Casa Zburătoare IV-

1.EXT.CURTE AZIL-NOAPTE

Cei trei: COSTEL, SORIN şi noul lor amic LĂUTARUL ajung în incinta unei curţi îngrădite cu plase de sârmă înalte de doi metri ca într-un lagăr nazist. În curte se găsesc aliniate 5 conteinere de locuit ca pe şantiere. La poarta adăpostului stau înghesuiţi unul într-altul, înghetaţi, aşteptând să îşi audă numele strigat, vreo 100 de persoane. Trişti si gârboviţi. Se ştie  că nu e loc pentru toată lumea pentru că sunt disponibile doar puţine paturi dar toţi speră să prindă măcar o porţie de ceai cald servită de obicei în căni de metal ca la cazarmă.  Frigul se înteţeşte iar oamenii suflă în mâini să se încălzească. Aburul răsuflării lor îngheţate încarcă atmosfera în timp ce începe să fulguie uşor.  SORIN şi LĂUTARUL se aşează la coadă, cu speranţa că poate apucă şi ceva de mâncare nu doar ceai cald. La coadă se aşează ca din senin şi o gaşcă de oameni graşi şi plini de muşchi care au pretenţia să fie serviţi şi ei. COSTEL le face semn din cap celor doi amici că vrea să dea o tură prin curte iar cu mâna arată către ieşire.

SORIN

(înghiţit de mulţime, către COSTEL)

Nu vrei ceai?

COSTEL

Nu vreau!.

SORIN

Aici, la coada asta bobocii nu se numără toamna. Se numără primăvara. Atunci ne uităm unii după alţii şi vedem câţi am mai rămas.

COSTEL

Ne întâlnim la ieşire când terminaţi!.

2.EXT.CURTE.AZIL.COPAC-NOAPTE

Curtea arată ca un punct terminus dotat cu sală de aşteptare în aer liber unde vin să se odihnească aşteptând ultimul tren al vieţii oamenii care trebăluie printre ruine şi gunoaie în timpul zilei.Mergând prin curte, printre oameni obosiţi, trântiţi pe cartoane sau pe bănci, înconjuraţi de sacoşe, saci şi cărucioare încărcate cu materialele recuperabile plimbate mai devreme pe strada Fericirii şi privind feţele obosite ale obişnuiţilor acestui loc ochii îi cad pe faţa unui bărbat pletos(CÂNTĂREŢUL 47 de ani) îmbrăcat într-un costum de blugi murdar şi rupt care stă jos, sprijinit cu spatele de un copac gros iar lângă el odihneşte o chitară. Privirile lor se întâlnesc iar bărbatul îşi ia chitara şi începe să cânte în surdină un cântec revoluţionar adresat lui COSTEL care se luminează dintr-odată la faţă. Era CÂNTĂREŢUL,  prietenul  şi fostul coleg de servici şi revoluţie.

CÂNTĂREŢUL

(spre COSTEL în timp ce cântă din chitară)

...mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist..Bă Costele tu eşti mă? Da ce chelie ţi-a crescut. Alea cinci fire să le vopseşti roz după ce le freci cu usturoi să crească creţ.

Privind visător spre prietenul regăsit, COSTEL este purtat pe aripile unor amintiri comune vechi de mai bine de 20 de ani.

3.INT.UZINĂ.SALA.ŞEDINŢE-NOAPTE-FLASH-BACK

COSTEL TÂNĂR şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR(27ani) gen rocker, brunet, ochi negri, păr lung, simpatic, prinşi de evenimentele din anul 1989 în sala de festivităţi a uzinei cu fotolii roşii şi cu o masă lungă de prezidiu acoperită de o faţă de masă tot roşie. Entuziaşti dărâmă lozincile comuniste de pe pereţi, tablourile cu tovarăşa şi cu tovarăşu' Ceauşescu, steagurile roşii cu secera şi ciocanul, lozincile comuniste. Afară se auzeau rafale de mitralieră.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Cine naiba trage că muncitorii  n-au arme, că e închis la magazia de muniţii.

COSTEL TÂNĂR

Habar n-am da' zicea mai devreme DIRECTORUL că umblă teroriştii prin curte.

4.INT.HOL CONDUCERE.UZINĂ-NOAPTE-(FLASH-BACK) 

COSTEL TÂNĂR intră singur pe holurile uzinei unde se aflau birourile conducerii cu uşi capitonate pe care sunt aplicate plăcuţe înscrise cu funcţiile de conducere- Inginer şef, Director general, Secretar de partid, Director economic etc. Pe hol două panouri mari, frumos amenajate cu geamuri şi catifea roşie pe care sunt lipite poze reprezentându-l pe Ceauşescu în vizită caracteristică de lucru în uzină însoţit de director şi de SECURISTUL întreprinderii. DIRECTORUL, un individ burtos, înalt, cu păr alb creţ, cam de 55 de ani, îmbrăcat în costum stătea de vorbă în surdină cu SECURISTUL(32 ani), înalt cam de 1,75m, tuns scurt, subţire la trup şi brunet, mustaţă, ochi albaştri, cu un palton negru pus pe umeri peste costumul bleumarin şi cravata roşie. COSTEL TÂNĂR se îndreaptă spre ei iar SECURISTUL bagă mâna dreaptă în buzunar ca după pistol. COSTEL TÂNĂR se opreşte aproape de cei doi şi intră în vorbă cu DIRECTORUL.

COSTEL TÂNĂR

Vă salut tov. director, în sfârşit scăpăm de activişti!

DIRECTORUL

(către securist face prezentările)

Domnul inginer Petrescu Constantin de la oţelărie.

SECURISTUL scoate mâna  din buzunar şi o întinde către COSTEL TÂNĂR

SECURISTUL

Îmi pare bine, Marin Drăgan

COSTEL îl lasă cu mâna întinsă şi îi răspunde agresiv

COSTEL TÂNĂR

Ne ştim bine căpitane, ai uitat conflictul cu mine de acum două luni? Eu nu l-am uitat!

SECURISTUL duce din nou mâna la buzunar după armă, dar DIRECTORUL îl opreşte discret pe acesta de a-şi continua intenţiile destul de clare, după care i se adresează lui COSTEL TÂNĂR care începuse să rupă fotografiile din gazeta de perete în care DIRECTORUL şi SECURISTUL îl însoţeau pe Ceauşescu.

DIRECTORUL

Ce faci pe aici la ora asta domn inginer?

COSTEL TÂNĂR

Fac curăţenie, domn' Director!

După care se adresă securistului.

COSTEL TÂNĂR

(îndârjit)

Căpitane, să ştii de la mine un lucru, cine a făcut armata la tunuri nu se mai teme de pistol. Şi tu nu mai ai ce căuta pe aici.

5.EXT. DEALURI,POLIGON ARTILERIE-ZI-(FLASH-BACK)

Undeva, într-un poligon, printre dealuri erau aliniate patru obuziere tun de 152 mm în poziţie de tragere. Se aude comanda

VOCE BĂRBAT(OFF)

Baterie trei salve de tun Foc!

COSTEL SOLDAT, mult mai tânăr, este îmbrăcat în haine militare având pe el tot harnaşamentul, pe umăr poartă o tresă de fruntaş TR, are  cască pe cap, este tuns scurt şi este înarmat cu un pistol mitralieră. Trage de percutorul tunului printr-o sfoară şi atunci se dezlănţuie iadul pe pământ. Celelalte tunuri trag şi ele aproape în acelaşi timp. Tunurile se ridică de la pământ datorită reculului puternic. Suflul celor patru explozii aruncă în aer praf şi pietre pe distanţă de zeci de metri în spatele poziţiei de tragere. COSTEL SOLDAT stă chircit cu mâna pe sfoara tunului imens, este învăluit de praf iar casca este lovită de pietricele.

6.INT.HOL.CONDUCERE UZINĂ.NOAPTE-(FLASH-BACK)

 SECURISTUL şi DIRECTORUL intră pe uşa capitonată în biroul celui din urmă lăsându-l pe COSTEL TÂNĂR singur să rupă pozele cu care ei se mândriseră până atunci.

7.INT.UZINĂ.NOAPTE-(FLASH-BACK)

COSTEL TÂNĂR îşi priveşte ceasul de mână. Este ora 5 dimineaţa şi încă noapte. O petardă cade pe aproape făcând un zgomot teribil. La caruselul rotativ unde se pontează la intrarea în fabrică,  portarul, şi un gardian îmbrăcat în uniformă patriotică înarmat verificau amândoi legitimaţiile lucrătorilor care veneau la lucru din vreme, dezorientaţi de noile schimbări de regim.  COSTEL TÂNĂR şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR stau la poarta uzinei, pe unde oamenii intră buimaci întrebând fiecare în parte ce să facă. COSTEL TÂNĂR răspunde mereu la fel:

COSTEL TÂNĂR

Se lucrează normal, fiecare merge la locul lui de muncă.

Câţiva angajaţi  au  ZB-uri din primul război mondial, sunt îmbrăcaţi în costumele de gărzi patriotice KAKI şi se agită alergând de colo colo haotic şi fără rost căutând terorişti. Periodic se aud în depărtare rafale de mitralieră şi bubuituri de grenade sau de tancuri.

PORTARUL

(către COSTEL)

Tov. inginer da cu activiştii ce facem îi primim? Da, pe secretarul de partid? de UTC, sindicat..cine ne mai dă nouă case?

COSTEL TÂNĂR

Îi trimiţi la locul de muncă al fiecăruia. De unde ia banii pe ştatul de plată. Dacă  e angajat în uzină sudor la cazangerie, acolo să se ducă. Să nu mai dea din gură, să dea din mână, să muncească, să vadă şi ei cât de greu se câştigă o pâine.

PORTARUL

Ăştia au uitat să mai muncească şefu'. Da credeţi că mai vin la muncă?

COSTEL TÂNĂR

Nu vin ei, da pipiţele lor trebuie să vină, ce o să le mai placă, în loc să facă cafeluţe să plimbe şpanul, uleiuri arse şi piese cu căruţu' prin praful şi fumul din secţii.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

(către COSTEL)

Hai să plecăm să ne odihnim că n-am dormit de doua zile şi ne întoarcem pe la prânz. Vine şi Dan.

8.EXT. B-DUL FERICIRII-NOAPTE

COSTEL TÂNĂR, DAN(28 ani, un tânăr, înalt, blond, ochi albaştri, fermecător) şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR pleacă de la uzină şi se indreaptă spre o staţie de autobuz. Pe terasa unui bloc din apropiere se vede lumina focurilor de armă ieşite din capul ţevilor de mitralieră.  Urma unui fascicul cu infraroşu ţinteşte ceafa lui COSTEL TÂNĂR. CÂNTĂREŢUL TÂNĂR  vede lumina roşie şi îl împinge puternic în lateral pe prietenul său strigând speriat

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

-JOS !.

Un glonţ şuieră pe lângă urechile celor trei colegi ricoşând apoi din asfalt. Se trage apoi cu mitraliera de undeva de pe terasa blocurilor din jur. Cei trei se târasc spre scara celui mai apropiat bloc unde un BĂRBAT(40ani) îi aşteaptă pentru a-i ajuta chemându-i la el cu mâinile de parcă ar dirija circulaţia. Bărbatul deschide uşa blocului şi îi ajută pe COSTEL TÂNĂR şi pe Cântăreţ să intre repede în scară  bătându-i pe spate ca şi cum i-ar împinge şi i-ar felicita în acelaşi timp..Se salvează astfel amândoi intrând în scara blocului.

BĂRBAT

Hai repede! Staţi la mine până se luminează!

Peretele blocului este ciuruit de gloanţe în urma băieţilor iar DAN care rămase mai în urmă căzu ca secerat fiind lovit de un glonţ chiar în frunte după ce se întoarse preţ de o clipă, ca să vadă de unde se trage. COSTEL TÂNĂR şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR ieşiră înapoi prin ploaia de gloanţe ca să-l ajute pe DAN.  Un glonţ îi perforase fruntea. COSTEL privi furios spre terasa de unde se trăgea şi fără să stea prea mult pe gânduri fugi printre gloanţe, neînarmat, în direcţia blocului. CÂNTĂREŢUL TÂNĂR rămase lângă Dan ţinându-i capul ridicat. DAN era mort.

9.INT.BLOCUL CU TERORIŞTI-NOAPTE-(FLASH-BACK)

Ajuns la intrare, COSTEL  TÂNĂR dădu peste un CADAVRU al unui bărbat, aproape îngheţat care bloca uşa. Mortul era deja ţeapăn iar COSTEL  TÂNĂR forţă deschiderea uşii şi intră în scara. Se auzeau înfundat împuşcături. Blocul părea părăsit, locatarii se ascundeau în spatele perdelelor, vizoarelor şi a uşilor ferecate. Urcă în lift şi apăsă butonul ultimului etaj. Când deschise uşa liftului şi ieşi pe scări împuşcăturile se auzeau mai clar. Urcă spre terasă şi găseşte uşa de acces deschisă.

10.EXT.TERASA BLOC-NOAPTE-(FLASH-BACK)

COSTEL  TÂNĂR vede la vreo 30 de metri un individ îmbrăcat in haine civile de culoare neagră, cu o cagulă tot neagră care îi acoperă capul. MASCATUL stă ascuns după marginea terasei şi trage din când în când rafale scurte de mitralieră cu un PM cu pat rabatabil. In dreapta lui, pe jos este o carabină cu lunetă. Tipul e cu spatele spre COSTEL TÂNĂR iar acesta  începe să se apropie tiptil, ca o felină, pentru a-l surprinde. MASCATUL termină gloanţele şi se întoarce pentru a lua alt încărcător, moment în care îl vede pe COSTEL  TÂNĂR.

COSTEL TÂNĂR

(hotărât şi grăbind pasul)

Criminalule!

Se privesc de departe în ochi preţ de câteva clipe, contactul vizual durează doar atât cât îi trebuie criminalului ca să ridice carabina, să ochească prin lunetă fruntea lui COSTEL  TÂNĂR (îi apare punctul roşu ) şi să tragă. COSTEL  TÂNĂR, se întoarce instinctiv puţin lateral, dar glonţul îi şterge fruntea trântindu-l la pământ. Fruntea i se umple de sânge iar MASCATUL observă acest fapt, şi crezând că l-a ucis şi-a desfăcut iute carabina pe care a băgat-o într-o geantă de mână, a strâns patul rabatabil al pistolului mitralieră l-a pus pe umăr sub geaca neagră şi dispare ca o nălucă.  După puţin timp, COSTEL  TÂNĂR se dezmeticeşte şi fuge ameţit spre scările blocului sperând să îl prindă pe mascat. Pune mâna la frunte şi simte că are o tăietură ca de cuţit şi că sângerează. Îşi ia atunci fularul de la gât şi se leagă cu el în jurul capului. Mâna i se umplu de sânge. MASCATUL a dispărut.

11.EXT.BULEVARDUL FERICIRII FOST VICTORIEI-ZI-(FLASH-BACK)

COSTEL TÂNĂR ajunge unde a fost împuşcat colegul Dan. Acesta este acoperit cu o pătură iar CÂNTĂREŢUL TÂNĂR şi BĂRBATUL îl păzesc aşteptând maşina salvării. Îl dezveleşte pe Dan descoperindu-i faţa şi îi pune mâna mângâindu-l pe frunte în dreptul împuşcăturii. CÂNTĂREŢUL TÂNĂR priveşte tăietura sângerândă a lui COSTEL TÂNĂR.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Eşti nebun! Puteai să fii mort la fel ca el!

Se aude sirena salvării care după puţin timp opreşte lângă mort. Din ea coboară DOI BRANCARDIERI cu o targă şi îl aşează pe Dan pe aceasta după care îl bagă în maşină.

BRANCARDIER

Săracul de el, ce tânăr şi frumos a fost. Vreo treizeci am dus la morga spitalului toată noaptea. O merita sacrificiul ăsta?

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Ne iei şi pe noi că uite şi băiatul ăsta a fost împuşcat în frunte.

BRANCARDIER

Hai sus şi voi repede în spate lângă mort. Dumnezeu să îl ierte!

12.EXT.CURTE SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

COSTEL  TÂNĂR cu fularul înroşit de sânge şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR coboară amândoi din maşina salvării. În spatele salvării opreşte o dacie roşie care este luată în primire de  DOUĂ FEMEI cu părul alb, îmbrăcate în halate de casă, care încep să percheziţioneze maşina în portbagaj. În curte un tanc stă cu turela în poziţie de tragere apărând spitalul. Se aud în depărtare rafale de mitralieră şi proiectilele trase de tancuri.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Ce naiba fac aici gospodinele astea?

COSTEL TÂNĂR

Tu nu vezi, caută terorişti.

Un CETĂŢEAN TURMENTAT în vârstă  bătea cu un făcăleţ într-o oală de sarmale şi striga cât îl ţineau bojocii.

CETĂŢEAN TURMENTAT

Ole, ole, ole, dictatorul nu mai e! Libertate, libertate!

COSTEL TÂNĂR

Bă du-te şi ascunde-te repede într-o cârciumă până nu te împuşcă ăştia! Te-a găsit strigatu' acuma şi pe tine!

Din dacia roşie coboară TERORISTUL(30 de ani), solid, tuns scurt, îmbrăcat sport, brunet,ochi negri, care este lăsat să treacă fără probleme printre femeile gardian, după care se aşează indiferent pe o bancă în faţa spitalului aşteptând parcă ceva sau pe cineva. Cei doi prieteni se duc spre intrarea în spital odată cu brancardierii care transportau trupul neînsufleţit al prietenului lor Dan.

13.EXT.INTRARE SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

 Unde un pacient îmbrăcat ca babele de mai înainte, pe post de portar, înarmat cu un bisturiu şi cu o  mătura apără intrarea în spital. Văzând fularul lui COSTEL TÂNĂR năclăit de sânge le-a deschis imediat uşa să intre. 

COSTEL TÂNĂR

Da ce s-a întâmplat?

PACIENT

Azi noapte a venit o dubă să ne întrebe dacă avem răniţi. Apoi a venit un camion militar care ne-a întrebat dacă a venit o dubă după raniţi. Teroare !.

14.INT.MORGA.SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

Zeci de morţi dezbrăcaţi, majoritatea tineri, băieţi şi fete stau aliniaţi pe holul de la morgă. Mulţi sunt împuşcaţi în frunte. Imagini de Coşmar.

15.INT.HOL.SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

Pe holul spitalului pe nişte scaune şed COSTEL TÂNĂR şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR. COSTEL este bandajat la cap. Doctori şi asistenţi în halate albe aleargă pe hol ca în timp de război. Brancardieri în halate grena transportă răniţii pe tărgi şi pe scaune mobile. Agitaţie, sânge şi gemete.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Arăţi ca un zombi !. Ah doamne, bine că ai scăpat !. Ce dracu ai în minte, să te duci cu mâinile goale, ca babele de la poartă, după criminalii ăia profesionişti.

COSTEL TÂNĂR

Mi-a pus doctorul şapte copci pe viu că nu avea anestezic.

16.INT.SALON.SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

Într-o cameră de spital, cu câteva paturi ocupate de răniţi sedaţi intră TERORISTUL îmbrăcat sport, în trening şi cu o canadiană albastră. După ce deschide uşa, îşi pune cagula, bagă mâna sub geacă, scoate un pistol cu amortizor de la piept şi dă un tur de paturi ca şi cum ar căuta pe cineva după care se opreşte succesiv în dreptul a doi răniţi care dormeau bandajaţi la cap. Trage de la distanţă mică împuşcându-i în frunte. Băgă apoi arma la loc în suportul prins pe umăr de sub geacă, îşi scoate cagula pe care o ascunde într-un buzunar, deschide uşa şi iese grăbit din salon.

17.INT.HOL SPITAL-ZI-(FLASH-BACK)

COSTEL TÂNĂR şi CÂNTĂREŢUL TÂNĂR stăteau pe hol pe aceleaşi scaune, prin spatele lor trece grăbit şi neobservat TERORISTUL grăbindu-se spre ieşire şi privind în toate părţile.

18.INT.ZI.AUTOBUZ.VECHI-(FLASH-BACK)

În incintă lumea este bucuroasă creând o atmosferă de mare meci. Doar un individ îmbrăcat cu geacă albastră stătea într-un colţ în picioare  ţinând mâna dreaptă la umărul stâng de parcă  ascundea ceva. Era SECURISTUL privind în jur cu suspiciune. Ceauşescu încă nu fusese prins. Călătorii au inceput să cânte în cor "Ole ole Ceauşescu nu mai e", cânta întreaga maşină. Oamenii deveniseră prieteni şi chiar se pupau între ei  fără să se cunoască strângându-se în braţe după marea victorie."LIBERTATE; LIBERTATE" Victorie, Victorie !. SECURISTUL cânta şi el privind atent în toate părţile. Ochii Securistului se mişcau în toate părţile

19.INT.SALA PRIMĂRIE.ZI-(FLASH-BACK)

Primărie sala consiliu. Ca o imensă sală de spectacole tapetată toată cu catifea roşie, o lozincă pe care scrie CADRELE HOTĂRĂSC TOTUL  rezistă eroic înclinată pe un perete tot roşu lângă un tablou mare întors, pe a cărui pânză ruptă cobora invers, cu capul în jos, părul şi ochii fostului dictator. Pe aceste imagini continuă să se audă vocea lui COSTEL:

COSTEL(OFF)

Ne-a chemat de urgenţă prin telefon chiar DIRECTORUL general, omul la care priveam ca la Dumnezeu înainte de decembrie 89, dar fără posibilitatea de a ajunge vreodată în biroul lui. Se transformase în şoferul nostru iar maşina lui personală în taxi proprietatea poporului, abandonându-şi şoferul şi dacia neagră a instituţiei cu număr 1B.

20.EXT.OLTCIT.ZI-(FLASH-BACK)

Într-un Oltcit crem DIRECTORUL conducea pe străzile oraşului, unde grupuri, grupuri oamenii mărşăluiau ca la manifestaţie cu steaguri tricolore găurite în centru şi cântau ori strigau lozinci. Pe scaunul din dreapta stătea COSTEL TÂNĂR şi pe bancheta din spate se tolănise CÂNTĂREŢUL TÂNĂR.

21.INT.SALA.PRIMĂRIE-ZI-(FLASH-BACK)

Sala era arhiplină cu toate cadrele de conducere din ţară, toţi nişte directori umflaţi proveniţi din cadre comuniste. Cei trei intră în sală şi se aşează pe fotoliile roşii. DIRECTORUL se salută cu vecinii de scaune care îi semănau vizibil la îmbrăcăminte şi chiar fizic. COSTEL TÂNĂR i se adresează.

COSTEL TÂNĂR

Ce treabă am eu aici domn' director?

DIRECTORUL

E, când o fi să dea cuvântul, să vorbească şi unul dintre voi ca din partea uzinei noastre, să vadă noii conducători că suntem şi noi de partea revoluţiei acum că l-au prins pe Ceauşescu iar pe voi v-au ales oamenii democratic azi în lipsa voastră în conducerea frontului nostru al salvării naţionale pentru că v-aţi luptat eroic azi noapte cu teroriştii. Pe mine m-au ales preşedinte al frontului pe uzină şi director general.

COSTEL TÂNĂR

Eu din ce văd aici, cred că ne întoarcem de unde am plecat!

DIRECTORUL

Măi băieţi, voi credeţi că va fi mai bine ca înainte?

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Doar n-o să fie mai rău, că mai rău decât a fost nu se poate. Şi suntem liberi, e cel mai important lucru.

COSTEL TÂNĂR

(către Cântăreţ)

Tu crezi că dacă strigi “libertate” eşti liber? Crezi că numai Ceauşescu e vinovat, ăştia care l-au aplaudat ca să tragă foloase şi să ocupe funcţii chiar nu au vină. Eu cred că sunt mai vinovaţi, pentru că ei au fost fundaţia sistemului represiv şi privilegiaţii.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR

Iar securitatea şi miliţia turnul de control şi temniţele.

DIRECTORUL se întoarce într-o parte, părând că nu mai participă la discuţia celor doi, stă ca o vulpe la pândă cu urechile ciulite. În centrul prezidiului acoperit cu pânză tot roşie, ia cuvântul conducătorul şedinţei, NEA SILVIU(60 ani) regizorul, cu păr alb pieptănat pe spate, îmbrăcat cu un pulover gri cu gât. La prezidiu, toţi invitaţii aveau pulovere cu gât.

NEA SILVIU

Dragi prieteni şi colegi, mă bucur că ne întâlnim în astfel de împrejurări măreţe pentru ţara noastră când nu mai speram că vom scăpa de Ceauşescu. Acesta a fost prins şi va fi judecat pentru crimele comise de el şi de familia lui. V-am chemat aici pentru a căuta împreună soluţii de viitor pentru a ne reorganiza în noile condiţii social istorice. De voi depinde viitorul nostru al tuturor. Pentru propuneri şi întrebări vă rog să luaţi cuvântul.

UN DIRECTOR burtos, îmbrăcat ca DIRECTORUL şi ca nea Silviu  se ridică de pe scaun.

UN DIRECTOR

Tovarăşe Silviu eu cred că întâi trebuie să realegem organele de partid şi de stat.

NEA SILVIU

Le vom realege, vom pune acolo adevăraţii profesionişti.(aplauze şi bravo). Mai are cineva vreo întrebare, vreo propunere?

Toată sala a început să aclame şi să bată din palme ca la comandă. Atunci COSTEL TÂNĂR ridică mâna ca la şedinţele de partid pentru a se înscrie la cuvânt pe un fond de murmur general.

NEA SILVIU

Linişte vă rog, da hai acolo în spate, hai tinere curaj, că voi sunteţi viitorul acestei ţări. Ai cuvântul! Cum te numeşti şi de unde eşti?

COSTEL TÂNĂR

(ridicându-se entuziast)

Constantin Petrescu de la Vulcanul! Trăim vremuri istorice şi ca atare trebuiesc făcute schimbări majore. Ce sens mai are partidul şi UTC-ul în aceste condiţii? Să fie desfiinţate iar ţara  să urmeze un curs firesc, cu adevărat democratic, ca în vest. Nu cred că tineri de vârsta mea, unii colegi din fabrica noastră  au murit ca noi să facem  realegeri în acelaşi sistem comunist. S-o schimbăm pe Tanda cu Manda. Activiştii să treacă în producţie după calificarea fiecăruia, la fel cum am procedat la uzina noastră. Iar cine a ucis, chinuit , minţit şi furat poporul acesta să plătească. Gata, comunismul cu sistemul lui centralizat, această utopie trebuie să dispară.(linişte de mormânt). Politica nu mai are ce căuta în fabrici, uzine, în scoli, în sindicate iar conducerile tuturor instituţiilor din ţară să fie alese de acum înainte doar pe criteriul profesionalismului şi competenţei.

CÂNTĂREŢUL TÂNĂR (OFF)

Taci bă, că te aleg ăştia preşedinte!

COSTEL TÂNĂR

Să dispară Centrala chiar şi Ministerul dacă va fi cazul, iar fabricile să treacă simplu pe autofinanţare.(aplauze izolate.) De asemenea cred că va trebui începută curând o reformă monetară pentru a crea condiţii egale de concurenţă pentru toţi cetăţenii care vor dori să facă afaceri pe cont propriu, dar în primul rând ca să dispară astfel banii furaţi de escrocii şi profitorii sistemului. Oamenii, să devină acţionari la locul lor de muncă. Fiecare să fie plătit după cât produce nu după cât minte, fură, sau după rudele lui sus-puse. Cam atât am avut de spus. (aplauze reţinute)

La sfârşitul acestei adunări Silviu  traversează culoarul sălii pline ce îl aplaudă cu urale,în picioare, ca pe o vedetă. Se opreşte în dreptul lui COSTEL TÂNĂR strângându-i mâna şi privindu-l în ochi.

NEA SILVIU

Felicitări tinere, succes, viitorul e al vostru!.

Celor doi prieteni le sticlesc ochii în cap plini de speranţă şi încredere. Încă vreo doi, trei indivizi trec pe lângă cei doi urându-le succes, timp în  care aceştia, împreună cu DIRECTORUL lor proaspăt uns preşedinte de partid pe uzină, părăsesc incinta sălii de şedinţe a primăriei. COSTEL TÂNĂR închide ochii, şi cu mâinile împreunate înalţă spre cer fruntea cu cicatricea încă nevindecată.

22.EXT.CIMITIRUL EROILOR-ZI-(FLASH-BACK)

În Cimitirul Eroilor Revoluţiei zăpada acoperă mormintele proaspete. Ninge cu fulgi mari. O mamă plânge la mormântul băiatului pe a cărui cruce este o coroană de flori şi poza lui DAN. Fulgii de nea încep să se înroşească şi să se transforme în picături de sânge. Plouă cu sânge. Zăpada se înroşeşte treptat de la ploaia abundentă. Imaginea devine un imens fond roşu, sângeriu.

23.EXT.CURTE.AZIL.COPAC-NOAPTE

CÂNTĂREŢUL, care fredonează cântând la chitară acelaşi cântec se opreşte privind spre COSTEL. Dă din cap închizând ochii. Fondul muzical continuă cu aceeaşi melodie. Este înconjurat de nevoiaşi care şed pe vine şi sorb ceaiul cald din cănile de metal. Deschide ochii. COSTEL stă în picioare lângă el.

CÂNTĂREŢUL

Pe unde umbli cu gândul Costele?

COSTEL

(visător)

Ia am fost până aci' la Primărie la o şedinţă cu Silviu.

CÂNTĂREŢUL

Şi eu dar am fost degeaba, dracu' ştia cu cine ne luptăm atunci?

COSTEL

Şi dacă ştim, degeaba ştim. Se aplaudă unii pe alţii, foşti cu actuali între ei, ca atunci.

COSTEL se aşează lângă Cântăreţ, cu spatele sprijinit de copacul gros.

COSTEL

Ce cauţi tu aici când eu te credeam plecat în lume?

CÂNTĂREŢUL

L-am căutat pe Sandu în State. Ăla se lăuda cu maşini şi vile, da erau  doar în poze şi când am ajuns acolo stătea într-o rulotă veche înghesuit cu nevastă-sa şi fii-sa.

COSTEL

Sandu?

CÂNTĂREŢUL

Nici nu mai vorbeau româneşte.  Se duc la biserica românească la slujbă da, copiii nu pricep o iotă din predica părintelui în româneşte

COSTEL

Şi!

CÂNTĂREŢUL

Nu vreau să spăl maşini sau să pun benzină ca el la pompă, să fiu portar, să spăl babele la cur sau să mătur gunoaie. Statul a investit în noi ca să ajungem boschetari cu studii superioare, meseria viitorului, fantome ca locurile noastre vechi de muncă şi meseriile noastre care nu mai au rost.

COSTEL

(melancolic)

Ştiu că ai fost şi în Spania?

CÂNTĂREŢUL

Am fost şi prin Spania dar n-am găsit de lucru. Dormeam sub un pod aşteptând câte-un vătaf să ne cheme la muncă. M-am întors. Doar aici am simţit într-un an cât alţii într-o viaţă. Dar m-am îmbolnăvit de plămâni şi când am ieşit din spital au venit perceptorii să-mi ia casa, că aveam datorii mari.

Cade pe gânduri.

CÂNTĂREŢUL

Da tu ce cauţi aici, că te descurcai bine înainte să plec eu afară, aveai firmă. Aş veni şi eu să stau la tine până dau de bani, că vreau să scot un album dar nu te-am mai găsit.

COSTEL

Caut  străini fără casă şi găsesc prieteni fără casă. M-am mutat că am pierdut şi eu casa de la bloc, ca să plătesc datoriile. Casa, singura garanţie acceptată de creditori. Atâta am avut  avere din părinţi, o casă.

CÂNTĂREŢUL

Ai pierdut casa?

COSTEL

Am dat casa pentru o idee!. Cum ar spune FAION:"Poți rezista invaziei unei armate, dar nu și unei idei căreia i-a sosit timpul." Am riscat şi am..pierdut!.

CÂNTĂREŢUL

Cine e Faion?

COSTEL

Un golan, o haimana, o să vă fac cunoştiinţă...

CÂNTĂREŢUL

Noi nu avem bani de WC, da avem firmă. Uite ăsta(arătă cu degetul spre un jigărit cu barbă neagră soioasă care dormea pe o bancă cu capul pe o sacoşă)cred că are 30 de firme, nici el nu ştie câte şi ce nume au.

CÂNTĂREŢUL

Fără capital nici seminţe nu poţi să cumperi şi noi cică facem afaceri.

COSTEL

Faci firmă, te chinui şi munceşti ca să prinzi datorii. Mi-a mers o perioadă până s-au prins şmecherii şi mi-au furat afacerea, parcă eram urmărit dar poate că sunt eu paranoic. Nu ştiu. Hai cu mine!.

COSTEL se ridică şi cu o mână îl ajută şi pe cântăreţ să facă acelaşi lucru, după care pleacă amândoi în căutarea lui SORIN care aşa cum se înţeleseră mai devreme îl aştepta pe COSTEL la poarta de la intrare.

SORIN

Hai că am crezut că ai fugit. L-ai luat şi pe Cântăreţ cu tine?

(spuse în timp ce îi întinse acestuia mâna pentru salut)

CÂNTĂREŢUL

(mirat)

Mă cunoşti?

SORIN

Da cine nu te cunoaste cu cântecele tale de golan?

CÂNTĂREŢUL

Nu de golan, de boschetar ori,  de homless bă!. Ce.. aia mea!

COSTEL

E, acum 20 de ani erai golan, te aplauda toată lumea. Da zi-mi şi mie acum, cum e mai bine, viu bine mersi şi comunist-securist cu bani la teşcherea sau mort şi liber complet?

CÂNTĂREŢUL

Mai bine cântăreţ şi boschetar, să nu mai aud de politică...bine(spuse rostind ultimul cuvânt ca pe o ameninţare)

În parcul azilului este agitaţie . Oamenii stau la coada imensă îmbrâncindu-se , vociferând sau sfătuindu-se aşteptând să fie strigaţi pentru un loc liber în container. Alţii mulţumindu-se doar cu cana de ceai şi cu puţin noroc cu o porţie de mâncare caldă. Privesc resemnaţi în pământ, vorbesc singuri sau se ceartă imaginar cu eul lor. Cine era mai recalcitrant lua câte un baston de control de la jandarmii care împânziseră acest focar de infecţie.

CÂNTĂREŢUL

(privind spre coada de necăjiţi şi vorbind ca pentru sine)

Doamne, stăm la coadă să ne spălăm şi să dormim la căldură. Stăm la coadă să fim oameni pentru o noapte. O viaţă pe muchie de cuţit. De ce dracu am muncit toată viaţa?

SORIN

De proşti! Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost ori nu gândeşte! Pam, pam, ha,ha!

Spre ei vine LĂUTARUL cu acordeonul în cârcă ţinându-l ca pe un rucsac şi trăgând după el o fată, MARIA(17 ani), frumoasă,  părul lung, încâlcit îi acoperea parţial faţa. Îmbrăcată în haine tărăneşti murdare, cojocel vechi brodat manual, cu ochi ca de căprioară rănită sticlind speriaţi, încolţită şi fără de speranţă, poartă pe cap o cutie jerpelită din carton în care are nişte boarfe, în acelaşi stil cum duceau tinerele tărănci pe vremuri urcioarele cu apă. LĂUTARUL o trage în faţa lui COSTEL. Este atâta deznădejde şi deziluzie în ochii mari şi umezi de căprioară rănită ai acestei fete de 17-18 ani încât COSTEL se cutremură iar privirea ei pierdută începu să îl obsedeze. Deznădejde şi deziluzie în ochii şi pe chipul acestei fete…

LĂUTARUL

(către fată )

Hai spune-i lu domnu' că te ajută. Curaj că nu te mănâncă. O ştiu de la gară doarme prin sălile de aşteptare. S-a împrietenit cu fii-mea că aia cântă prin gară. Da’ s-a luat bagabonţii de ea şi a fugit aici de foame şi de frig. A rămas fără bani. La ea în sat nu se mai întoarce că după ce a murit şi mă-sa a rămas singură în tot satul.

COSTEL

(cu blândeţe)

Cum te cheamă fetiţo?

MARIA ridică privirea uşor şi cu teamă din pământ spre ochii lui COSTEL, pe care atunci când îi întâlni toată neîncrederea i se transformă într-o ultimă speranţă şi răspunse timid dându-şi părul pe spate.

MARIA

MARIA a Florii.

COSTEL

(blând glumeţ)

Soţia mea ROXANA a lu' Trandafir are nevoie de ajutorul tău  şi dacă vii cu noi vei fi binevenită. Faci o mămăligă la ceaun şi ne povesteşti ce ai păţit tu şi satul tău.

SORIN

(către COSTEL)

Mai vrei oameni fără casă? Hai că ţie îţi dau pe gratis câţi vrei.

COSTEL

Încă vreo şapte. Mă gândeam să mai luăm de aici, că mulţi nu au loc în gheretele astea.

SORIN

Las', mergem la cimitir că acolo dăm de GICĂ Mecanicu, zis Mangialâc.

COSTEL

(făcând semnul crucii)

Cine mă.. GICĂ Mangialâc, giuleşteanu, ardeleanu.

SORIN

Ăla care zice că toţi mecanicii buni stau în Juleşti!.

COSTEL

Ce şi ăsta a rămas pe drumuri?

SORIN

A păţit-o rău de tot, acum doarme în cimitir, şi-a săpat o groapă de cinci metri, cu scări, tot dichisu', are şi încălzire solară. Mai sapă o groapă cu lopata,.. mai ia un milion. Ăsta a avut bani de când îl ştiu.

COSTEL

Păi cu el am mutat tipografia de la un atelier la altul mereu. Avea o firmă şi mă taxa tare de tot, dar făcea treabă super. Demonta şi monta ditamai hardughiile iar când le pornea prima dată mergeau perfect, parcă de frica lui. Vorbea cu ele, le mângâia şi le alinta. El a botezat primul meu agregat, îi spunea, "fă Matildo nu mă face de râs că pun ciocanu' pe tine". Mangialâc nu e doar mecanic e şi inventator. Hai la el poate vine cu noi.

SORIN

Uite aici e azilul de noapte iar dincolo(arătând cu ochelarii peste drum, fără a scoate mâinile din trenci) e spitalul iar puţin mai încolo, spre margine e cimitirul iar la dreapta ştrandul. Linie completă, spălat, mâncat, operat, îmbălsămat, îngropat.  Eh, viaţă, viaţă legată cu aţă. Cu ce ducem atâta lume, că în taxi nu ne ia nici un şofer că mirosim prea tare a "lavandă" şi le murdărim banchetele cu ciocolată. Ha, ha,ha!

COSTEL

Aşteptaţi-mă puţin mai încolo la întuneric să nu vă gonească jandarmii!.

După un timp s-a făcut linişte iar cei care nu prinseseră loc de cazare în azilul improvizat erau izgoniţi de organele de ordine. Erau goniţi de pe stradă, din casa lor. Un bătrân horcăia acolo întins pe spate, cu o cană aplecată în mână din care curgea ceaiul. ANGELA, o femeie de vreo 55 de ani, cu un geamantan imens după ea, îmbrăcată destul de îngrijit pentru condiţia ei, având peste pulovărul subţire un balonzeid şifonat şi vechi, deloc potrivit cu vremea de afară striga după ajutor ţinându-i capul cu o mână şi pleznindu-l peste faţă cu cealaltă.

ANGELA

Ajutor, moare. Salvarea repede Salvarea!.

Doi copii ai străzilor cu pungi ca baniţele fără şnur dar ştrangulate cu mâinile lor murdare şi rănite fugeau cu sacoşele furate de lângă picioarele bătrânului rămas fără familie şi fără suflare lângă un maldăr de gunoi.

va urma...

Casa zburătoare III- lung metraj

1.INT.AUTOBUZ-NOAPTE

Călătorii sunt îmbrăcaţi cu prost gust şi sărăcăcios, majoritatea în negru, unii nu au dinţi şi vorbesc în gol, cu căşti pe urechi, privind fix spre textul gen grafitti postat pe un geam al autobuzului, "Învăţăm pentru a deveni nişte nimeni". În boxe o VOCE tot caldă atenţionează enervant că:

VOCE(OFF)

Pentru un transport civilizat călătorii au obligaţia să plătească taxa de călătorie în caz contrar vor suporta plata amenzilor

 Nimeni nu se grăbeşte să taxeze dar toată lumea se urmăreşte cu suspiciune şi neîncredere privind discret unii la alţii. Doi PUŞTI de cartier se hârjonesc vorbind porcos şi râzând idiot. O PUŞTOAICĂ din gaşca lor se amuză teribil în timp ce dansează oriental pe muzica ce ieşea cu spume din mobil ca băşinile din cur, mişcându-şi şoldurile şi nurii cu ochii daţi peste cap.

PUŞTI 1

(către prietenul lui puşti 2 smucindu-l)

Să mi-o suks şi mă-ta la fel, îngâ..îngâ..în gâtu mâ-tii şi-a lu curva de sorâ-ta

încântat şi râzând prosteşte ca după o glumă bună şi trăgând dintr-o ţigare.

PUŞTI 2

Hai, ciocu mic bă labă tristă să mi-o..Hă, hă. Dă-te'n pulea mea. Eşti muci.

Face apoi semnul "între ghilimele" cu mâinile ridicate deasupra capului. Pe un scaun doarme un AUTOBOSCHETAR ghebos, neras, îmbrăcat cu haine negre de murdărie ţinând picioarele pe un sac plin cu boarfe. Scaunele din jurul lui sunt părăsite de ceilalţi călători. Unul dintre puşti se agaţă cu mâinile de bara de susţinere şi ridicându-se îl loveşte pe om cu picioarele.

PUŞTI 1

Scoală curvo, poponarule!

Autoboschetarul nu mişcă, ca şi cum ar fi mort. Doar îi cade capul într-o parte lovindu-se de geam.

COSTEL

Bă, i-a potoliţi-vă odată! Aşa vă învaţă la şcoală!

SORIN

La care şcoală?

PUŞTI 1

Ce ai bre eşti cu capu', nu ţi-e bine?

PUŞTI 2

Ia vino bă încoa', eşti şmecher?

COSTEL tace abătut, plictisit şi se duce să taxeze pe direcţia puştilor care se retrag în timp ce fac mişcări de karate prosteşti, în gol, iar toţi călătorii se mută cu privirea pe el cu suspiciune. COSTEL taxează cu lehamite,  contrariat şi jignit de privirile ce i se adresau. Cu degetele cârlig de rufe, agăţate de nas vorbeşte către SORIN.

COSTEL

Semăn cu vreun controlor?  Îmi e ruşine să nu compostez, dar să şi compostez. Rău am mai ajuns, parcă am 14 ani.

Şi spunând acestea se grăbeşte să taxeze. Toate privirile se îndreaptă spre COSTEL cu un fel de teamă amestecată cu invidie. În staţie se urcă un BĂRBAT ELEGANT îmbrăcat la patru ace, scoate o cartelă, după care, fără a o bifa la aparat se lipeşte lângă stâlpul susţinător al compostorului, bagă mâna cu cartela în buzunar şi priveşte atent şi cu dispreţ către persoanele din autobuz.(camera cade pe ceasul de marcă şi pe pantofii de piele). O ţigancă, cu o păpuşă chelioasă în braţe şi cu un bilet pe care scrie "MURITORI DE FOAME" cerşeşte închinându-se la divinitate.

SORIN

E.. semeni nu semeni tipii sunt pe fază. Ştii cum e dacă nu te păzeşte te loveşte.

COSTEL

Ai conştiinţă.. , nu ai bani !.

SORIN

Eu am abonament pe toate liniile şi pe metrou, tren. În avion încă n-am încercat. Nu mai am acte că mi le-au furat nişte puşti în primele mele zile fără casă, atunci mi-au făcut şi botezul străzii cu o mamă de bătaie că eram  mangă,  de m-au băgat în spital două luni.

COSTEL

Păi ce au avut cu tine?

SORIN

Erau supăraţi că nu aveam bani să-şi cumpere aurolac, să se drogheze. Mă băteau şi spuneau:"Ruşine să-ţi fie, om bătrân şi n-ai un ban în buzunar", aveau dreptate.

COSTEL

Şi cum ai scăpat?

SORIN

M-au băgat în spital, aşa am scăpat de ger iarna trecută. Afară iernile sunt grele, şi poliţia te aleargă, în rest stai la aer curat. Am dormit niţel şi prin canale că altfel muream de frig.

COSTEL

Păi acte nu îţi faci?

Privirile călătorilor se schimbă dezaprobator spre SORIN care, cu toate eforturile de a-şi ascunde condiţia este trădat de aspectul lui total neîngrijit la modul general. Scoate din buzunar o foaie parafată pe care scrie LIPSĂ SPAŢIU vorbind tare, să se facă auzit, ca răspuns la privirile răutăcioase.

SORIN

LIPSĂ SPAŢIU  ăsta-s eu acum, un neica nimeni. Ce om am fost şi ce javră am ajuns!.

COSTEL

Păi dacă nu ai casă, nici amenzi nu plăteşti, tot ai un avantaj!.

SORIN

Nu te bagă încă nimeni la puşcărie că te cheamă LIPSĂ SPAŢIU, dar poate să te bage pentru vagabondaj, ori să omori pe cineva. M-a întrebat unu odată de ce nu fur ca să intru la mititica, să nu îngheţ pe străzi.

COSTEL

Şi ce i-ai răspuns?

SORIN

Că mai bine mor decât să intru la puşcărie!.

COSTEL

Da', cu hârtia asta ai vreun drept?

SORIN

  Na, cine mă angajează pe mine cu asta?
Ai pierdut casa,.. strada e casa ta. Suntem goniţi şi de pe străzi. Dacă crăp poate o să se  ştie la primărie cine sunt. După 40 de ani de muncă am dreptul la o cruce şi la un sicriu.

La următoarea staţie se urcă trei CONTROLORI. Aceştia îl controlează pe COSTEL miraţi că are card de călătorie validat şi pe SORIN care scoate foaia de la primărie. Controlorii o privesc scârbiţi, sătui.

CONTROLOR

La prima să nu te mai văd în autobuz, să cobori!

După aceea se opresc la Bărbatul Elegant pe care îl înconjoară şi încep să negocieze pe muteşte, mimând cu el plata şpăgii. Autobuzul opreşte în staţie unde se urcă LĂUTARUL, (55 de ani) cerşetor cu acordeonul  şi începe  să cânte la meserie cu patimă  o melodie lăutărească  care era şi în repertoriul marelui actor Gheorghe Dinică(Pentru cine am muncit), aplecându-se pătimaş până aproape de pământ. Pe acordeon are lipită o cutie rotundă făcută dintr-o conservă, dar nimeni nu se grăbeşte să-i pună bani în ea. Într-un buzunar din cojocul ferfeniţă se agită magic alcoolul într-o sticlă, ca valurile Dunării. COSTEL privi spre lăutar cu admiraţie, după care schimbă privirea către SORIN.

COSTEL

Meserie, unu ca ăsta nu mai există de la Fărâmiţă Lambru. Da tu de ce nu te pensionezi?

SORIN

Simplu pentru că am anii, vechimea, dar nu am vârsta, am fost şomer acum sunt boschetar, poate trece şi asta în cartea de muncă.

LĂUTARUL trece atunci prin dreptul lor iar COSTEL, cu o mână îi bagă nişte mărunţiş la cutia milei iar cu cealaltă îi dă o carte de vizită.

COSTEL

Să mă cauţi că am nevoie de tine!.

 Simţindu-se apreciat, LĂUTARUL cântă şi mai focos. Aplecat într-o parte drept mulţumire parcă bate ritmul cu urechea încântat la maxim de înaltele şi başii ce ies din cutia cu burduf ce  aproape atinge podeaua autobuzului.

LĂUTARUL

Vă sun şefu', să trăiţi!

SORIN

Băi Costică da unde mergem noi acum?

COSTEL

Sorine nici eu nu ştiu da' mi-a venit o idee şi vreau să mă ţin de ea. Ideile sunt ca femeile, dacă nu te ţii după ele şi nu devii sclavul lor să te călărească dânsele cum vor, pleacă cu primul venit. Mergem la azilul ăsta de la spital făcut de primărie pentru ăştia fără de noroc ca tine aşa.

SORIN

(mirat)

De ce, cauţi pe cineva acolo? Anul trecut am fost să dorm şi  să prind o porţie de mâncare sau de ceai  dar nu am apucat că era mare balamuc.  Era să îngheţ în noaptea aia pe o bancă dar noroc ţi-am zis cu bătaia aurolacilor că după aia am ajuns în spitalul de vis-a-vis. Da ţie ce îţi trebuie? Ce... nu ai unde să dormi, chiar aşa de rău ai ajuns, suntem din nou colaboratori?

COSTEL

Nu..nu..nu eu am încă casă, mă descurc cu mâncarea, mai prind vreo colaborare mai am câte o idee, ideea şi milionu' sau suta că mă încurc mereu cu banii ăştia noi. Dar am nevoie de căldură.

SORIN

(trăgându-l de limbă curios)

Vrei să furi lemne din pădurea spitalului?

COSTEL

Nu numai de lemne am eu nevoie, am nevoie mai mult de oameni iar tu o să mă ajuţi.

SORIN

Hă, hă, hă! Vrei să vinzi oameni să cumperi apoi lemne?..ce ai înnebunit, e împotriva legii..Da dacă iese ceva şi nu mă vinzi şi pe mine, treaba ta, te ajut.Hă, hă!

COSTEL

(serios)

Dacă tot se vinde orice eu, de ce să nu te vând pe tine prietenul meu la o adică, ai altă variantă? Bine hai că îţi explic mai încolo treaba. Am ajuns!.

Uşile se deschid iar cei doi coboară în mulţime odată cu noul lor prieten acordeonist pe ritmurile valsului austriac "Valurile Dunării". Toată lumea coboară grăbită din autobuz.
În urma lor, în autobuz autoboschetarul cade de pe scaun şi rămâne tot nemişcat după care unul dintre puşti îi trage un picior în burtă. Gaşca puştilor dansează apoi ca la o nuntă de prost gust cu mâinile ridicate, de parcă valsul vienez cântat impecabil la acordeon ar fi o manea răsuflată. Nimeni nu intervine. Gaşca controlorilor ţipă la cel adormit lovindu-l ca să se trezească şi să prezinte biletul la control.

CONTROLOR

(lovind în boschetar cu piciorul)

Scoală bă că aici nu-i azil. Biletu' sau abonamentu'.

COSTEL era deja de mult cu spatele fără a observa scena. În urma lor uşile se închid şi autobuzul pleacă turuind din staţie. COSTEL şi SORIN pleacă şi ei tot turuind cu LĂUTARUL după ei. 

Va urma...

Roşia Montană – un loc la marginea prăpastiei

“Din cate am aflat, situatia politica privind proiectul minier de la Rosia Montana devine din ce in ce mai dramatica, existand intentia de a modifica, printre altele, Legea Minelor. De aceea m-am hotarat sa ofer spectatorilor din Romania posibilitatea de a viziona online filmul “Rosia Montana – un loc la marginea prapastiei”, sperand ca aceasta va contribui la declansarea unei dezbateri publice cat mai largi si benefice tuturor partilor implicate.

cu drag, Fabian Daub” 

Despre Rosia Montana – un loc la margine de prapastie regizorul Cristian Mungiu a declarat: ”Acuma (26 septembrie – 5 octombrie 2012) am fost la un festival la Hamburg. Ma duc foarte rar sa vad filme intr-un festival pentru ca am propriile mele treburi acolo si nu am niciodata timp, dar am vrut sa vad un documentar german despre Rosia Montana, l-am vazut, acum a fost si la Astra, la Sibiu, si mi s-a parut ca cu fictiunea e foarte greu sa faci ceva mai echilibrat, mai rezonabil si mai onest decat a facut omul ala, care nu e roman si n-are niciun parti pris. Am luat legatura cu el pentru ca mi s-a parut mai important sa-i popularizez filmul inainte sa-mi pun problema daca eu voi face sau nu un film despre subiect.”

vezi şi: http://generatianimanui.blogspot.ro/2012/07/revelatia-tradarii-si-mafiocratia.html

           http://generatianimanui.blogspot.ro/2012/01/ion-longin-popescu-si-rosia-montana.html

Români (volohi) care nu au auzit de România

Gazeta de Maramures a facut o descoperire extraordinara. La doar 200 km de Sighet, exista 1.600 de oameni care vorbesc o limba asemanatoare limbii romane din Evul Mediu. Li se spune 'volohi'. Prin anii ?90, au aflat ca, nu foarte departe de ei, existam noi, alti oameni care vorbesc aceeasi limba. Aceasta, datorita unui barbat intors din armata, care le-a dat volohilor un radio cu tranzistori, fixat pe Radio Bucuresti.

S-au refugiat toti la marginea padurii, langa satul ucrainean Poroscovo.. Nu stie nimeni cum au ajuns ei acolo, nici macar batranii, asa ca nu stiu nici cine sunt. Ucrainenii ii numesc 'tigani albi' si profita de ignoranta lor pentru a le pune in carca orice nelegiuire doresc. Daca ii intrebi, volohii din Poroscovo raspund ca sunt români, pentru ca, pe cand mergeau cu totii la munca in Kazahstan, pana la destramarea URSS, au aflat ca exista un popor intreg care vorbeste ca ei. Dar pana acum, nu a reusit nici unul sa treaca granita, macar pana in Maramures si inapoi, pentru a le spune celorlalti daca este adevarat ce se spune: ca exista o tara intreaga a românilor. Mai mult, ei nu au stiut nici macar de celelalte comunitati de români din dreapta Tisei sau din alte parti ale Ucrainei.

Volohii nu numai ca vorbesc o româna de Ev Mediu, dar si traiesc ca in acele vremuri. Nestiutori de carte, intr-o saracie crunta, cu foarte multi copii si cu o speranta de viata foarte mica. Dupa cum au descoperit si jurnalistii maramureseni, in comunitatea volohilor exista un singur batran, pentru ca restul au murit, din cauza conditiilor extreme de trai si a bolilor. In casele de pamant traiesc chiar si 30 de suflete, astfel ca observatia Gazetei de Maramures este justa: cel mai probabil, comunitatea din Poroscovo detine recordul absolut la natalitate. Pana la lasarea serii, pe ulitele noroioase, nu vezi nici un barbat. Toti sunt la padure. Mai-marele lor e 'Laci Biraul', care spune ca, din tata-n fiu, familia lui s-a declarat ca fiind una de romani. Dar pana acum nu a vazut niciodata un roman, o harta a tarii noastre, nu a auzit de Bucuresti si nici de Ceausescu. In principiu, e la fel ca restul volohilor, care stiu ca sunt romani si asta le este de ajuns. 'Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca suntem romani', a spus Laci Biraul. Cum nu au biserica si scoala in limba româna, el spune ca toti copiii invata romana din familie. Laci Biraul zice ca fiica lui ar fi interesata sa invete carte, eventual in România. Pentru moment, insa, asteapta sa nasca. Nici macar la recensamantul din 2001, oamenii din Poroscovo nu au fost inregistrati drept români. Ei spun ca le-au zis 'domnilor cu recensamantul' ca sunt români, dar, cum nu stiu carte, ei au scris ce-au vrut. O alta dovada ca cei din Poroscovo sunt romani din instinct sunt obiceiurile lor. De Crăciun, canta si ei niste colinde vechi, pe care nu-si mai amintesc de unde le stiu. La nunti, canta din acordeon. Numele sunt tot de-ale noastre: toti sunt Ion, Vasile, Ileana, Iancu. Numele de familie e Volosin, de la valah.

Aceasta comunitate nestiutoare si nestiuta de nimeni pana acum este, la nevoie, tapul ispasitor al ucrainenilor. Refuzand sa le spuna români, ucrainenii spun ca volohii sau tiganii albi fura lemn, ii agreseaza pe padurari sau sunt niste oameni foarte corupti. Românii, insa, spun ca multi din ei au ajuns la inchisoare, dupa ce au fost pusi sa citeasca documente pe care nu stiau sa le citeasca, dar in care recunosteau ca au comis diverse nelegiuiri. Uneori, fac aceste marturisiri in schimbul unei bucati de ciocolata, unui pachet de cafea sau al altor alimente de lux pentru ei. 'Mi-i greu, ca al meu sange da inapoi. Cade inapoi si ma doare cand altii isi bat joc de el', se plange Laci Biraul. Cei care i-au descoperit pe acesti români uitati de toti invoca niste documente istorice, conform carora prin 1364, in zona Munkacevo, au fost adusi mai multi militari volohi. Tot pe atunci, in zona Poroscovo, s-ar fi infiintat sapte puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Conform unui alt scenariu, romanii de la baza Carpatilor Padurosi ar fi urmasi ai ciobanilor volohi veniti in zona. Ucrainenii, insa, au alte teorii. Recent, un ziar ucrainean a spus ca volohii nu sunt români, pentru ca asa a decretat o delegatie, care a facut o expeditie stiintifica in zona.. Asa ca, spun ei, comunitatea din Poroscovo este una bizara, vorbitoare a unui dialect romanesc complicat, care traiesc ca niste tigani. Pana una-alta, românii sunt ignorati şi de neamul din care se trag dar si de ţara in care traiesc.

CASA ZBURĂTOARE-II

1.INT.ATELIER.TIPOGRAFIE-ZI-FLASH-BACK

 Lui COSTEL îi vin atunci în minte amintiri secvenţiale cu SORIN, în atelierul de tipografie lucrând la Linotip, unde stând în picioare culegea un text în limba olandeză de vuia tot atelierul citindu-l cu voce tare, iar în timp ce bătea cu îndemânare la clapele maşinii de cules sorbea alternativ  când din paharul, plin mereu de vodcă, când din cana mereu plină cu cafea, când din ţigările Carpaţi fără filtru care umpluseră cu scrum şi chiştoace o scrumieră mare din sticlă transparentă verzulie. Paharnic şef,  este AURICĂ CHIORU de 60 de ani, fost puşcăriaş, un beţivan slăbănog. Acesta are tatuate pe o mână cele cinci puncte caracteristice(singur între patru pereţi). Rămas fără casă se aciuase prin curtea facultăţii de care ţinea şi tipografia. Chioru arată înspăimântător la prima vedere. Chel, slab, bărbos(neras mai multe săptămâni), doar cu trei dinţi în gură, haine soioase, chior de ochiul drept şi aproape mereu încruntat de parcă ar vrea să omoare  pe cineva, ameţit în permanenţă de băutură stă pe un scaun, cu capul pe umărul drept, rânjind sinistru şi dezvelindu-şi gingiile băloase ca date cu gel. Pe o masă în atelier tronează două sticle de vodcă cu etichete diferite, una era goală cam până la jumătate  iar cealaltă aproape plină. Atmosferă intensă de lucru, CINCI FEMEI, legătorese, stau la nişte mese imense pline de hârtii, cartoane borcane de plastic şi farfurii pline cu aracet şi adună coli de hârtie. AZORICĂ, un câine maidanez stă şi el tolănit la picioarele lui AURICĂ CHIORUl, care, ca un somnambul se ridică agitat de pe scaun bălăngănind din mâini şi tremurând nerăbdător. Bate cu două degete în buze afisându-şi  zâmbetul dezagreabil şi ocheşte cu ochiul sănătos cele două sticle.

AURICĂ CHIORU

..ţigară, ţigară e..e !

Privind pe sub sprâncene şi ochelari SORIN îi răspunde aruncându-i un pachet desfăcut de ţigări.

SORIN

De ce nu îţi cumperi bă ţigări fir-ai al dracu' tu să fii, că copii nu ai, nevastă nici atât, mâncare primeşti de la cantină câtă vrei..fără parale.

Aurică dădea din cap rotindu-l în toate părţile şi vorbea tot timpul şoptit, doar pentru el.

SORIN

Hai, curaj, pune-ţi doar ţie vodcă din sticla aia mai plină că e mai tare, eu mai am şi hai noroc să termin mai repede cartea asta de cules că m-am plictisit.

După care începe să citească din nou în aceeaşi limbă greu de pronunţat şi de priceput de careva în timp ce culegea literele de plumb la linotip.

SORIN

Het communisme was slechts de slaaf regeling moet worden vastgesteld rekening voor master

Chioru, fericit că are de băut şi de fumat rânjeşte în timp ce pune lichid în paharul lui de plastic şi vorbeşte ca pentru sine dând din cap aprobator. Încearcă să repete ca un papagal ce aude de la SORIN.

AURICĂ CHIORU

He commu.. wa sle..de slaa re moet wordî vast reke.. vo.. aster. Aha, he, hă, hî , ordinarrr, un beţiv ordinarrr, nu pricep, ă,î moet worden, ha, ha!

După ce umple ochi paharul, îl duce cu poftă la gură sorbindu-l dintr-o înghiţitură privind spre tavan cu ochiul lui sănătos. La un moment dat simte gustul apei şi aruncă paharul de pereţi începând să înjure uitându-se tâmp spre SORIN care citeşte cu voce tare în continuare indiferent.

SORIN

vastgesteld rekening voor master..

AURICĂ CHIORU

Aoleu! Crucea mamii care m-ai făcut

 Tuşeşte de parcă înghiţise mătrăgună.

AURICĂ CHIORU

M-aţi otrăvit cu apă ca pe  Sticlă din "Toate pânzele sus" ..

Spuse bolborosind ca la gargară şi cu faţa roşie de rac fiert. SORIN, COSTEL şi DOUĂ LEGĂTORESE în vârstă care lucrează acolo râd cu poftă glumind în continuare pe seama lui.

SORIN

dacă tot te pişi pe tine, acum o să te pişi apă nu vodcă să nu stricăm orzul pe gâşte, cred că nici nu mai ai puţă de la ger. Doctorul recomandă apa nu alcoolul. Vezi ce grijă am de tine, hai plăteşte consultaţia şi tratamentul.

COSTEL se aude strigat de SORIN şi revine la realitatea pieţei unde se aflau împreună.

2.EXT.PARC PIATĂ-NOAPTE

SORIN

Costele uite-l pe primul ministru. Pe piticu' ăsta dacă-l pun la linotip sau la ghilotină îşi prinde mâinile. Mai uşor ajungi în fruntea statului dacă ungi bine pe unde trebuie, poţi să fii cel mai tâmpit.

Pe aleea circului încadrată de steagul ţării şi al comunităţii europene, PRIMUL MINISTRU este în mijlocul unui mic alai şi păşeşte protocolar pe un covor roşu. DOI REPREZENTANŢI rupţi parcă din Matrix,  îmbrăcaţi  identic în costume negre şi cu ochelari cu lentile negre  se  mişcă de parcă au beţe în fund în timp ce aşteaptă alaiul. PRIMUL MINISTRU, este înfofolit într-un palton negru, are căciulă  şi poartă acelaşi tip de ochelari negri. Când se întâlnesc, după un ton de fanfară scurt şi protocolar unul dintre reprezentanţi îi dă primului ministru o diplomă şi îi pune o medalie la gât.

PRIMUL MINISTRU

Thanks you!

Se felicită, dau mâna, după care PRIMUL MINISTRU taie panglica de inaugurare a noii pieţe. Ca din senin se porneşte o manifestaţie anti-guvern cu pancarte de genul: "20 de ani, aceiaşi oameni, aceleaşi minciuni,"aţi vândut ţara","aţi distrus economia","ne euthanasiaţi ca pe câini","totul pentru voi, nimic pentru noi". Huiduieli. Dintr-o dată apar scutierii care fac între manifestanţi şi oficiali un gard viu. Un elicopter aterizează pe alee iar alaiul guvernamental, PRIMUL MINISTRU şi reprezentanţii intră cu  toţii în burta acestuia. După câteva secunde elicopterul dispare pierzându-se grăbit în noapte. La intrarea în piaţă oamenii se înghesuie şi îşi dau coate.

COSTEL

Hai Sorine să intrăm şi noi în noua piaţă a poporului!.

3.INT.PIAŢA-NOAPTE

În incintă multe tarabe decorate şi luminate cu nenumărate beculeţe albe sau colorate chinezeşti. La una din tarabe, goală, era doar un banner pe care scria VINDEM ILUZII şi un joben. La o altă tarabă un POLITRUC în costum, gras şi chelios ţipa cât îl ţineau bojocii în faţa unei asistenţe numeroase.

POLITRUC

Voi suplimenta locurile în azilele de noapte pentru oamenii fără adăpost,  voi pedepsi toate hoţiile făcute de la revoluţie încoace, voi construi teatre, spitale, biserici, stadioane, poduri, farmacii, bănci etcetera, etcetera,... Voi eradica bolile cronice, exportul de copii şi femei va creşte...O să fac şi coteţe pentru toţi câinii şi mâţele vagaboande sau o să-i omor pe toţi. Voi eradica gripa aviară şi porcină. Voi asfalta străzile şi voi pune apă caldă şi canalizare.

SORIN

(către COSTEL)

Îl crezi?

COSTEL

Îl cred doar pentru etcetera.  Vinde promisiuni pentru creduli. Fără minciună nu există furăciune, vorba lui nea FAION.

La o altă tarabă se vindeau arme de foc, pistoale, puşti mitralieră, grenade. Se întorc amândoi simultan cu faţa spre vitrinele unui magazin. SORIN priveşte ştrengăreşte pe sub ochelari înspre COSTEL

SORIN

E, aşa mai merge!

În vitrina unui magazin din incinta pieţei erau două manechine complet dezbrăcate ce stăteau  nemişcate de parcă erau din plastic. Din când în când se mişcau sacadat, provocator. Pe geamul vitrinei scria cu majuscule MAGAZIN DE MASAJ. Privind cu subînţeles unul către celălalt, căutându-se prin buzunare, fac amândoi stânga împrejur ca la armată ajungând din nou cu faţa pe direcţia tarabelor. Pe un ecran de plasmă imens, reclama FNI-"LA la la, lalala dormiţi liniştiţi noi veghem somnul dumneavoastră". La altă tarabă stătea ANTRENORUL echipei campioane de fotbal îmbrăcat în treningul echipei pe care scria campion şi striga

ANTRENORUL

Ia gazonul neamule, ieftin şi proaspăt, iarba campionilor, proaspăt călcată în picioare.

încercând să vândă din bucăţile de gazon pe care le avea expuse. Lângă el un TIP cu costum  şi cravată la gât striga şi el în gura mare ţinând o cruce mare în mâini:

TIP

Vindem palmares, vindem suporteri, vindem jucători, vindem credinţă!. 

La o tarabă pe dreapta se vînd droguri de toate felurile, haşiş, cocaină, extasy, ceaiuri pentru slăbit sub un afiş mare pe care scrie “etno-botanice, totul natural, eco" .

VOCE COSTEL(OFF)

 Da cine mai produce frate!

După care vorbeşte către SORIN, arătând spre TIPUL cu cruce care vindea suporteri şi palmares

COSTEL

În oraşul ăsta ce se vinde se fură. Cine fură vinde ieftin. Eu vreau doar cartofi şi ceapă. Uite acolo tarabe pline cu fructe şi legume.

Au ajuns în mijlocul pieţei, unde se găseau mai multe tarabe pline de legume şi fructe. La umbra lor vânzătorii îşi aşteptau nerăbdători clienţii. Sunt de toate naţiile şi religiile dar majoritatea cam tuciurii. Mulţi marocani, chinezi şi câţiva albinoşi sporovăie dar nimeni nu-i înţelege . Este ca la Turnul Babel, nimeni nu înţelege pe nimeni. O atmosfera orientală este întreţinută cu muzică de aceeaşi provenienţă.

COSTEL

(mirat)

Sorine, tu ai ochelari, vezi vreun ţăran, vreun producător agricol?

SORIN

Nu văd, da ăştia sunt toţi producători, hai la tatuatu' ăla  care vinde cartofi că pare mai din provincie.

  COSTEL se hotărăşte să abordeze un TARABAGIU care părea mai autohton deşi arăta ca un bătăuş de cartier, tatuat cu femeia peşte pe braţ cu textul "GINA EU LOV IOU" şi cu un cercel în ureche. Pe un carton scria , CARTOFI Romania via POLONIA 3 lei pe kg, CEAPĂ GERMANO-Română 3 lei pe kg.

COSTEL

Cartofi şi ceapă doar româneşti nu ai?

TARABAGIU

(şmechereşte)

Da ăştia ce au bre nu-s buni. Eu sunt producător acilea, în ţară, da iau ceapă şi cartofi de afară ce ştii tu..Sau îi produc acilea, vând afară, cumpăr iar şi  vând iar acilea. Pricepui bre ce io's prost?

COSTEL

(la mişto)

Nu pricepui, dar ai ceva logică, bravo vere!.

întorcându-se către SORIN şi dând din mâini cum s-ar feri de muşte        

COSTEL

Bine că mai ştie puţin româneşte .

SORIN

E simplu, ce produce aici dă afară iar mizeriile de afară le vinde aici, acum ai înţeles? Stai că vin!

COSTEL

Ce este scump şi prost se va da până la urmă pe gratis sau ajunge la gunoi.

Într-un colţ mai retras, întunecat, pitită după o reclamă frumos colorată pe care scrie “O iubeşti cu adevărat dăruieşte-i un cârnat”, o ŢĂRANCĂ bătrână  vindea cu teamă şi sfioşenie marfa expusă la vânzare pe o cutie de carton întoarsă. Avea ceapă, morcovi şi zarzavaturi pentru ciorbă. Femeia stă stingheră şi temătoare simţindu-se hăituită. COSTEL se opri în dreptul ei fericit de parcă ar fi găsit aur şi întrebă:

COSTEL

Cum dai ceapa mamă?

ŢĂRANCĂ

Doi lei maică! Am şi zarzavat de la mine din grădină.

COSTEL

(cu blândeţe)

Cartofi nu ai?

ŢĂRANCĂ

Nu pot să îi car că băieţii mei au plecat la căpşuni în Spania şi nu am pe nimeni de ajutor!

COSTEL

Două de ceapă, unu de morcovi, o ţelină şi un pătrunjel.

ŢĂRANCĂ

Patru lei! Mulţumesc, să trăieşti maică şi să îţi dea domnu' sănătate.!

COSTEL

Săru'mâna mamă!(sărutându-i mâna)

Pune legumele în traistă şi trist pleacă mai departe întorcându-se din când în când spre bătrâna care îi face semne cu mâna de drum bun aşa cum fac bătrânii atunci când pleci de la casa părintească fără a şti dacă te mai întorci. Un POLIŢIST ţipă de departe către bătrână

POLIŢIST

Ţi-am zis să nu mai vii aici că te amendez şi îţi confisc marfa.

Bătrâna îşi strânge în linişte, cu umilinţă marfa, o pune într-un sac şi pleacă agale. Pe o altă tarabă, o TÂNĂRĂ face reclamă la costumul de baie. În stânga ei ca pe un podium, îmbrăcat doar în chiloţi cu cristale swarovski şi într-o haină scumpă de blană stă un BĂRBAT FARDAT strident. În dreapta fetei o FEMEIE SOLIDĂ, cam sărită de pe fix, cu privirile rătăcite cântă citind de pe o foaie de hârtie"

FEMEIE SOLIDĂ

“N-am noroc ce să fac, niciodată viaţa nu mi-a zâmbit", 

după care începe să recite din poezia "Luceafărul" de Eminescu

FEMEIE SOLIDĂ

"Cobori în jos Luceafăr blând alunecând spre o rază"

privind cu dedicaţie şi admiraţie spre bărbatul care dansează plin de el, în chiloţi strălucitori.

4.INT.SUPERMARKET-NOAPTE

În imensul magazin al pieţei, în supermarket numai marfă străină dar nimeni nu cumpără, doar pipăie şi pune la loc în raft. Personalul magazinului îmbrăcat caracteristic poartă botniţe. La staţia de radioficare muzica se întrerupe şi o VOCE caldă dar enervantă anunţă periodic:

VOCE(OFF)

În acest magazin consumul de alimente şi băuturi este strict interzis vă rugăm să vă abţineţi pentru a evita eventuale incidente neplăcute. Vă mulţumim

Muzica reîncepe să se audă(gingăl bels, gingăl bels). Vizitatorii aveau toţi măşti de tifon pe gură. SORIN şi COSTEL, şi ei cu tifoane la gură pipăiau nişte cartofi din Germania şi nişte morcovi din Olanda.

SORIN

(cu un morcov imens în mână)

Ia uite Costele, ăsta morcov nu al tău. Dacă nu văd Olanda măcar să le ating morcovii.

COSTEL

(cu un cartof în mână)

Cartofi nordici. Legume frumoase pe afară şi siliconate pe dinăuntru, când le mănânci au gust de plastic. Grânarul Europei nici morcovi nu mai face.

VOCE(OFF)

În acest magazin consumul de alimente şi băuturi este strict interzis vă rugăm să vă abţineţi pentru a evita eventuale incidente neplăcute. Vă mulţumim

SORIN salivează stupefiat în faţa unor galantare pline cu bunătăţi. Muzica reîncepe să se audă(gingăl bels, gingăl bels). La casă, oamenii se înghesuie şi mai tare în timp ce scot botniţele, agitându-se să scape cât mai repede din acest circ al foamei, cu sacoşele goale.  Plăteau şi plecau cu coşul gol. COSTEL şi SORIN îşi scot şi ei botniţele, plătesc la casă şi pleacă tot cu coşul gol.

5.EXT.PARC PIATĂ-NOAPTE

Afară, la un chioşc o ŢIGANCĂ vindea buchete de flori fără ambalaj.

COSTEL

(către SORIN)

Nu le făceai tu la florari ambalaje, inimioare şi alte bazaconii?

Ţiganca se salută cu SORIN

SORIN

Ba da îi ştiu pe toţi. Da n-a mai mers. De ce să acopere florile cu ambalaje aurite sau cu inimioare roşii că e ca şi cum ai înfofoli-o pe misîsî România. Las-o mai bine dezbrăcată că se vinde mai bine şi nici nu mai cheltuieşti averi pe rochii ori pe alte zorzoane. Uite alea urâte au ambalaj !

COSTEL

Da ce, ofilitele astea's flori?Falsificăm şi ce avem mai bun: mierea, florile şi femeile!

SORIN

Şi vinul şi ţuica ! He, he,he !

COSTEL

Falsurile se poleiesc ! 

Concursul bere Silva

Este, din câte observ un alt mijloc de bătaie de joc şi de amăgire folosit de multinaţionale pentru de a pune la încercare răbdarea ajunsă la limită a românului credul încă în cai verzi pe pereţi. Un alt fapt banal ce poate trece neobservat în beneficiul unor profitori neserioşi.

Am câştigat din păcate la concursul acestora, cu două capace, patru litri de bere. Am primit sms-uri cu indicaţiile de rigoare pentru a ridica premiile de la magazinele acreditate de ei în sectorul 6 din Bucureşti. De atunci, adică de trei, patru săptămâni mă plimb cu capacele câştigătoare în buzunar stresându-i pe vânzătorii respectivelor magazine, care de altfel, de bună credinţă, se justifică ruşinaţi că nu au primit premii şi mă îndeamnă să revin peste câteva zile.

Cu limba scoasă, bătut de soare şi de ploi, am tot revenit dar cu acelaşi rezultat, până când am şi pierdut unul dintre dopuri. Bine că nu am câştigat vreo excursie, că oftica ar fi fost şi mai mare. Bere Silva este sub tutela firmei Heineken, fapt ce denotă fără tăgadă seriozitatea acestora şi respectul pe care îl acordă o multinaţională clienţilor din România. Mie unul mi s-a acrit pornind de la acest exemplu printre multe altele şi de respectiva bere şi o să arunc nepreţuitul capac la gunoi. Am mai câşţigat bere pe capac de la alte firme şi am intrat imediat în posesia acesteia, nu ca acum, când am trimis sms-uri, am făcut trafic pe site lor iar premiul îl voi primi la "sfântul aşteaptă" sau poate niciodată. 

OMUL CARE PLANTA COPACI

Scriitorul francez JEAN GIONO a dorit ca Textul povestirii să fie reprodus gratuit. A făcut acest dar omenirii - este ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006, la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor Conferinţei la pagina 777 - 785. 

"Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în care am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia într-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare. 

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. 

Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nebănuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobus care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde ; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon." (Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU)