duminică, 23 mai 2010

Afaceri pe seama saracilor la Faur SA


Despre tot ce a fost si nu mai este.Articole aparute in presa la vremea respectiva despre păgubiţi şi profitori.Despre tot ce s-a pierdut sau câştigat în urma privatizărilor vechilor uzine.

Dupa ce s-au vazut stapâni peste Faur SA, noii proprietari s-au gândit ca un ban în plus nu strica, asa ca au purces fara nici o remuscare la introducerea în patrimoniul societatii a doua camine de nefamilisti. Asta desi exista o hotarâre a Consiliului de Administratie al societatii, prin care locuintele urmau sa fie vândute catre locatari. Miscarea fratilor Cristescu s-a dovedit una inspirata, în conditiile în care, în prezent, cele doua blocuri le pot aduce în conturi aproape un milion de euro.
Caminele de nefamilisti sunt situate pe Bulevardul Basarabia, lânga Stadionul National, la cîteva minute de mers cu masina de piata Alba Iulia.
La doua luni dupa semnarea contractului de privatizare, pe 20 februarie 2004, Consiliul de Administratie al Faur SA stabilea, prin decizia nr. 201, vânzarea garsonierelor confort III catre chiriasi. Potrivit unor surse care au participat la sedinta respectiva, un membru al CA a afirmat ca „nu o sa moara fratii Cristescu pentru niste apartamente“. Pe 15 iunie 2004, Mircea Ursache, înlocuitorul lui Ovidiu Musetescu (cel care semnase contractul de privatizare al FAUR SA) la conducerea Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului, a aprobat si el „vânzarea cu plata integrala, camera cu camera, a caminelor de nefamilisti nr. 1 si 2 din Bucuresti, Bulevardul Basarabia nr. 47, sector 2, catre chiriasii acestora“. Cum-necum, cele doua camine se afla acum în patrimoniul societatii Faur SA, a carei conducere a trecut la fapte.
400 de euro/mp
Contractele de închiriere ale celor aproape 500 de locatari au expirat în iunie 2005, iar actuala conducere a societatii a decis sa nu le mai prelungeasca. Asa ca locuintele au fost scoase la vânzare, locatarii având drept de preemptiune asupra garsonierelor pe o pe-rioada de 30 de zile. Toate bune pâna acum, numai ca Faur SA a angajat între timp o societate de evaluare, pentru a stabili valoarea de piata a locuintelor. Aici apare surpriza pentru locatari: pretul de vânzare este de 7.000-8.000 de euro pentru fiecare dintre cele pes-te 100 de camere.
Costul pare mic avand in vedere ce se întâmpla pe piata imobiliara din Bucuresti, dar trebuie mentionat ca suprafata unei camere este de circa 20 de metri patrati, iar grupurile sanitare sunt comune.
În plus, blocurile sunt construite prin 1968. Surse din uzina sustin ca nici la acea vreme autoritatile comuniste nu au dat bani pentru constructia blocurilor, care au fost pâna la urma finalizate cu fondurile sindicalistilor din fosta intreprindere 23 August. Daca înmultim numarul de camere cu pretul pe garsoniera, rezulta o frumoasa afacere imobiliara: cumperi de la stat 65 de hectare de teren, cladiri, hale industriale, doua camine, un bloc-turn si un complex sportiv cu 3,5 milioane euro si scoti - doar din locuintele nefamilistilor - un milion de euro.
Caministii ofera maximum 250 de euro
Locatarii celor doua camine nu se arata însa dispusi sa achite mai mult de 10 milioane de lei pe locuinta. Deocamdata, prin neplata utilitatilor, în contul Faur SA s-au acumulat datorii de 3,5 miliarde lei vechi, fara sa mai socotim chiria, care nu este nici ea platita. „Sunt si oameni amarâti acolo, dar cu ce suntem noi de vina? De ce sa plateasca Faur?“, se întreaba directorul general executiv al societatii, Aurel Bâlu. De mentionat ca, din peste 400 de locatari, doar 19 mai lucreaza în prezent la Faur.
Vom fi chiar mai putin decat am fost!
Mandria economiei comuniste, intreprinderea 23 August, a fost cumparata, cu doua zile inaintea Craciunului din 2003, de un grup de firme controlat de fratii Cristescu, care a fost, de altfel, singurul ofertant la licitatia lansata de APAPS. La decizia de privatizare nu au contat nici faptul ca in perioada interbelica uzinele Malaxa erau cotate drept unul dintre concernele industriale de prima marime din Europa si nici ca in 1989 aici lucrau 21.000 de oameni, asa ca pretul de vanzare a fost stabilit rapid, in mai putin de o luna, la 3,5 milioane euro. Dupa privatizare, noua conducere a vandut masiv utilajele de mare capacitate, unele unicat in Romania, dar si fierul vechi din stocurile uzinei. Doar in contul a zece dintre utilajele vandute noii proprietari au incasat aproape intreaga suma platita pentru Faur SA.
14 Ianuarie 2006
Saptamana Financiara


Despre cum a fost furat statul 

Ca sa citam un parlamentar al Romaniei, privatizarea SC FAUR SA (fosta intreprindere 23 August) este unul dintre ?tunurile? date de fostii guvernant i in folosul oamenilor de afaceri timisoreni Marius si Emil Cristescu. Desi a fost subiect de presa - ATAC a dezvaluit in premiera afacerea si actorii ei -, privatizarea FAUR nu a fost luata la puricat de catre organele competente alte statului, desi ea s-a finalizat la un pret ridicol, mult mai mic decat valoarea terenului Bazei Sportive a societatii. Detaliile dubioasei afaceri Aceasta privatizare este suspecta pentru ca in ea au intrat la inceput, ala- turi de fratii Cristescu, doi importanti oameni de afaceri, si ei ocupantii unor locuri fruntase din Top 300 Capital. Asta pentru ca una dintre conditiile pe care trebuiau sa le indeplineasca participant ii la privatizare era aceea la cifra de afaceri de minimum 120 de milioane de dolari realizata pe anul anterior. Oferta a fost depusa de Bega Timi- soara (firma fratilor Cristescu), dar si de Laminate SA Bucuresti, Relco SA si Astra Romana SA Ploiesti. Imediat dupa ce a achizitionat FAUR, acest consortiu de firme s-a topit, in afacere ramanand doar BegaCom SA Timi- soara si SC BEGA UPSOM SA Ocna Mures, legata tot de fratii Cristescu. Asa au ajuns cunoscutii afaceristi timisoreni, campioni ai business-urilor cu statul, sa detina 97,97% din patrimoniul SC FAUR SA. Privatizarea s-a facut in conditii mai mult decat suspecte, existand un singur ofertant si o negociere directa. In plus, pretul negociat pentru pachetul de 91,91% din actiunile FAUR a fost unul extrem de mic: 3,5 milioane de euro. Privatizare in 24 de zile Fratii Cristescu au mai batut un record dupa cel al achizitionarii unei uzine la pretul unui teren: afacerea s-a incheiat in 24 de zile. Prin aceasta privatizare nu s-a obtinut, asa cum a sustinut AVAS, un parc industrial ultramodern. In plus, investitiile pe care le-a impus reprezentantul statului sunt de rasul copiilor: 50.000 de euro pentru protectia mediului si 160.000 de euro pentru investit ii de dezvoltare. Contractul din partea statului roman a fost semnat de Ovidiu Musetescu, cel care nu mai vine la sedintele Parlamentului Romaniei, pentru a nu fi luat la intrebari despre privatizarile dubioase. In plus, asa cum presa a scris pe larg in urma cu aproximativ un an, dupa ce s-au vazut stapani peste FAUR SA, noii proprietari s-au gandit sa mai scoata un milion de euro prin introducerea in patrimoniul societatii a doua camine de nefamilisti. Asta in conditiile in care exista o hotarare a Consiliului de Administrat ie, care stipula foarte clar ca locuint ele urmau sa fie vandute catre locatari. Despre afacerile fratiilor Cristescu, cei care au inceput sa se imbogat easca ViNZAND BENZINA IN PERIOADA EMBARGOULUI IMPUS IUGOSLAVIEI, ziarul nostru va mai scrie. Noi ne-am facut datoria de a informa cititorii despre acesti afaceristi controversati si despre afacerile lor cu statul. Poate ca si organele statului vor lua la puricat aceasta privatizare, care miroase a parfum de coruptie.


Autor: ANTON VLAD | Sursa: ATAC


Razboiul gazelor de pe platforma Faur


» Pentru ca la privatizare au primit la pachet reteaua de distributie, fratii Cristescu impun taxe sau ii debranseaza pe ceilalti proprietari din zona.

» Administratorul parcului industrial le-a propus celor avizati un protocol considerat in afara legislatiei de catre ANRE.

» Asociatia investitorilor sustine ca fratii Cristescu ii sicaneaza de cinci ani pentru a le cumpara imobilele la jumatate de pret.

Din noiembrie pana acum, societatea Faur SA a debransat 19 firme de la reteaua de gaze de pe platforma industriala, pe motiv ca nu are licenta de distributie. Numai ca debransarile au afectat majoritatea membrilor din Asociatia Investitorilor din incinta Faur (24 de proprietari de cladiri) cu care patronatul se afla in conflict din 2004. Scandal pornit in primele luni dupa privatizarea care le-a adus fratilor Emil si Marius Cristescu peste 60 de hectare din fosta platforma industriala 23 August. Cei debransati sustin ca in spatele sicanelor cu care se confrunta de ani de zile se afla dorinta patronatului de a cumpara toate terenurile din incinta la jumatate de pret.

Conflict deschis de la privatizare
Situatia nu ar fi degenerat in zecile de infatisari in instanta daca la privatizarea facuta pe vremea lui Ovidiu Musetescu nu ar fi fost trecute in proprietatea fratilor Cristescu si retelele de distributie: apa, canal, electricitate si gaze.
Poveste care s-a repetat insa la fiecare privatizare ce a avut loc prin metoda "parcurilor industriale". Ceea ce a dat mana libera cumparatorilor sa impuna preturi si taxe celor ce au cumparat terenurile si cladirile din incinta inainte de licitatia AVAS. Astfel, cei care au privatizat aceste companii de la AVAS au inceput sa impuna taxe pe intrarea pe poarta, de amenajare, de intretinere etc.
In acest conflict a intervenit ca tert ANRE (Autoritatea Nationala de Reglementare in domeniul Energiei), care a fost invitata sa-si precizeze pozitia fata de un protocol inaintat de Faur celor "captivi" pe platforma industriala. "Acest protocol nu poate fi incadrat in nici una dintre solutiile recomandate de ANRE prin adresa din 16 ianuarie, SC Pro Faur Invest SA realizand un document in neconcordanta cu legislatia specifica sectorului gazelor naturale. (…) In cadrul proiectului de protocol se face referire la reglementari abrogate", a mai precizat directorul general al Autoritatii, Sorin Bulagea, pentru membrii Asociatiei Investitorilor de pe Platforma Faur.

Licenta fara verificare tehnica
ANRE ne-a confirmat ca societatea Faur SA a distribuit ilegal gaze naturale, motiv pentru care a fost amendata cu 500 milioane lei vechi, dar cu posibilitatea de a achita jumatate din suma in 24 de ore. Autoritatea a licentiat firma Pro Faur SA pentru a putea furniza gaze celor de pe platforma, dar procesul de perfectare a noilor contracte a fost blocat de neintelegerile dintre parti. Mai precis, pretul pe care compania fratilor Cristescu vrea sa-l impuna firmelor de pe fostul Complex 23 August. ANRE ne-a subliniat acest aspect, dar si faptul ca licenta a fost acordata fara ca Distrigaz Sud sa emita documentul privind starea tehnica a instalatiei de utilizare si care se poate dovedi un real pericol.

"Am pierdut aproape un milion de euro"
Presedintele asociatiei investitorilor, Stejarel Rosu, ne-a declarat ca pierderile cauzate de intreruperea gazului sunt undeva intre 800.000 si 1.000.000 de euro. "Avem utilaje care pornesc doar la o anumita temperatura, iar oamenii nu pot lucra in frig. Ca urmare a acestor aspecte, am pierdut contracte, am scazut productia si timpul de lucru, iar pierderile sunt importante, chiar daca asociatia noastra este puternica si a avut o cifra de afaceri de 185 milioane euro pe anul bugetar incheiat", a afirmat presedintele Stejarel Rosu, care a punctat ca mai toate solicitarile facute catre autoritati nu au un raspuns clar si ca singura cale de negociere cu patronii platformei se poarta in justitie.

Reactia "Pro Faur": "Comentam mai tarziu"
Directorul general Mariana Hristea ne-a confirmat doar telefonic ca a inceput debransarea firmelor de pe fosta platforma 23 August, pe motiv ca ANR a amendat societatea cu 250 milioane lei vechi pentru ca nu are autorizatie de distribuitor. Managerul a refuzat sa precizeze cum este posibila situatia bizara in care unele firme primesc gaz, iar altele nu. Hristea a promis detalii in trei saptamani. Intalnire care nu a mai fost posibila din cauza programului prea incarcat al directorului Hristea.

» De la 23 August la fratii Cristescu
In 2003, APAPS (Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului) – actuala AVAS – a decis privatizarea platformei Faur (fosta Malaxa, apoi 23 August), cu dorinta clara de a transforma locul intr-un parc industrial. Caietul de sarcini a prevazut o cifra de afaceri uriasa la acea vreme, iar singurul care a reusit sa treaca baremul a fost consortiul format din societatile Begacom – fratii Cristescu, Relco – Nicolae Badea, Rafinaria Astra Romana – Ioan Niculae si Laminate – Fathi Taher. In scurt timp, toate actiunile cumparate pentru trei milioane euro au intrat in posesia fratilor Cristescu. Din 2004 pana in prezent, anuntatul parc industrial a ramas doar un proiect pe hartie, renumit doar pentru scandalurile in justitie dintre actionarii majoritari ai platformei si asociatia investitorilor.

sursa:http://www.romanialibera.ro/















Muncitorii de la "23 August" aşteptau îngroziţi privatizarea


Despre tot ce a fost si nu mai este.Articole aparute in presa la vremea respectiva despre păgubiţi şi profitori.Despre tot ce s-a pierdut sau câştigat în urma privatizărilor vechilor uzine.

Primele măsuri concrete de tranziţie spre economia de piaţă, adoptate în primăvara anului 1990, au provocat rumoare printre muncitorii României. Până la căderea comunismului, despre şomaj citiseră doar în manuale de istorie şi în articolele de propagandă din Scînteia, care "înfierau" capitalismul. Acum, fantoma şomajului bântuia halele de producţie ale fabricilor în care lucrau de-o viaţă.


La fosta Uzină "23 August", rebotezată "Faur" la începutul anului, "înaintarea spre capitalism" aducea îngrijorare. Nu mai putea lucra în pierdere, ca în vremea comunismului, când unitatea era socotită "mecanicul-şef al industriei". I se mai spunea "ministerul 23" sau "uzina lui Tovarăşu'".
În luna mai 1990, conducerea administrativă a Uzinei "Faur" din Bucureşti se gândea să atragă investitori străini, care, împreună cu statul, să asigure funcţionarea unităţii şi în capitalism. Perspectiva privatizării i-a îngrozit însă pe muncitori, obişnuiţi în comunism cu siguranţa locului de muncă.
Ion Trofin, directorul tehnic al întreprinderii, relata pentru ziarul Adevărul că desele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la "23 August" nu au adus decât deservicii uzinei. Spre exemplu, la sfârşitul anilor '80, se produceau 1.600-2.000 de motoare diesel pe an. Aflat într-o "vizită de lucru", Ceauşescu a cerut suplimentarea producţiei la 6.000 de motoare pe an. Cineva, mai curajos, i-a atras atenţia că asemenea producţie era imposibil de realizat, ceea ce a atras furia "Tovarăşului". 
A cerut dublarea cantităţii, la 12.000! Planul paranoic a fost pus în aplicare, construindu-se hale, capacităţi de producţie, instalaţii etc. S-au achiziţionat maşinile şi utilaje necesare unui asemenea volum de producţie. Rezultatul: după decembrie 1989, uzina avea investiţii de sute de milioane de lei blocate, care produceau pierderi.
Înainte ca Guvernul să ia o decizie privind viitorul uzinei, conducerea studia modalităţile de supravieţuire în capitalism. Gheorghe Tărtăcuţă, şeful Serviciului plan-producţie, declara pentru ziariştii Adevărului că întâi de toate trebuia găsită o soluţie pentru descentralizarea întreprinderii. Nicăieri în lume, susţinea acesta, nu exista o diversificare "aberantă" a producţiei ca la "Faur". În opinia lui Gheorghe Tărtăcuţă, fiecare fabrică a uzinei ar fi trebuit să funcţioneze autonom şi să caute investitori particulari, pentru "mixarea" proprieţăţii.
Perspectiva privatizării a dat alarma printre muncitori. Deja în presa centrală se scria tot mai des despre închiderea unor fabrici nerentabile şi despre creşterea inevitabilă a şomajului. La "Faur", deşi producţia scăzuse semnificativ faţă de aceeaşi perioadă a anului 1989, salariile se primeau în întregime. Muncitorii nici nu mai doreau să audă de eventuale ajustări ale lefurilor, din cauza neîndeplinirii planului. Democraţie deplină, fără restricţii, cereau ei! Directorii uzinei se plângeau presei că nu exista nici un fel de dialog cu liderii sindicali, care, la orice propunere de reformă, ameninţau cu greva.
Pe de altă parte, Vasile Avram, liderul sindicatului muncitoresc de la "sectoare calde", se plângea ziariştilor de la Adevărul că nu-i putea stăpâni pe muncitori. Odată ce-l aleseseră lider, nu putea să aibă altă părere decât a majorităţii, susţinea el. Chiar dacă n-o împărtăşea, personal, întru totul.
În luna mai 1990, unele greve se declanşau din solidaritate, fără a avea legătură cu problemele interne ale întreprinderii. Spre exemplu, una dintre ele pornise a doua zi după Paşte (16 aprilie), când muncitorii de la "Faur", întorşi la lucru, au aflat că metalurgiştii din ţară erau în grevă. Au declanşat şi ei protestul, deşi conducerea uzinei satisfăcuse revendicările similare ale metalurgiştilor din fabrică! Pagubele au fost cu atât mai mari cu cât abia se încălziseră cuptoarele, oprite în timpul concediului de Paşte.
de Ilarion Tiusursa: http://www.jurnalul.ro
                                                                        

Despre privatizarea IMGB- Din istoria recenta a uzinei.

Despre tot ce a fost si nu mai este.Articole aparute in presa la vremea respectiva despre păgubiţi şi profitori.Despre tot ce s-a pierdut sau câştigat în urma privatizărilor vechilor uzine.


Procurorii anticoruptie au inceput sa verifice mai multe privatizari efectuate de Fondul Proprietatii Statului in perioada 1997-1998. Una dintre ele a fost cea a Intreprinderii de Masini Grele Bucuresti



, privatizare despre care se spune ca nu a fost una reusita, statul pierzand foarte multi bani.
Ieri a fost audiat Bogdan Baltazar, fost vicepresedinte al FPS in perioada vizata de anchetatori. Dupa mai bine de doua ore de stat in biroul


 procurorilor, Baltazar a afirmat ca verificarile privesc o hotarare a Consiliului de Administratie referitoare la privilegiile cumparatorului, hotarare care nu ar fi fost respectata intocmai.
In opinia lui Baltazar, privatizarea a fost corecta si IMGB a fost data in conditii foarte bune pentru cumparator. De altfel, privatizarea IMGB a facut obiectul unei inspectii a Curtii de Conturi in urma cu cativa ani, iar in legatura cu aceste operatiuni Baltazar a mai dat explicatii in 2003. El a mai precizat ca audierea sa a avut loc in contextul in care procurorii au o arhiva veche privind mai multe privatizari si vor sa lamureasca toate dosarele care fac parte din aceasta arhiva.

Privatizare nereusita

Legat de inspectia Curtii de Conturi, in 2003 s-a intocmit un raport in care se sustinea ca privatizarea SC IMGB SA, realizata in 1997 de fostul FPS, poate fi incadrata in randul actiunilor nereusite si neperformante, care nu si-au atins scopurile minimale propuse si care in perioada 1998-2001 au insumat o pierdere de peste 1.100 de miliarde de lei. Potrivit Curtii de Conturi, aceasta pierdere reprezinta aproximativ dublul capitalului social inregistrat.
Aceste concluzii sunt cuprinse intr-un raport al Curtii de Conturi privind modul in care fostul FPS, actuala Autoritate pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului, a respectat metodele si procedurile prevazute de lege in cadrul privatizarii prin vanzarea actiunilor detinute de stat la SC IMGB SA. La acea vreme, documentul a fost trimis presedintelui Senatului, Nicolae Vacaroiu.
Privatizarea IMGB s-a finalizat in decembrie 1997, prin incheierea contractului de vanzare-cumparare de actiuni intre fostul FPS si firma norvegiana Kvaerner ASA.
Totodata, in urma controlului efectuat, au fost constatate "abateri" care au avut efecte negative asupra patrimoniului privat al statului, pierderea fiind de 64,7 miliarde de lei, asupra patrimoniului Companiei


 Nationale de Electricitate "CONEL", cu valoarea de 35 de miliarde de lei, reprezentind datorii anulate catre aceasta companie, precum si asupra bugetelor locale, care au fost lipsite de 187,9 miliarde de lei prin acordarea de facilitati nelegale.

Facilitati ilegale

Potrivit raportului, abaterile care au dus


 la efectele mentionate se refera in principal la neasigurarea de catre aparatul de specialitate al FPS a unui "program coerent, sustinut agresiv si eficient de prospectare, promovare si publicitate privind privatizarea IMGB". Curtea de Conturi face referire la faptul ca masurile intreprinse de FPS, in special pe plan extern, au fost tardive si formale si nu au asigurat conditii pentru atragerea unui numar cit mai mare de firme straine in procesul de privatizare.
Curtea de Conturi semnaleaza si incalcarea procedurii de vanzare aprobate de CA al FPS prin acceptarea continuarii negocierilor dupa desigilarea ofertelor prezentate de potentialii cumparatori in plic inchis si sigilat si care au modificat de fond ofertele initiale, definite ca "ferme si irevocabile". Raportul mentioneaza si acordarea unor "facilitati" cu incalcarea legilor specifice de reglementare valabile la data respectiva, prin care s-a redus pretul de cumparare al actiunilor convenit initial de la 25 de milioane de dolari la 1,25 milioane de dolari.


Sursa  :http://www.realitatearomaneasca


Din istoria recenta:


 Deputatul Virgil Popa - o analiză a procesului de privatizare în anii; 1998-99 ( mai 1999)




Asistăm, în ultimul timp, la falimentarea sau închiderea, pur şi simplu, a unor societăţi comerciale cu o dotare tehnologică deosebită din industrie, a căror privatizare, în ultimii 2 ani, era considerată, de actuala putere, ca un mare succes, mediatizat, ca atare, la momentul respectiv, criticile aduse unor aspecte, cel puţin dubioase, din acele tranzacţii, fiind tratate cu aroganţă şi suficienţă.
În februarie 1998, am participat la o dezbatere, în cadrul unei ediţii speciale a Televiziunii Naţionale, asupra modului şi a condiţiilor în care a fost privatizată IMGB. Susţineam, atunci, poziţia PDSR, conform căreia această privatizare este un jaf organizat, având în vedere că se vindea cu 500.000 de dolari, preţul unei vile, al unei case, un patrimoniu din care numai clădirile, terenul şi câteva maşini-unelte valorează zeci de milioane de dolari şi că, în aceste condiţii, dacă nu există clauze clare în contract şi informaţii asupra bonităţii şi intenţiilor reale ale cumpărătorului, pericolul ca acesta să dea un tun, vânzând ce se poate vinde şi apoi să plece, fiind foarte mare. Am fost acoperit, atunci, de corul lăudătorilor acestei vânzări, printre care şi ministrul privatizării, domnul Valentin Ionescu, directorul IMGB-ului, liderul de sindicat, cărora li s-a adăugat, în mod firesc, considerând modul în care funcţionează Televiziunea Naţională, şi moderatorul emisiunii, având, ca ultim argument, că am depăşit perioada sloganului "Nu ne vindem ţara". Acum, văzând ce s-a ales de privatizarea IMGB, şi nu numai, am înţeles că nu se mai pune problema de a ne vinde sau nu ţara, ci de a o oferi, pe nimic, oricui, dacă iese un mic avantaj, pentru cei care deţin pârghiile puterii.
Investiţiile aşteptate de IMGB, de zeci de milioane de dolari, s-au redus la repararea unui gard şi la cosmetizarea unor clădiri. Comenzile promise se lasă aşteptate şi astăzi, iar investitorul strategic se pregăteşte de plecare, nu înainte de a mai vinde ce se mai găseşte prin fabrică.
Mai remarcam, atunci, că privatizarea constituie, pentru putere, un scop în sine, şi nu un mijloc prin care economia, industria românească să se restructureze, să devină profitabilă, pe fondul unui proces de creştere economică.
Se adevereşte acum, după doi ani şi jumătate de guvernare a actualei puteri, că privatizarea se reduce la a vinde orice, la orice preţ, în orice condiţii, cu scopul de a obţine bani care sunt folosiţi pentru consum, şi nu pentru dezvoltare. În aceste condiţii, banii proveniţi din privatizare sunt din ce în ce mai puţini, iar amatorii de chilipiruri şi afaceri necurate se înmulţesc.
Politicile economice din ultimii 2 ani au împins spre faliment atât societăţi comerciale, cât şi pe cele cu capital de stat, ele funcţionând într-un mediu economic nociv, instabil legislativ, din care au dispărut facilităţile pentru investiţii, pentru export, pentru creşterea consumului intern, apărând, în schimb, o serie întreagă de piedici în calea acestora. S-a ajuns, astfel, în situaţia în care FPS şi Guvernul au ca principală preocupare întocmirea de liste cu întreprinderile falimentare sau propuse spre lichidare, victime ale propriilor politici şi vânzarea, la preţuri derizorii, a celor care mai trăiesc încă. Acest lucru este posibil în condiţiile dizolvării, pulverizării aproape a răspunderii, în cadrul unor decizii cu impact devastator asupra unor ramuri economice, a unor unităţi economice, în paralel cu concentrarea, în zone tot mai restrânse, a avantajelor materiale care rezultă în urma unor astfel de decizii. Într-un plan mai general, putem spune că politicile economice, financiare ale actualei puteri adeveresc teza conform căreia se urmăreşte socializarea pierderilor şi privatizarea câştigurilor, ducând la pauperizarea majorităţii populaţiei.

 Investiţii Kvaerner:
Grupul norvegian Kvaerner a achiziţionat, în ianuarie 1998, 51% din acţiunile societăţii comerciale FECNE SA Bucureşti, pentru 9,811 milioane de dolari, sumă care includea şi investiţiile pentru următorii patru ani.
Anterior, Kvaerner achiziţionase, în decembrie 1997, şi 90% din acţiunile societăţii IMGB Bucureşti, care a fost scoasă la privatizare împreună cu societatea FECNE, preţul stabilit de autorităţi pentru întregul pachet fiind de 64,070 milioane dolari.
La transferul final al acţiunilor IMGB, Kvaerner a plătit 500.000 de dolari pentru 90% din capital, dar s-a angajat să investească peste 60 milioane de dolari şi să plătească şi datoriile societăţii, de circa 35 milioane dolari.

 Dupa patru ani de la privatizarea IMGB, Curtea de Conturi constata ca in capitalul social nu au fost cuprinse si actiunile aferente valorii terenurilor pentru care societatea a obtinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizarii. Suprafata de 17.027 mp a fost vanduta cu 1,5 milioane de dolari la 10 luni de la semnarea contractului de privatizare. Dupa obtinerea certificatului de proprietate, societatea nu a emis actiuni, care trebuiau sa fie remise APAPS, ca aport in natura al statului la capitalul social al KVAERNER IMGB. Noul proprietar a mai vandut cantina si sala de spectacole a IMGB pentru 2 milioane de dolari. 


Incepand cu anul 2006 uzina a fost preluata de grupul corean Doosan.