duminică, 26 ianuarie 2014

Neagu Djuvara: “România a rămas în urmă şi fiindcă e ortodoxă”

   Istoricul Neagu Djuvara spune că, dacă ar avea cu 20 de ani mai puţin, ar can­di­da la preşedinţia României şi şi-ar asuma ca principal obiectiv readucerea Basarabiei între graniţele ţării. Crede însă că e prea târziu să se mai apuce de politica activă şi observă că printre cauzele rămânerii în urmă a României se numără şi apartenenţa ei la ortodoxie, plus argumente prin care demonstrează cum şi când s-au aşezat liderii români „cu fundul în două luntrii”.
   La 11 noiembrie s-au împlinit 92 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, iar prezicătorii au anunţat că se apropie al treilea. Credeţi că există premise pentru declanşarea unei noi conflagraţii mondiale?
   N.D.: Nu. Eu sunt autorul unei teze de filosofie a istoriei în care cred în ciclurile istorice, adică sunt de părere că civilizaţia occidentală, ca toate celelalte civilizaţii, durează circa 2.000 de ani. Până în 1945, cele trei mari puteri care timp de sute de ani s-au bătut să fie hegemonice în Europa au eşuat: mai întâi Spania şi Germania lui Carol Qvintul, pe urmă Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, pe urmă Germania, de la Bismark până la Hitler. Ne găsim deci în 1945 cu cele două mari puteri exterioare într-un fel Europei: SUA şi Rusia. Preziceam în cartea mea scrisă acum 40 de ani că musai vor fi învingătoare Statele Unite, nu Rusia.
   Între timp, SUA sunt pe cale să piardă, la rândul lor, hegemonia.
   N.D.: SUA sunt pentru 150 de ani dominatoare în lume, toate micile războaie care au avut loc  în ultimii 40 de ani ne-au demonstrat cât de puternici sunt americanii. Rusia, deşi încearcă să domine prin resurse, nu mai are şanse să redevină o mare putere.
   Dar China?
   N.D.: China se ridică încet-încet, dar ipoteza mea este că niciodată o ţară care a fost o mare putere nu mai reînvie, nici chiar după 5.000 de ani, pentru a fi din nou un hegemon: Egiptul, Grecia, Italia, toate statele care au fost odată mari puteri şi-au pierdut vlaga şi nu mai pot reveni. China va putea fi o mare putere economică, dar nu cred că va deveni o putere dominatoare. Aşa că nu ştim cine va fi noul hegemon.
   Cât timp ar mai putea rămâne Statele Unite în poziţia de mare putere?
   N.D.: E posibil să nu mai rămână multă vreme. SUA reprezintă îm­părăţia civilizaţiei Occidentale, cu SUA această civilizaţie va apune.
   Şi ce urmează?
   N.D.: Sute de ani de haos. Simţim deja acest haos.
   Haosul de care vorbiţi nu va fi urmarea unui nou război mondial?
   N.D.: Nu, după mine al treilea război mondial a fost Războiul Rece.
   Şi atunci care este cauza haosului?
   N.D.: E o nesiguranţă care se extinde în toată lumea occidentală.
   Nesiguranţa dată de criza economică?
   N.D.: Şi de pericolul islamic, dar eu cred că şi această ameninţare va muri, în favoarea noastră. Arabii, oricât ar fi de agresivi acum pe plan general, nu pot progresa dacă nu adoptă civilizaţia occidentală. Din punct de vedere economic, social, tehnic ei nu mai inventează nimic, doar copiază ceea ce fac germanii sau americanii pentru a putea să mai facă un pas înainte. Ei nu sunt creatori.
   Sugeraţi că în viitorul nu prea îndepărtat nu vom mai avea nici o mare putere?
   N.D.: Deocamdată.
   Pentru cât timp?
   N.D.: Câteva sute de ani nu vom avea o nouă putere care să-i înlocuiască pe americani, iar aceştia vor muri încet-încet.
   După aceea cine va lua locul ocupat de SUA?
   N.D.: E de neprevăzut, poate Brazilia sau altă ţară care n-a mai fost în trecut o mare putere.
   Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?
   N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.
   România ar putea intra în aceeaşi logică?
   N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.
   De ce?
   N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.
   Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de vedere demografic?
   N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.
   Nu e neapărat rău.
   N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.
   La Summitul NATO de la Lisabona din 20 noiembrie Rusia va fi invitată să facă parte din scutul antirachetă al Aliaţilor. Occidentul poate avea încredere în Rusia?
   N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.
   În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia Rusiei?
   N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii.Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.
   Credeţi că în viitor Basarabia se va putea întoarce la România? Cum ar trebui să arate peisajul european pentru ca această revenire să aibă loc?
   N.D.: Nu depinde de Europa, de frica Rusiei, Europa nu va admite nici un gest în acest sens, dar eu cred că România trebuie să fie mai curajoasă şi să aibă un discurs public clar adresat basarabenilor: „Noi vă primim oricând vreţi să veniţi”. La un moment dat poate se va crea o masă critică şi o majoritate ar vota un referendum de reunire.
   Nu credeţi că în această arhitectură contează, în afara UE, Ucraina şi Rusia?
   N.D.: Cu Ucraina ar trebui să fim prieteni buni, astfel încât să ne susţină în planul reunirii cu Republica Moldova
   Deci să cedăm în cazul diferendurilor pe care le mai avem cu Ucraina.
   N.D.: Da. România face treabă bună şi cu cetăţeniile pe care le dă basarabenilor, dar trebuie să ajungă să guverneze Republica Moldova. Ce-i drept, am guvernat-o destul de prost când am avut-o, din 1918 până în 1940, fiindcă am considerat-o ca un fel de Siberie a României. După aceea publicitatea comunistă a folosit istoria celor 20 de ani spunând că românii n-au investit acolo, au trimis funcţionari corupţi etc. Oricum, e ilogic ca Basarabia să nu se unească cu România, cum s-a întâmplat cu cele două Germanii. Eu, dacă aş fi fost destul de tânăr să pot fi preşedintele României, aş juca 100 la sută cartea Basarabiei.
   Ce-aţi fi făcut?
   N.D.: Aş fi făcut în aşa fel încât să organizez un referendum de succes în Republica Moldova.
   Sunteţi membru PNL, liderii liberali se întâlnesc cu dvs.,vă cer sfatul?
   N.D.: Nu. Eu, de când cu alegerea lui Crin Antonescu de a merge braţ la braţ cu Mircea Geoană şi cu PSD, m-am retras pe tuşă. Nu-mi dau demisia din partid.
   Cum ar trebui să fie un lider liberal pentru a reda credibilitatea partidului?
   N.D.: În orice caz să nu fie în cârdăşie cu liderii PSD, indiferent că e Geoană sau micul Titulescu, fiindcă în spatele lor  sunt umbrele lui Iliescu, Hrebenciuc, Cozmâncă. PNL se spurcă alături de un partid care are pe conştiinţă crimele de la revoluţie.
   România pare să fie mereu într-o tranziţie incertă, o ţară aflată mereu în întârziere. Ce-i lipseşte pentru a recupera întârzierea?
   N.D.: Istoria ne-a fost foarte vitregă: invaziile barbare s-au încheiat în Occident în jurul anului 900; în Orient, căruia îi aparţinem, ele se termină la 1200. Când treci de la o generaţie la alta e nevoie de 150 de ani de adaptare, de incubare. Doar la ruşi există o dată clară a trecerii de la civilizaţia bizantină la cea occidentală: 1 ianuarie 1700, când Petru cel Mare dă decretul prin care toţi boierii sunt obligaţi să-şi taie barba şi să se îmbrace după moda europeană. Tot atunci se modernizează armata şi, încet-încet, civilizaţia occidentală pătrunde în Orient. România a mers mai repede, dar în acest caz nu avem date concrete, schimbarea începe însă după 1800: în Transil­vania modernizarea se face prin Bi­serica greco-catolică, iar în prin­cipate  prin şcolile dom­neşti ale fanarioţilor. Dintre ţările ortodoxe am recuperat cel mai repede.
   Totuşi, oricât de repede am merge, continuăm să fim în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei?
   N.D.: Ne-au oprit din cursa apropierii de Occident cei 50 de ani de comunism.
   Şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria au fost blocate de comunism, dar şi-au revenit mai repede. Pe noi ce ne-a oprit?
   N.D.: Ele „nu e ortodoxe”.
Ortodoxia ne ţine pe loc?
   N.D.: Precis.
   Se poate vorbi în România despre un tipar al liderilor politici?
   N.D.: Da, în orice caz din punct de vedere politic suntem în stare să dăm oameni foarte capabili. Gândiţi-vă la familia Brătienilor: o familie care timp de 100 de ani, de la 1848 până la 1948, dă şase miniştri, patru premieri, plus cei morţi în închisori. Eu nu-i iubesc, dar sunt admirabili.
   Faceţi o analiză genetică?
   N.D.: Nu, e un exerciţiu istoric. De la Basarab întemeietorul până la Mircea cel Bătrân, conducătorii noştri au fost dintr-o bucată. După aceea, de la fiul său ilegitim Radu Prasnaglava (prasnaglava înseamnă prostul satului, nume dat probabil de boierii care ar fi vrut să continue lupta cu turcii), liderii noştri au stat cu fundul în două luntri. Politica României a fost dusă de domnitori care se schimbau mereu, dar în acelaşi timp cu putere egală, şi de gaşca marilor boieri, ce erau câteva zeci de familii, care au acaparat tot mai multe pământuri, inclusiv prin căsătorii între ei. Boierii erau de două feluri: unii care mizau pe ajutorul creştin, Ungaria, Austria, în lupta cu turcii, şi ceilalţi care erau mai cuminţi şi care ziceau: puterile creştine nu ne ajută cu adevărat, sau când ne ajută vor să ne mănânce, pe când otomanul îşi ţine cuvântul, nu vine cu moschei, ne lasă boieriile noastre, ne lasă biserica noastră. Această parte era majoritară. Clasa politică românească a căpătat deci un fel de atavism de a fi mereu cu fundul în două luntri.
   Acesta e tiparul liderului român?
   N.D.: Da, a rămas până astăzi. Clasa noastră politică se poartă de parcă ar fi descendentă din marii boieri.
   În acest moment, România nu mai are nici un obiectiv naţional, a intrat în NATO şi în UE şi se poartă ca un pensionar fără perspective. Care ar putea fi următoarea ţintă?
   N.D.: Dacă aş fi avut cu 20 de ani mai puţin, aş fi candidat la preşedinţia ţării şi primul meu obiectiv ar fi fost recuperarea Basarabiei. Aceasta ar trebui să fie principala ţintă a României, apoi să reuşim să ne impunem în UE.  
   CV: Neagu Djuvara (94 de ani)
1937 - licenţiat în Litere la Sorbona;
1940 - doctor în Drept la Sorbona;
1941 - elev-ofiţer de rezervă în campania din Basarabia, rănit la Odesa;
1944, 23 august - este trimis curier diplomatic la Stockholm;
1947-1961 - secretar general al „Comite­tului de Asistenţă a Refugiaţilor Români”, la Paris; colaborator la Radio Europa Liberă;
1961-1984 - consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Francez al Afacerilor Străine în Republica Niger;
1972, mai - doctorat de stat (docenţă) la Sorbona, cu o teză de filosofie a istoriei;
1975 - publică „Civilisations et lois historiques. Essai d’étude comparée de civilisations”, Mouton, Paris – Haga (carte premiată de Academia Franceză);
1989 - „Le Pays Roumain entre Orient et Occident: les Principautés danubiennes au début du XIXe siècle”, Publications Orientalistes de
France, Ed. Humanitas;
1999 - „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Ed. Humanitas;
1999 - „Civilizaţii şi tipare istorice: un studiu comparat al civilizaţiilor”, Ed. Humanitas;
2001 - „Cum s-a născut poporul român”, Ed. Humanitas;
2001 - „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii”, Ed. Humanitas;
2003 - „De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul”, Ed. Humanitas;
2004 - „Scrisorile spătarului Nicolae Milescu”, roman, Ed. Humanitas;
2004 - „Există istorie adevărată?”, Ed. Humanitas;
2005 - „Amintiri din pribegie”, Ed. Humanitas;
2007 - „Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti”, Ed. Humanitas;
2008 - „Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane”, Humanitas;
2009 - „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, Humanitas
2010 - „Ce-au fost boierii mari în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor”, Humanitas.

Personalitatea lui Cuza Vodă, domnul Marii Uniri.

Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul  inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opoziţie.
Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, şi cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru.
Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.
Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte.
A copilărit la moşia părinţilor, Bărboşi, din judeţul Fălciu. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile.
Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.”
La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.)
Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care se alege cu surghiun. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova.
Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie  pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)
„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii.
Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori, fu un motiv de bucurie cvasi-generală, atât în Muntenia cât şi în Moldova.
Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.”
Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot de Pr. Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus.
Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român.
Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială.
Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii.
Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină.
După abdicare a trăit în surghiun, în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului.
Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Istoriografia românească, atât cât am putut-o eu pătrunde, mi-a mai relevat două date probabile ale morţii lui Alexandru Ioan Cuza, respectiv: 5 iunie 1873 (Ioan I. Nistor, Istoria românilor) şi 5 iulie, acelaşi an (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.) Eu am îndrăznit a acorda un dram în plus de credit mărturiilor publicistului Ioan Valentineanu, contemporan al evenimentelor – atât ale celor din viaţa domnitorului, cât şi ale celor de după aceasta.
După cel de al doilea Război Mondial, mormântul marelui domnitor a fost strămutat la Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, unde se află şi azi.
Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.http://cititordeproza.ning.com/group/literaturapatriotrica/forum/topic/show?id=4409416%3ATopic%3A1088764&xg_source=msg




P.S.-"Am eu o idee fixă, că femeile conduc omenirea din umbră, fie la nivelul celulei familiale, fie la nivel macrosocial. Multe şi nevăzute acţionează precum Roxelena, iubita lui Suleyman. Nu Livia, soţia lui Octavian Augustus, a condus Imperiul Roman ? Nu Cleopatra a provocat atâtea evenimente măreţe ? Ce mai tura-vura, nu Josephine, micuţa creolă venită din Martinica, l-a făcut bărbat pe Napoleon ? Dar Elena, soţia lui Menelau ? Elena din spatele lui Cuza ? Am mai avut noi însă, câteva Elene care numai fericire nu ne-au adus. De aceea nu o caut niciodată pe doamna din spatele unui om de succes, dar o intuiesc fără greş pe sadica din existenţa unui înfrânt."(Şerban Tomşa)