Om, mani, padme, hum!

Agni, Varuna, Marut! 

CODUL LUI HAMMURABI

Spaţiul fragil al societăţii civile, colmatat de criză şi de apele revărsate din cer, a scăpat pentru moment  de corturile ocupaţiei politice şi de alaiurile candidaţilor, raşi, tunşi, frezaţi şi parfumaţi, care au invadat ţinuturile patriei, precum extratereştrii în filmele S.F..  Gata cu iarmarocul electoral - spectacolul grotesc şi costisitor (după modelul american), despre care, Oscar Ameringer afirma că  „este arta de a obţine voturi de la săraci şi fonduri pentru campanie de la bogaţi, promiţîndu-le şi unora şi altora că îi va proteja de ceilalţi.” Din păcate, întotdeauna sub vremuri, istoria a fost ostilă mulţimii, ţinută la limita supravieţuirii cu firmiturile de la masa stăpînilor. Cum ar fi dacă intelectualii ar înfiinţa o structură de partid,  ca alternativă la degradatul sistem politic capitalist, un partid cultural-social de temut, care să negocieze de pe poziţie de egalitate cu statul, ca instituţie în slujba cetăţeanului. Ar fi cea mai puternică ripostă din istorie, dată statutului de milogi enervanţi şi inutili pe care autorităţile îl aplică naţiunii. Polonia a eliminat un regim printr-o astfel de acţiune. Nu este un exerciţiu de imaginaţie, ci tentaţia unui demers. Sloganurile manipulatorii care au afectat grav şi pe termen lung structura societăţii civile, viaţa cetăţenească şi imaginea ţării, nu mai pot fi „comestibile”. Regimul de clandestinitate în care a fost trimis cetăţeanul nu mai poate fi acceptat.

În grava eroare în care se află mersul omenirii, mai lipseau pălăriile zburătoare ale regalităţii, sterilitatea şi opulenţa ostentativă din zona şampanizată şi ecletizantă a schimbării de tactică. După două trimestre de scădere economică, englezii au fost parcă hipnotizaţi de cele 1,4 miliarde de euro, date pe apa Tamisei. Rege sau om de rînd, pămîntul se deschide la fel pentru toată lumea. Numai dacă eşti extremist nu-ţi găseşti mormînt, nu ai linişte în lumea întunericului şi eşti purtat, în oale şi ulcele, dintr-o ţară în alta şi confundat cu drogurile. Atunci de ce să facem jocul lui Kover, instigatorul, insistînd pe şmecheria lui? Conspiraţia împotriva României este o capcană menită să-i aducă un capital de imagine. Populaţia maghiară din ţara noastră, la fel de paşnică precum românul, înţelege că mai-marii lor sînt marionete celebre, înţelege chiar şi de ce  Rusia se face soră cu China: ca să se tutuiască din punct de vedere strategic. Nu vînd gogoşi, cele două surori vor fi la mare căutare pe piaţă! Precum îşi doresc prinţii,  prinţesele, regii şi reginele, cu apucături moderne. Fac tot felul de giumbuşlucuri, pentru a se afla mereu în atenţia lumii. Iau lecţii de mixat muzică, prezintă buletinul meteo la BBC. Vrăjiţi de turmele de mioare, de cîntatul din fluier şi de „mierea ursului”, merg în cîrjă prin pădurile patriei noastre, clocind în minte ideea colonizării.  Închis pe viaţă în culisele teatrului „Primăvara arabă”, fostul preşedinte egiptean Hosni Mubarak ascultă printre gratii  profeţiile negre ale lui Robert Zoellick, şeful Băncii Mondiale: „pieţele financiare,  vor simţi arşiţa verii lui 2012, mai ceva ca la marea panică din 2008. Europa e într-o direcţie periculoasă, Spania şi Italia sînt aproape de limita care a dus dezastrul în Grecia, Irlanda şi Portugalia”.

Cine a amalgamat mersul ţărilor lumii, încît au creat găuri negre care au înghiţit miliarde de euro şi instituţii întregi? Banca Mondială şi FMI. Cupiditatea băncilor, lipsa supravegherii bancare, corupţia politică, subterfugiile legislative, disputele financiare bazate pe orgolii, disfuncţionalităţile economiei capitaliste şi incapacitatea instituţional-administrativă, au hrănit cele două organisme financiare cu preţul sărăcirii naţiunilor. Un bancher autohton sugerează într-un articol de presă ca milioanele de datornici la bănci să fie pedepsiţi după procedee barbare. El propune, indicînd surse istorice demult apuse, reîntoarcerea la sclavie, la pedeapsa cu moartea  pentru românii îndatoraţi din cauza sărăciei şi fraudaţi de bănci cu dobînzi uriaşe şi comisioane ilegale. „În cea mai mare parte a istoriei omenirii, nerambursarea datoriilor a constituit o infracţiune care, în diverse perioade şi locuri, a fost pedepsită cu moartea, mutilarea, tortura, sclavia sau, mai recent, cu închisoarea datornicilor”, declară bancherul. În niciun înscris cu caracter legislativ, nu există asemenea construcţie frazeologică. Cît tupeu şi aroganţă au aceşti  profesionişti lipsiţi de scrupule ai cămătăriei instituţionalizate! Bancherul fariseu pune aberantele sale afirmaţii în seama Codului lui Hammrurabi, care, desigur, nu stipulează asemenea măsuri. Face apoi apel la Biblie şi menţionează „sclavia drept pedeapsă pentru neplata datoriilor”. Instigare la barbarie! În ce secol trăieşti, ilustre vameş păcătos? În Biblie scrie negru pe alb că e mare păcat să dai bani cu camătă. Şi tocmai acest lucru au făcut bancherii. Au dat bani cu camătă înrobitoare. Deci cum se numesc, ei? Cămătari. Aşadar, asupra lor să se abată sclavia şi pedepsele primitive, la care face apelbancherul. Sancţiunile din Codul lui Hammurabi (sinteza gîndirii juridice în Mesopotamia, cu 4000 de ani în urmă), trebuie aplicate bancherilor capitalişti, care au provocat criza şi au ros din ea, umflîndu-şi nemăsurat averile; bancherii care au luat pielea de pe români, trebuie să primească o lecţie corectivă:  să descuie visteria personală şi să haşureze găurile negre, sau să li se reţină retribuţia pentru creditele capcană întinse populaţiei, pînă ajung la salarul minim pe economie, din care îi invit să trăiască… dacă pot. Sau să rabde de foame, precum românii fraudaţi prin dobînzile uriaşe şi prin creşterea artificială a cursului valutelor. Devenind şi ei debitori rău-platnici, să fie vînduţi ca sclavi (juridic, în codul lui Hammurabi, scalvul, fiind asimilat unui bun mobiliar). Să li se ia vila, bolidul, masa şi găina. Nu aşa prevede Codul de legi al lui Hammurabi, la care face apel bancherul pascariu?

Cu neruşinarea de care dau dovadă, mîine, poimîine, hoţia prin îndatorare va fi declarată filozofie, ştiinţă, artă şi cultură economică, iar bancherii capitalişti vor obţine doctorate în „domeniu”. Banii, care mai întîi au avut acoperire în aur, pe urmă, în mărfuri, astăzi, sub acoperirea „legilor”, au devenit calcule virtuale.  Numai o treime din banii care circulă în lume au acoperire, aşa că, şi noi am fost îndatoraţi tot cu bani internautici. Cum românilor li s-a tăiat în fiecare mandat internetul existenţial, luaţi-vă adio de la digiţii  umflaţi în procente pe clone, carduri, şi contracte de zeci de pagini. Decît să-i sperie pe oameni că îi  pot executa silit, bancherii ar trebuie să-şi pregătească garniturile de tren, au un exemplu regal în istorie.  Apusul băncilor este aproape. Ideal ar fi să-şi caute din timp un loc pe plantaţiile din America de Sud. Creditele fără clauze ipotecare sînt ţepe pentru recuperatori.  B.N.R. a permis băncilor să funcţioneze pe principiul profitului ca orice societate comercială, le-a permis să vîndă populaţiei bani extrem de scumpi, fără acoperire legală. De vină sînt BNR şi lăcomia feroce a  celor 41 de bănci de pe teritoriul ţării, care şi-au făcut planuri de perspectivă cu privire la maximizarea profiturilor pe seama creditului de consum şi pe spinarea populaţiei. Bancherii ştiau ce se va întîmpla dacă exagerează cu creditarea, doar sînt profesionisti în inginerii financiare.  Să stingă lumina şi să plece! Tii, ce linişte va fi atunci cînd va rămîne doar C.E.C.-ul. Dacă băncile nu sting lumina, criza financiară se va duce pînă în 2016-2018. Pentru că, pînă atunci sunt eşalonate   cele mai multe termene de scadenţă la creditele de consum din România şi din majoritatea statelor. S-a dus vremea cînd în lumea financiară, întotdeauna, cîştigau băncile şi cazinourile. Bancherii şomeri ar avea o opţiune la noi: agricultura. Pentru a deveni agricultor  şi a scoate profituri cinstite, nu-ţi trebuie un centru NASA şi nici atîtea filiale luxoase, cu extrem de mulţi trepăduşi plătiţi cu mii de euro. Avem cîmpuri mănoase şi dealuri frumoase, care îi pot stimula pe bancheri să crească exponenţial, precum dobînzile, profitul în anii următori,  avînd în vedere arta prin care au crescut de zece ori sumele împrumutate de români. Să-i dăm jos din „Panteonul” lor, pe aceşti lacomi dispreţuitori cu mulţimile, aceşti lupi capitalişti,  preocupaţi, oricît ar costa,  doar să îmbrace, funcţie de interese, cîte o blană de oaie. 

Pentru că vremurile nu-mi mai permit visuri îndrăzneţe, m-aş mulţumi să-l văd pe Leonard Cohen, celebrul poet-cîntăreţ.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Omul de zăpadă (epilog)

Acum câteva zile eram fericit pentru că aşa cum v-am povestit atunci, creasem un om de zăpadă, frumos şi cu un cap mai înalt decât mine. Era curat ca zăpada din care-l făcusem, de un alb imaculat pentru că abia ninsese şi respira sănătate şi rezistenţă prin toţi porii. V-am spus atunci ce materiale am folosit pentru construcţia lui dar nu am intrat în detalii aşa că voi intra şi în detalii în cele ce urmează. Fără prea multă filozofie, simplu, am să vă reamintesc materialele folosite: zăpadă din belşug din curte şi de pe stradă, nasturi, mop, cratiţă, morcov. Dacă nu aveţi morcov îi puteţi pune ca nas o şurubelniţă sau o furculiţă cu mânerul roşu.

Când am început procesul de creaţie speram să fac cel mai mare om de zăpadă din câţi au existat vreodată pe pământ, un fel de Colos nemuritor cum ar fi fost cel din insula Rhodos dacă eternitatea construită de om nu s-ar fi dovedit în faţa naturii în cele din urmă efemeră.

Era pe lista mea de priorităţi alături de celelalte lucruri obligatorii pe care le mai am de făcut până la sfârşitul vieţii, un fel de listă a lui Bucket din filmul cu acelaşi nume, o tragicomedie cu deznodământ trist pe care am văzut-o şi apoi revăzut-o deşi nu mai vreau să văd filme triste, dar care era pe lista mea şi nu am avut de ales. Dacă reuşeam proiectul, aş fi putut să particip cu el la cartea recordurilor, să devin celebru şi să mă umplu de parale. Aşa că, încrezător în propriile forţe m-am apucat de treabă cu nerăbdare şi cu hărnicie. Obişnuit să organizez rapid producţia noilor proiecte i-am executat schiţa în minte, am calculat necesarul de materiale, manopera, am îndreptat lopeţile, am pus ţuica la fiert, după care am început procesul de formare la rece al calupurilor de zăpadă cu ajutorul celei mai mari crătiţi din gospodărie, care era folosită pe vremuri de mamaie probabil pentru producţia de sarmale sau pentru fierberea piftiei  atunci când aştepta cu drag să-i vină de Crăciun toată familia la masă. Am format cu cratiţa şi cu lopata vreo douăzeci de cilindri de zăpadă urcându-mă cu picioarele şi dansând pe formă aşa cum băteau pe vremuri copiii căpiţele de fân la ţară, dar cu ţigara în mâna stângă şi cu cana de ţuică aburind în mâna dreaptă până când am terminat toată zăpada din curte. Eram departe de proiectul meu mental aşa că am ieşit pe stradă şi am adunat după acelaşi principiu toată zăpada de pe stradă dar din păcate strada fiind scurtă şi îngustă s-au terminat repede toate resursele. M-am gândit atunci să apelez la vecini şi să le adun zăpada de prin curţi,  dar fiind ora târzie din noapte nu am îndrăznit deşi cred că dacă îi îmbiam la o ţuică sau la un vin fiert  nu m-ar fi refuzat nimeni, doar m-ar fi categorisit drept cel mai dilimache dintre dilii.

Cu toate acestea, omul meu era încă departe de proiectul iniţial, însă neavând de ales pentru că ninsoarea se oprise de mult, am modificat proiectul  renunţând astfel la laurii şi la banii mult visaţi. Era deja cu un gât mai înalt decât mine şi mai trebuia să îi concep şi capul rotund, lucru ce complica puţin tehnologia folosită până atunci. Acum înţeleg că dacă aveam zăpadă suficientă mi-ar fi trebuit o fadromă, un utilaj cu o cupă şi cu lamă pentru a respecta ideea de bază ceea ce nu aveam de unde să fac rost. Dar chiar şi aşa eram mulţumit parţial, gâtul îl terminasem folosindu-mă de o cratiţă mai mică iar capul îl aveam în lucru şi încercam să îi dau rotunjimile şi o formă cât mai aproape de cea umană. La un moment dat mi-a trecut prin cap să îi aleg şi sexul dar m-am hotărât în cele din urmă să nu mă complic şi să respect  voia lui Dumnezeu adică să iasă ce o ieşi. Am terminat şi capul pe care i l-am aşezat cu grijă peste gâtul firav cu ajutorul unui scripete agăţat de copac şi urcându-mă pe o scară înaltă dar şubredă. După cum v-am povestit data trecută, atunci când i-am terminat de făcut capul am simţit că a prins viaţă, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ştrengăreşte. A ieşit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a sugerat din priviri că am uitat să îi pun nasul şi că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La urmă am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat aşa cum l-a făcut taică-su, în zăpada goală şi i-am urat viaţă lungă, vreme rea, troiene şi mult ger. I-am mai asigurat şi un bodyguard, câinele meu lup,  pentru pază şi protecţie aşa cum o să vă arăt în poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu o să îl deoache nimeni pentru că am băut împreună ţuică fiartă şi ni s-a înroşit nasul la amândoi.

Deşi era întuneric şi frig am avut plăcutul sentiment că în curtea noastră venise primăvara şi înfloriseră copacii, iar o senzaţie de bucurie spontană ca la naşterea unui copil invadase atmosfera mohorâtă şi întunecată ce stăpânise curtea până atunci. De bucurie am dănţuit în jurul lui cu chiote de bucurie ca apaşii lui Winnetou în jurul focului şi cu lupul meu după mine, după care obosit din toate punctele de vedere, îngheţat, cu mâinile şi picioarele care mă ardeau de frig am plecat la culcare.

Când m-am trezit a doua zi, la poartă se adunaseră toţi vecinii de pe stradă cu mic cu mare, cu căţel şi purcel dornici să se pozeze cu omul de zăpadă care apăruse din nimic peste noapte şi care le zâmbea ştrengăreşte şi primitor. Omul meu de zăpadă era doar al nostru, al oamenilor mari, înspre copii a privit doar puţin chiorâş  şi aceştia înţelegând, au fugit  să-şi construiască singuri alţi oameni albi după chipul şi asemănarea lui şi să se bată cu bulgări uitând de calculatoare. Copiii ştiau de acum bine ce au de făcut.

Două zile întregi ne-am ţinut numai de poze, ţuică, vin, grătare şi am horit în jurul creaturii pe care toată lumea o considera o minune, pentru că oricât de trişti ar fi fost musafirii, vecini, rude ori prieteni, era de ajuns să intre în curte şi să privească zâmbetul alb şi sincer al omului de zăpadă, ca fiecare să se înveselească şi să uite subit de toate grijile chinuitoare care îi stresaseră până atunci   ţinându-le creierii încleştaţi ca într-o menghină.

După câteva zile a început singur să se aplece într-o parte ca un om paralizat pe partea stângă, afară era cald şi zăpada începuse să se înmoaie, atomii de apă amestecată cu planctonul îngheţat căzut din cer îşi modificau iremediabil starea de echilibru energetic, ca celulele unui om cuprins de boală grea şi care încep să se dezintegreze implacabil orice ai face. Ne adusese primăvara în suflete dar odată cu aceasta şi boala grea a oamenilor de zăpadă de care se temea el de la început, acea boală incurabilă a cărei cauză era căldura. Se topea văzând cu ochii, aplecându-se din ce în ce mai mult. Slăbise exagerat,  albul impecabil al zăpezii devenea pământiu iar o sudoare rece îi picura de sub oala albastră care juca rolul căciulii şi din nasul roşu cădeau sistematic picături maronii aproape ca noroiul . Scăzuse în înălţime precum un bătrân ramolit şi ajunsese  cât mine de mic sau de mare, luaţi-o cum vreţi.

Eram disperat, gaşca străzii se spărsese şi nimeni nu mai vroia să se pozeze cu omul meu de parcă devenise ciumat şi o tristeţe generală pusese din nou stăpânire pe toată lumea care ne vizitase până atunci şi care fără acel zâmbet sincer, alb şi curat începea să îşi reamintească încet, încet,  toate grijile cotidiene de care abia scăpaseră. Am încercat toate metodele posibile, să îl pun din nou cu picioarele pe zăpadă, să-l îndrept cu proptele şi pene de gheaţă şi de lemn, i-am luat temperatura , i-am pulverizat apă rece aproape de zero absolut pe trunchiul firav, oxigen lichid care în contact cu aerul îngheaţă instantaneu dar corpul lui şi vremea de afară nu mă ajutau deloc, destinul lui nimicitor se declanşase fiind de neoprit. 

Nu mai suport trauma de a pierde fiinţe dragi iar ştrengarul devenise pentru toţi apropiaţii mei  o fiinţă dragă.

Am sunat la salvare şi după ce le-am explicat despre ce este vorba mi-au spus că nu au maşini , că au multe cazuri după sărbători şi că dacă ar fi avut, ar fi trimis una de urgenţă la faţa locului dar nu pentru omul meu ci pentru mine că am înnebunit de tot, sau că o să îmi trimită poliţia pe cap ca să nu mai îmi ardă de miştouri d-astea ieftine că ei stau şi muncesc acolo iar eu mă ţin de tâmpenii şi sunt beat mort. Apoi am căutat pe net salvarea oamenilor de zăpadă dar degeaba şi atunci mi-a venit ideea să înfiinţez eu în viitor un serviciu de genul ăsta şi să scap lumea de suferinţă că tot nu mai găsesc nimic de lucru în ultima vreme.

Deznădăjduit şi fără sprijin m-am rugat Cerului, l-am căutat degeaba pe Moş Crăciun că plecase spre ţinutul gheţurilor veşnice, Crăiasa Zăpezilor nu avea mobilul la ea sau i se descărcase bateria, totul fără folos pentru că la un moment, într-o clipă, la al doilea cântat al cocoşilor omul meu s-a prăbuşit cu zgomot de parcă ar fi fost bombardat şi fulgerat în acelaşi timp. Un norişor luminos şi sferic zâmbind cu seninătate din colţul gurii s-a ridicat atunci ştrengăreşte în zig-zag, ocolind parcă nişte obstacole imaginare, dovedindu-mi că orice lucru fie el  şi din gheaţă, făcut cu suflet prinde suflet. Odată ajuns printre ceilalţi nori, cerul a început să se lumineze şi a început să ningă ca în poveşti.

... O să am nevoie în scurt timp de o fadromă, macara, schele şi de imensa oală de sarmale a lui mamaie.

                                                                      Gabi C.

A plecat Monşerul!

In memoriam profesor Ioan Druică Zeletin

Cu multă durere am citit absolut din întâmplare postul unui fost coleg de facultate-ce să mai citeşti de acum decât anunţuri despre stele ce pier.....-o scurtă dar cutremurătoare urare adresată celui care în urmă cu 25 de ani şi mai bine mi-a făcut mai senine zilele, mă făcea să aştept cu nerăbdare cursurile sale: domnul monşer! colegul meu spunea călătorie fericită, maestre!!! Este vorba despre stimatul profesor Ioan Druică Zeletin, profesor de fizică dar în primul rând un mare om. Un orator desăvârşit şi, aş îndrăzni să spun acum, un excelent pedagog. 

Deşi nu eram vreo studentă model, pot spune  acum când timpul a făcut să nu mai conteze asta, mai prezentă la lactobarurile din centrul capitalei decât pe la cursuri, mai mereu alergând 

după scutirile salvatoare de la exmatriculare, era pentru mine un deliciu sa asist la cursurile dumnealui, neapărat împănate cu memorabile şi spumoase replici de spirit. Aş dori să amintesc o întâmplare, poate şi spre luare aminte...era notoriu faptul că domnul profesor, care la fiece frază spunea ...monşer...., avea acel bun obicei de a nu încărca în mod inutil memoria studenţilor şi era suficient ca la examene sa vii cu fiţuici, mai pe scurt să vadă că te ai ostenit să sintetizezi materia. Bun, dar iată că o dată era extrem de supărat şi la examenul din acea dimineaţă le spune candidaţilor pe un ton foarte serios că....azi nu mişcă nimeni! stupoare, disperare, timp de 3 ore nicunul nu îşi ia inima în dinţi să vină la tablă....Monşerul se îndreaptă spre prima bancă şi îi spune băiatului ...ai doar trei încercări!...bietul numără subiectele cu degete febrile, scoate din buzunar...alt subiect!...a doua oară tot aşa, drept pentru care a treia 

oară scoate tot ce avea prin buzunare să aleagă ceea ce îi era necesar...replica maestrului? ai vazut dragă....nu era atât de greu!... 

Da, poate că am uzat cam mult punctele de suspensie, da, poate că sunt melancolică dar nici nu aş putea altcum să fiu când îi urez la rândul meu Drum bun, maestre!...şi cât de mult aş fi dorit să îi mai pot spune 

Să ne trăiţi, magister!

                                                                          Andra

OMUL DE ZĂPADĂ

Materiale folosite: zăpadă din belşug din curte şi de pe stradă, nasturi, mop, cratiţă, morcov. Dacă nu aveţi morcov îi puteţi pune ca nas o şurubelniţă sau o furculiţă cu mânerul roşu.

Când i-am terminat de făcut capul am simţit că a prins viaţă, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ştrengăreşte. A ieşit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a spus că am uitat să îi pun nasul şi că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La final am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat aşa cum l-a făcut tac-su, în zăpada goală şi i-am urat viaţă lungă, vreme rea, troiene şi mult ger. I-am mai asigurat şi un bodyguard  pentru pază şi protecţie aşa cum reiese din poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu îl deoache nimeni că am băut împreună ţuică fiartă şi ni s-a înroşit nasul la amândoi.

Omul meu alb şi curat m-a rugat să transmit la toată lumea în general, dar în special la prietenii mei, să aveţi în 2013 cel mai bun an posibil, multă căldură, soare şi ţuică fiartă din belşug.

mergi la fotbal

să joci fotbal

repet zâmbind-ți ca o scuză
să joci și acum fotbal
dar să mă opresc aici și să îți povestesc de un hedonist?
să-mi aleg cuvintele
în ultima vreme se ascund în buzunare
iar eu
precum o mirare filosofică scrisă de jeanne hersch
să dovedesc transpuneri universale
nu întoarce capul

privește în ochii mei și spune-mi dacă se văd urme de lupi
haita m-a biruit
în cercul oamenilor s-a spart o iluzie
of, nu mă folosesc de metafore
nici de martiri
suflu greu din cauza frunzelor
m-am acoperit surprinzător în munte
deasupra timpului au explorat ciudații culoarea ochilor socratici
între timp eternitatea s-a sfârșit
epicurian ți-am șoptit
că roua încolțește pe frunte în fiecare dimineață

http://dorinasisu.blogspot.ro

Rusificarea românilor

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 şi a reanexării sale în 1944 de către trupele bolşevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou - homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie şi tradiţii Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi instituţiile cultural-educative pentru populaţia adultă. Instituţiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste.

FUNDAL ISTORIC

Harta graiurilor din limba dacoromână

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.
Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.
Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei îşi numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.
Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriului între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice.

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA
În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.
Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, ţărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranţă, decât să i se deschidă şcoli primare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la graniţa de pe Prut cu România. Anexarea unei părţi a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.
Moldovenismul, care în condiţiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare. Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcinile exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii români din fostul Principat al Moldovei. În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuţiile Şcolii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.
Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualităţii locale autentice şi impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular şi cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă. Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat. Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ţinutului.

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID
Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principalul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti. Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin.

RUSIFICAREA RSS MOLDOVENEASCĂ
A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatură română considerată străină a fost confiscată şi înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia românofobiei în rândul românilor. Istoricul Ion Constantin afirmă :Combaterea românofobiei este o cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a românilor de dincoace şi dincolo de Prut .

ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist. În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului,
lichidarea chiaburimii (ţărani înstăriţi) ca clasă, deportarea a mii de oameni. Genocidul fizic a fost completat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor forţată în sistemul statului sovietic (URSS).
După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944. În interpretarea bolşevică acest sistem a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se naţionalizează întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti-sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti.

CADRE DE CULTURALIZARE
Se începe asigurarea cu cadre noi a instituţiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale şi a loialităţii faţă de regim, mai puţin conta pregătirea intelectuală. Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naţionale, a decimării şi ostracizării intelectualităţii, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăţi. S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti. În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se observă o decreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)]. La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de şefi ai direcţiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcţionari ideologici ne-băştinaşi, educaţi în spiritul şovinismului velicorus, specialişti în deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare.

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.
Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată conform necesităţilor partidului. Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o minoritate prin mai multe metode:
 emigrarea forţată peste Prut
 exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în operaţiunile militare ale Armatei Roşii
 foametea organizată
 deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportaţi au fost învinuiţi de „naţionalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naţionaliste”.
 colonizări permanente cu diferiţi „specialişti”.
 alte colonizări
 propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii iniţial de către „regimul ocupanţilor burghezo-moşiereşti ai României regale” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”.
Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească - locuind în cea mai mare parte la ţară - să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova”

ROMÂNOFOBIE
Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesenţă sloganul „naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”. Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940-1941 (crimele şi atrocităţile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).
În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfăşurarea unei vaste campanii antiromâneşti: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii româno-germani şi acoliţii lor - naţionaliştii moldo-români. Pe baza faptelor şi a exemplelor concerte se va explica populaţiei esenţa tâlhărească şi de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naţionaliştii moldo-români sun duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”[.
Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului ţarist:
 închiderea graniţelor
 izolarea culturală totală de România
 propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcţionari corupţi, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abuzive. Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, caracterul unei drame naţionale. Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

APARIŢIA „NAŢIUNII” SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI
Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenţei anti-germane. În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept naţiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuţiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi. Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria naţiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti. Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia românofobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale.

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA
Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simţitoare în însuşirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces. Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărţitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”)].
Bibliografie
 Valentin Burlacu - Instituţiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească - Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
 Gheorghe Negru - Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
 Apostol Stan - Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149