teren cu 3 dolari mp și a construit case. Oamenii s-au gândit că ajung la oraș, își vor da copiii la școli în Alba Iulia, vor trăi mai bine, ca la oraș. Dar, astăzi, este o dramă în rândul acestor oameni care trăiesc în cartierul Recea, deoarece cei mai mulți dintre ei nu mai au bani, n-au locuri de muncă, Gold Corporation nu îi mai primește la Roșia Montană să facă naveta, reprezentanții companiei le-au promis că vor interveni la primărie să le ofere slujbe, dar când se duc li se spune că au și ei șomerii lor. Au fost mințiti că li se vor pune termopane, au cele mai firave uși, unii au căzut din pod în casă, spațiile din curți sunt caricaturale față de ce grădini au avut ei. Când a plouat, canalizarea subdimensionată a dus la inundarea beciurilor, plăcile decorative s-au spart. Este o lucrare de mântuială, întrucât compania a construit cu firme agreate de primărie, poate firme înființate atunci pe loc fără experiență în construcții, de asta a ieșit ce a ieșit. Oamenii regretă că au vândut. Au mai rămas 20% în Roșia Montană, poate jumătate dintre ei ar fi dispuși să-și vândă și ei casele, dar compania nu mai cumpără deocamdată, însă ceilalți 10% sunt hotărâți să rămână. Cifrele sunt orientative, nu a făcut cineva o cercetare, dar există un nucleu dur de roșieni cu pământuri în zona industrială care nu vor să-și vândă proprietățile nici pentru un miliard de euro, cum zic ei.

Cine susține lupta de rezistență la Roșia Montană?

În primul rând, localnicii care nu vor să-și vândă proprietățile. Aceștia s-au strâns în asociația Alburnus Maior, din care mai fac parte și locuitori din Corna, un sat de peste munte, unde compania intenționează să construiască iazul de cianuri și barajul care să închidă această vale. Și acolo sunt vreo 20 de familii care refuză să vândă, e foarte problematic pentru companie pentru că acești oameni nu sunt interesați de bani, deși Gold Corporation a făcut tot ce a putut să-i intimideze. A cumpărat case și le-a demolat, sunt case izolate în jurul unor case părăsite, pentru a pune presiune psihologică. Oameni care au crescut împreună și acum se găsesc singuri într-o pajiște. Umblă cu astfel de mijloace doar-doar îi vor determina să plece. Mai vine și preotul din Corna care cu încurajarea fostului episcop de Alba, astăzi mitropolit de Cluj, le-a spus oamenilor că nu le mai înmormântează morții în cimitir pentru că cimitirul va fi dezafectat și să își ducă morții în alte localității. Episcopul a acceptat un astfel de troc. S-a ajuns la 80 de milioane de lei vechi de mormânt.S-au vândut multe morminte, compania asigură transportul.

Lupta de rezistență mai este dusă de organizații de la Cluj, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, coaliția de organizații din cadrul Campaniei Salvați Roșia Montană, Centrul de Resurse Juridice, Asociația București, Consiliul Cetățenilor din București, Greenpeace, într-un timp, chiar și Salvați Dunărea și Delta, Agenția de Monitorizare a Presei, ReGeneration, Terra Mileniul III, Asociația ARA și chiar cele 77 de ONG-uri ungare, dintre care Transilvania Verde, care îl somează pe Kelemen Hunor să își dea demisia, îi transmit că a făcut de râs minoritatea maghiară din România și a făcut ca eventuala aprobare a proiectului să fie pusă pe spatele maghiarilor, prin el și prin Borbely care încă nu și-a dat aprobarea dar nu a zis că nu și-o dă. Acest gest este extraordinar, este cea mai mare lovitură pe care a primit-o Kelemen Hunor, ministrul „nimiculturii”, și îl afectează cel mai tare nu atât snetimental, cât politic, deoarece toate aceste organizații au mulți membri, mulți voluntari care nu vor mai vota UDMR. Prin acest gest, Hunor pune în pericol intrarea în Parlament a UDMR-ului.

Ministrul a zis “e mai bine așa, compania dă 70 de milioane pntru restaurare numai în Roșia Montană, iar noi, ministerul, în tot anul am investit 15 milioane de euro pentru toate monumentele din țară”. Ei au zis că dacă salvăm 80% din patrimoniul de acolo tot este bine, dar nu spun că ceilalți 20% sunt esențiali. Acești 20% pentru care Kelemen Hunor și-a dat acordul reprezintă galeriile romane cu toate sistemele pluviale, scări, arbori pietrificați aproape, treptele mici pentru minerii care cărau sarica cu minereu, lucruri unicat în Europa, astea vor fi distruse. Ca și cum mi-aș tăia o bucată din ficat, un rinichi, un picior și aș lăsa 80%.

Presa este, în mare parte, cumpărată de Gold Corporation. Ca jurnalist, vă întristează acest lucru?

Mi se pare cel mai trist episod din istoria presei postdecembriste. Pe de o parte, libertatea presei s-a pierdut din cauza intereselor trusturilor de presă, iar la știrbirea independenței presei de către interesele mogulilor se adaugă episodul Roșia Montană. Românii din conducerea acestor ziare și televiziuni nu mai dau o știre doar pentru că știrea deranjează Gold Corporation. Compania are tupeul de a condiționa publicitatea, speculează lipsa de bani de pe piață sau lăcomia unor trusturi de presă și dificultatea enormă în care se află ziarele și televiziunilor și atunci le pun clauze ca să nu mai dea nimic despre Roșia Montană decât comunicatele lor. Acest lucru a fost deplâns și de o jurnalistă britanică, ea spunea că acest gen de cenzurare e unic în Europa, dar se mai practică prin Zair și alte țări din lumea a treia unde companiile canadiene sunt principalii exploatatori de resurse minrale. Jurnaliștii din aceste redacții sunt foarte triști, frustrați de interzicerea de a scrie despre Roșia Montană. Ei sunt frustrați că nu au un drept cucerit cu sânge de către elevii de liceu care au murit secerați de securiști la Universitate în noaptea de 21 decembrie. Jertfa lor este în zadar că astăzi libertatea cuvântului este dictată de o corporație străină. Sunt foarte puține publicații, televiziunile sunt cumpărate toate, TVR mai dă puțin, Radio Româia Actualități, spre lauda lui, face emisiuni corecte, Formula As, Adevărul, cotidianul.ro, voxpublica, Think Outside the Box, Făclia de Cluj – sunt puține, e regretabil.

Cum vedeți viitorul Roșiei Montane?

Sunt optimist, cred că nu e totul de vânzare. În adâncul sufletului cred că acest proiect nu se va face. Nu se va face pentru că îi este foarte greu unui politician astăzi să spună “eu semnez, de la mine începând acest proiect se va face”. E o răspundere imensă și, vorba celor 77 de ONG-uri maghiare, acest proiect nu se va face atât timp cât România mai este un stat de drept, iar cetățenii mai au drepturile înscrise în constituție, dreptul la aer curat, la patrimoniu, la proprietate privată. O viziune foarte bună despre viitorul Roșiei Montane o are fostul inginer șef al exploatării miniere de stat, cel care a descoperit galeria vizitabilă azi, Aurel Sântimbreanu. El știe și de galeriile triunghiulare și știe că pe sub pământ, la 100, 200, în unele locuri chiar 300 de de metri, este o linie de vagonete care ar putea fi reparată și ar putea fi construit un trenuleț turistic și niște halte subterane. Ar fi ceva unic pe lume. Pornind de la acest exemplu particular, văd Roșia Montană ca pe un paradis turistic.

13 mii de tone de cianură pe an vor fi folosite, iar asta înseamnă că va fi foarte mult material de prelucrat. Dacă în cursul vieții de până la 15 ani ai minei se vor exploata 250 de milioane de tone de steril plus tot pe atâta de sol, iată 500 de milioane de tone de material care trebuie depus undeva. Cu așa ceva rămas acolo, Roșia Montană nu ar mai interesa pe nimeni, cine vine să vadă explozii de mină și cratere lunare, cine s-a dus să vadă craterul lunar de la Roșia Poieni care e de 50 de ori mai mic unde s-a exploatat cupru. Nimeni nu e curios