sâmbătă, 31 decembrie 2011

Pluguşorul


Sănătate şi inspiraţie!


Eu prefer totuşi pluguşorul original, dar nu dau de el! 
Dar şi acesta-i tot folclor , doar că este mai actual şi sper să nu se permanentizeze.
Ieri, la capătul tramvaiului 41 am văzut un tip cam de vârsta mea care pocnea dintr-un bici tradiţional. Biciul era executat perfect arătând exact ca biciul din visele de iarnă ale copilăriei mele, şi pocnea...mamă ce mai pocnea, aşa cum eu nu am făcut vreodată un bici  să pocnească.

miercuri, 28 decembrie 2011

Cerebel sau tâmpiţel ? Aşa arată, ţara mea?



Pe unde trec văd numai mutra ăstuia, care îi indeamnă peste tot pe români, să se aboneze la o firmă de telefonie mobilă. Nu am nimic cu el săracul, dar nu pot accepta ideea că românii pot fi identificaţi cu o caricatură penibilă, şi cu un antitalent, fiind luaţi chiar drept proşti ori handicapaţi. Prin anii 80 ăsta, cu mutra lui de idiot şi cu vocea lui, nu era primit nici ca spălător de wc-uri prin discoteci, iar acum ne este băgat pe gât ca marea mutră naţională, ce poate magnetiza Romania, imaginea idilică a românului vorbitor la aparatul de împrăştiat cancer. Oare chiar atât de proşti ne cred ăştia cu multinaţionalele lor, care împreună cu mafia politică cred că au cucerit cu totul ţara? Sau poate chiar au cucerit-o. ...Probabil că suntem chiar aşa cum îşi închipuie ei, din moment ce au făcut studii aprofundate despre plăcerile, slăbiciunile, obiceiurile şi gusturile, mult încercatului popor român.
................................................................................................................................................................
Cerebelul sau creierul mic este o porțiune a sistemului nervos central. Se află în cutia craniană în partea inferioară, posterioară a acesteia. Este poziționat în spatele trunchiului cerebral. Se compune din emisferele cerebeloase care se prezintă ca două părți laterale dispuse de o parte și de alta a unei porțiuni mediane care le leagă și care se numește vermis. Cele două părți laterale numite emisfere cerebeloase sunt alcătuite din doi lobi: lobul anterior (paleocerebel) și lobul posterior (neocerebel). Vermisul este unit de asemenea cu o porțiune alungită numită lob floculonodular (arhicerebel). Din punctul de vedere al ordinei cronologice de apariție în specia umană cea mai veche formațiune este arhicerebelul, apoi urmează paleocerebelul și neocerebelul. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculi cerebeloși, la trei nivele anatomice ale acestuia. Astfel pedunculii inferiori leagă bulbul de cerebel, pedunculii mijlocii leagă puntea de cerebel, iar pedunculii superiori fac legătura între mezencefal și cerebel. Pedunculii cerebeloși sunt compuși din fibre aferente și fibre eferente (de proiecție). Aspectul exterior este definit de o suprafață tăiata de adâncituri paralele de mărimi diferite. Adânciturile mici creează lamele, adânciturile mijlocii delimitează lobuli iar cele mai mari separă lobi ai cerebelului. Șanțurile cele mai adânci sunt șanțul primar și șanțul postero-lateral. Șanțul primar lasă în față lobul anterior al cerebelului. Între șanțul primar și șanțul postero-lateral se situează lobul posterior.
Functiile cerebelului 1.Arhicerebelul are rol in pastrarea echilibrului static si dinamic. 2.Pareocerebelul regleaza tonusul muscular. 3.Neocerebelul coordoneaza miscari fine comandate de scoarta cerebrala.

vineri, 23 decembrie 2011

Caragiale şi securiştii, cu copiii lor cu tot!.

Până când? Hai, valea că v-aţi făcut plinul!


O sinteza obiectiva plina de adevaruri dureroase si de multe lacrimi amare. Aşa este, ne-am cam facut-o cu mâna noastra dusmanindu-ne cu invidie între noi din vremuri stravechi. Făra unirea în trecut a tuturor dacilor iar in prezent a tuturor românilor am fost si vom fi mereu slabi, dezbinati. Aceasta "unire în cuget si simtiri" suna bine dar putini aplica sau înteleg.


Un, Nea Iancu, bănuiesc, începe dialogul savuros.


-Băiete, de ce taci ?
-Păi nu tac!
-Păi dacă nu taci, spune:
-Băiete, pocnind din degete, încă un rând!


Vine securistu, care neam de neamu' lui nu a băut, unu, ca să nu se dea în vileag, şi, doi,  pentru că aşa a fost instruit,... de şefu şi de tac-su. Am vrut să scriu ,  de Burebista , dar a-şi fi comis un sacrilegiu. Burebista sau Deceneu nu pot fi asociaţi securiştilor comunişţi. A nu se înţelege că am ceva cu securitatea actuală, în măsura în care  aceasta s-a dezis de vechile metode, nu am chiar , nimic. Doar că la vremuri noi , oameni noi. Terminaţi frate cu răsuflaţii ăştia că m-am săturat de ei, vorbesc de aceia pe care îi cunosc, printre miile pe care doar îi bănuiesc. Băieţii ştiu bine să se ascundă că au fost instruiţi de comunişti.


Nea Iancu,... enervat.


-Băiete, de ce nu bei
-Păi nu beau, că nu beau !
-Păi dacă nu bei spune!
-Băiete eu nu beau, eu torn,.. încă un rând!


Concluzie! ...Securiştii adevăraţi nu consumă alcool! Doar toarnă!
Sfat: Aveţi grijă, că nimic nu s-a schimbat!
Acţiune: Dacă nu bea nici măcar o bere,... e turnător, aşa că, înjuraţi-l fără frică pe Ceauşescu!.. Doar cu satisfactia asta o să rămâneţi pentru că din păcate istoria se va repeta la nesfârşit, iar cei din urmă vor fi tot în urmă dar în linia întâi.
A doua concluzie: Prost să fii noroc să ai, ...sau să te reorientezi!






                                                     

joi, 22 decembrie 2011

Caragiale, cel mai tare...


În ajunul lui sf. Dumitru, amicul meu Iancu Verigopolu stă înfipt în colțul otelului Continental, privind la trecători. Ne salutăm și intrăm în vorbă. Are frumos caracter amicul meu Verigopolu: totdeuna egal, fără a se lăsa alterat măcar de orice împrejurare; și mărturisesc drept că nu-l pot admira îndestul pentru aceasta. Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colțul otelului Continental pentru a privi la mișcarea de pe stradă, cu sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mâne — în ce momente?... în ajunul lui sf. Dumitru... și când?... când am ști bine că a doua zi trebuie să părăsim casa unde am locuit, fără să știm de loc unde o fi casa-n care avem să ne transportăm calabalâcul. Dar pavajul de piatră rece ni s-ar părea desigur mai fierbinte decât smoala clocotită! ne-ar arde tălpile! am alerga nebunește, și nu ne-am putea astâmpăra până când nu am ști tot așa de bine unde vom ajunge mâne cu troacele noastre, pe cât știm de unde vom porni cu ele. Ei bine, amicul meu Iancu Verigopolu, știind bine că a doua zi se mută, fără a ști de loc unde se mută, stă înfipt în colțul otelului Continental, amuzându-se a privi la trecători.
— Bine, Iancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune; serios, omule, că nu știi unde vă mutați?
Zic vă mutați, fiindcă amicul e însurat.
— Ma parol, monșer!...
Și râde... Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de admirație...
— Ce te uiți așa?
— Te admir — zic — monșer... Eu, în locul tău...
— Dar ce e mai frumos, e că n-am sfanț, monșer!...
— !!...
— ...Adică, vorba vine că n-am sfanț; așa, tot am cîțiva franci.., Aide să luăm un aperitiv... Cîte ceasuri sunt?
— Șapte și zece.
—Tocma bine... Aide spre Episcopie; mi-am dat întîlnire cu nevastă-mea la Tripcovici, la șapte și jumătate.
Pornim la deal, și merg plin de respect alături cu acest filozof antic, pe care atât de puțin îl pot afecta micile mizerii ale vieții. Dumneata, ori eu sau altul, dacă ne-am afla în situația amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin mulțimea care forfotește liniștită pe Podul Mogoșoaii, fără să vedem în fiecare dintre acele ființe un motiv mai mult de amărăciune pentru sufletul nostru destul de amărât. Și drept să spun, mergând alături cu filozoful meu, de mai multe ori mi-a trecut prin gând: ce aș face eu, dacă aș fi în situația lui, și el ar merge alături cu mine, fiind în situația mea?... L-aș maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui așa de mult, încât l-aș acuza d-a dreptul că el, ocrotit de stăpânul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!..„ Ei bine, el — nu!... el mă poftește la un aperitiv... Admirabil caracter!... Gândind astfel, pe când el salută în dreapta și-n stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii cunoscuți, ajungem la Episcopie, tăiem drumul și intrăm la Tripcovici.
— Două vermuturi franceze! comandă Iancu.
Scoate punga din buzunar, apoi, din pungă, două patace, și mi le arată. Le pune apoi la loc în pungă, și vâră la loc punga-n buzunar.
— Asta e tot ce am pe sufletul meu... Și încă și astea mi le-a dat nevasta din micile ei economii...
Apoi, schimbând brusc ordinea de idei:
— ...Pentru că dacă nu era canalie d. Georgescu, eu tot aș mai fi rămas în slujbă; nu demisionam... Dar pentru o mizerabilă leafă de trei sute de lei pe lună, adică, vorba vine, trei sute... în mână iei două sute cinzeci și șase și cinzeci de bani... să rabzi toate șicanele, toate aroganțele și toate lipsele de educațiune ale unui șef... Mai luăm câte unul?... Băiete! încă două!...
— Da, frate Iancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta vreme fără leafă... cam greu.
— Greu, negreu, nu poți, dacă ai caracter... Mai luăm câte unul?... Băiete!...
— Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul...
— Nu se poate... Nu știi vorba neamțului?... Alle guten Dinge…
— ...sind drei…
— Păi, vezi!... Băiete! încă două...
— ...E și cam târziu...
— Câte?
— Șapte și jumătate trecute.
— Stai încă un minut... acu trebuie să pice și nevastă-mea... Eu, cu gândul în altă parte, întreb:
— În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoștințe, să găsești altă slujbă?
— Să-ți spun drept, monșer, mi s-a propus să-mi dea cineva o recomandație la primărie; dacă găsesc ceva serios, ca să am cel puțin siguri șapte-opt sute pe lună, înțeleg; dar ca să mai mă-ncurc, să-mi pierz independența pentru o mizerie, nu; asta n-o mai fac... Ce te uiți așa curios?
— Nene— zic — te admir din ce în ce mai mult!...
— ...Ca să mai am a face iar cu cine știe ce mațe-pestrițe ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac și curat!
„Ce om!" zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina lămpii electrice, că se oprește o trăsură, un muscal, în fața prăvăliei, și din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. A!... este încântătoarea soție a amicului meu, madam Aglae Verigopolu.
— M-aștepți de mult, cocoșelule? întreabă ea pe soțul ei, care-i sărută cu multă galanterie mănușa albă.
— De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac mănușii albe omajul pe care i l-a făcut și soțul.
— Știi că ne mutăm mâne?
— Unde? întreabă el fără cea mai mică turburare de surpriză.
— Ce-ți pasă!... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie de servitori, pimniță, singuri în curte, tout à l ’ égout, grădiniță.
— Scumpă?
— Două mii patru sute...
— În patru rate...
— Nu... i-am dat pe șase luni înainte... Și zicând aceasta, doamna trage din manșon punguța, din care scoate o hârtiuță, chitanța proprietarului.
— Contractul îl facem după ce ne mutam; am luat-o pe trei ani. La toate astea, eu fac o figură așa de imbecilă, încât amicul Verigopolu mă-ntreabă:
— Ce te uiți așa curios?...
Zic:
— Nu... dar... vezi... adineaori... și acu... noroc!...
— Ei! monșer, daca n-ar fi ea cu micile ei economii!... Închipuiește-ți că astă-vară la Sinaia... Dar doamna ne-ntrerupe:
— Dv. aveți poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoșelule, mie nu-mi dai un aperitiv?
— Băiete! încă trei.
— Mersi, zic...
— Nu se poate... Vorba neamțului... Alle gulen drei Dinge sind vier. Trebuie să cedez insistențelor doamnei Verigopolu și să primesc a prânzi la dânșii. Deși a fost vorba că merg à la fortune du pot (adică, pe românește, să te mulțumești cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri și o sticlă de marsala. Doamna scoate punguța și plătește socoteala toată. Ne suim toți trei în birje și paidiom, gaspadin! E un deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă băcănie: nu-i încă vremea stridiilor; atunci — trei sute grame icre moi.
—Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva! Am sosit... Coborâm iute, Iancu și eu, și dăm doamnei Verigopolu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară:
— ‘ erssi!
Apoi, cătră muscal:
— La unsprece fix, Ivanușca!
Intrăm... Minunată mâncare și mai ales veselă petrecere!... Păcat că trec așa de repede ceasurile de mulțumire!... Când au trecut trei ceasuri?
— Coconiță, zice servitoarea, a venit Ivanușca!
Doamna trebuie să meargă negreșit la o mătușică a ei. Înainte de a pleca, doamna cheamă dincolo pe cocoșelul ei, să-i spună cine știe ce. Apoi, ne suim cu toții în birje. Noi, bărbații, ne coborâm în Piața Teatrului; doamna merge înainte la tanti.
— Luăm cîte-o tizană? îmi zice Verigopolu.
— Mersi, dragă Iancule; nu pot bea șampanie; îmi face arsuri....
— Atunci, ce?
— O bere...
— Bine... eu iau tizană, tu ia bere. Intrăm la Cooperativa...
...Sunt douăsprezece trecute...
— Țal! strigă Iancu.
Și aruncă pe masa de marmoră o hârtie de o sută. Eu mă uit iar ca un imbecil...
— Ei! monșer, dacă n-ar fi micile ei economii !

marți, 20 decembrie 2011

Cine a fost NISTORESCU?


Cornel Nistorescu a fost unul dintre adevăraţii jurnalişti de reportaj, care ştiau să dea viaţă cuvintelor, să le insufle, asemeni unui golem, o existenţă proprie. Reportajul “Să bată, să bată, să bată”, publicat de Cornel Nistorescu în anii 80 – un reportaj despre transplantul de inimă – transmitea nu doar informaţia ci şi emoţia, iar bătăile inimii transplantate se confundau cu cele ale cititorului cuprins de emoţie. Puteai să simţi degetele chiurgului ieşind din pagină şi alunecând pe propria-ţi inimă.
Chiar şi după ani de zile, când a devenit puternic şi influent, directorul de atunci al Evenimentului Zilei a rămas un jurnalist veritabil, unul dintre puţinii directori de ziar naţional care iubea această muncă atât de mult încât era capabil să-şi însoţească corespondenţii pe teren în căutarea reportajului. O ştiu din proprie experienţă. Şi aşa aş vrea să mi-l amintesc pe Cornel Nistorescu şi nu cum l-am văzut ultima dată.
În 11 septembrie 2001, de abia părăsisem clădirea Casei Presei de câteva minute şi intram în World Trade Center din Bucureşti când World Trade Center-ul din New York fusese lovit de avioanele deturnate. Turnurile gemene se prăbuşeau. La Bucureşti, Cornel Nistorescu se pregătea să scrie editorialul care avea să-i aducă celebritatea şi pieirea.
Popularitatea editorialului “Odă Americii”, publicat după prăbuşirea turnurilor, l-a făcut remarcat pe autor în media americană şi nu numai.  Textul patetic, cu un mesaj patriotic naiv, nu avea mari calităţi jurnalistice (nici nu avea nevoie), însă mesajul său încurajator se plia pe nevoia de unitate şi speranţă a Statelor Unite, dărâmate la propriu şi la figurat de atentatul din New York.
Când l-am regăsit pe Cornel Nistorescu după câteva luni, în biroul lui impersonal de la etajul 2 al Casei Presei, răul deja se produse. Părea un om strivit, un om aflat în convalescenţă ca după un atac cerebral. “Odă Americii” făcuse înconjurul lumii şi popularitatea s-a întors împotriva lui asemeni unui bumerang. Şocul fusese prea puternic. Vanitatea prea mare îl strivise. Bălmăjea incoerent cuvinte arătându-mi tăieturi din presa internaţională. Nici nu sunt convins că ştia cine sunt când îmi spunea: “uite, ce-mi mai pot dori eu acum? Şi eu stau aici şi mănânc parizer”. Acestea sunt ultimele lui cuvinte care mi-au rămas în minte.
Nu ştiu când a murit de facto jurnalistul Cornel Nistorescu şi cât a durat agonia. Cert e că, atunci când a ajuns la Cotidianul cetăţeanul Cornel Nistorescu, jurnalistul care i-a purtat cândva numele era deja mort. Când cetăţeanul Cornel Nistorescu a cenzurat primul său articol sau când l-a dat afară pe Cristian Pătrăşconiu, jurnalistul Nistorescu trebuie să se fi întors în mormânt de ruşine. La fel şi ieri, când cotidianul.ro a publicat un material halucinant în care cerea deconspirarea surselor hotnews.ro şi sugera arestarea autorilor materialului cu stenogramele din dosarul Cătălin Voicu.
Au trecut aproape 40 de ani de când jurnaliştii americani Bob Woodward şi Carl Bernstein publicau  articolul ce avea să zguduie Statele Unite sub numele de Afacerea Watergate. Au urmat arestări şi demisii, inclusiv a preşedintelui american Richard Nixon. Autorii nu au deconspirat sursa articolului care a provocat cel mai mare scandal politic, în ciuda presiunilor de tot felul.
Ce păcat că autorul Odei Americii nu a supravieţuit operei sale. Ar fi avut timp să înveţe America şi tot cea ce înseamnă ea fundamental pentru un jurnalist: libertatea de a te exprima.

GÂNDURI CU CERCEI

  Cerceii nu sunt ai mei.


„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”

http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/2011/12/migrarea-nocturna-paturii.html