Horia Constantinescu de la 12 ani la 16 ani

Haciaturian - Vals din Suita Masquerade

Schubert Impromptu op.90 no 4









Liszt - Maiden’s Wish sau Sase cantece poloneze

Vizuina

"deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!..mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită.
...dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo....şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există.
... partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare....am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea.
...tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. .. ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic."

Timpul trece aiurea pentru că după ce ei nu vor mai fi, vor fi urmaşii lor, tot o zloată şi un noroi

EXT.curte azil noapte.copac

Curtea arată ca un punct terminus dotat cu sală de aşteptare în aer liber unde vin să se odihnească aşteptând ultimul tren al vieţii oamenii care trebăluie printre ruine şi gunoaie în timpul zilei.

Mergând prin curte, printre oameni obosiţi, trântiţi pe cartoane sau pe bănci, înconjuraţi de sacoşe, saci şi cărucioare încărcate cu materialele recuperabile plimbate mai devreme pe strada Fericirii şi privind feţele obosite ale obişnuiţilor acestui loc ochii îi cad pe faţa unui bărbat pletos îmbrăcat într-un costum de blugi murdar şi rupt care stătea jos, sprijinit cu spatele de un copac gros iar lângă el odihnea o chitară. Privirile lor se întâlniră iar bărbatul îşi luă chitara şi începu să cânte în surdină un cântec revoluţionar adresat lui Costel care se lumină la faţă. Era Cântăreţul, un prieten vechi şi fost coleg de servici şi revoluţie.

CÂNTĂREŢUL

...mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist..

(spre Costel în timp ce cântă din chitară)

Bă Costele tu eşti mă? Da ce chelie ţi-a crescut. Alea cinci fire să le vopseşti roz după ce le freci cu usturoi să crească creţ.

Privind visător spre prietenul regăsit, Costel este purtat pe aripile unor amintiri comune vechi de mai bine de 20 de ani.

uzină int. noapte sala sedinţe

(gând amintire Costel)

Costel şi Cântăreţul cu douăzeci de ani în urmă prinşi de evenimentele din anul 1989 în sala de fesţivităţi cu fotolii roşii şi o masă lungă de prezidiu acoperită cu o faţă de masă tot roşie. Entuziaşti dărâmă lozincile comuniste de pe pereţi, tablourile cu tovarăşa şi cu tovarăşu, steagurile roşii cu secera şi ciocanul.Afară se aud rafale de mitralieră .

cântăreţul

Cine naiba trage că muncitorii noştri încă nu au arme că e închis la magazia de muniţii.

costel

(pletos)

habar n-am da zicea mai devreme directorul că umblă teroriştii prin curte. Eu cred că el i-a băgat şi cu securistu ăla mustăcios al uzinei.Care o fi mai mare între ei?Că umblau cu lopăţelele singuri pe la porţi.

int.Uzină Dimineaţa  noapte

(cont. amintire gând Costel)

Costel îşi priveşte ceasul de mână.(detaliu)O petardă cade pe aproape făcând un zgomot teribil.

Este ora 5 dimineaţa şi încă noapte.La caruselul rotativ unde se pontează la intrare,  portarul şi un gardian patriot înarmat verificau legitimaţiile lucrătorilor care veneau la lucru.Inarmaţi cu mitraliere Costel şi Cântăreţul stau la poarta uzinei, pe unde oamenii intră dezorientaţi întrebând fiecare în parte ce să facă.Costel răspunde mereu cu acelaşi răspuns SE LUCREAZĂ NORMAL, fiecare merge la locul lui de muncă. Toţi bărbaţii au mitraliere sau  ZB-uri din primul război mondial , sunt îmbrăcaţi în costumele de gărzi patriotice şi se agită alergând de colo colo haotic şi fără rost căutând terorişti.  Periodic se aud în depărtare rafale de foc şi bubuituri de grenade, AG-uri.

Portarul

(către Costel)

Tov inginer da cu activiştii ce facem îi primim? Da pe secretarul de partid? de UTC, sindicat..cine ne mai dă case_

COSTEL

îi trimiţi la locul de muncă al fiecăruia. Unde este pe ştatul de plată. Dacă  e angajat în uzină sudor la cazangerie, acolo să se ducă. Să nu mai dea din gură să dea din mână, să muncească să vadă cât de greu se câştigă o pâine.

PORTARUL

Ăştia au uitat să mai muncească şefu. Da credeţi că mai vin la muncă?

COSTEL

Nu vin ei da pipiţele lor trebuie să vină ce o să le mai placă în loc să facă cafeluţe să plimbe şpanul, uleiuri arse şi piese cu căruţu prin praful şi fumul din  secţii.

CÂNTĂREŢUL

(către Costel)

Hai să plecăm să ne odihnim că n-am dormit de doua zile şi revenim pe la prânz.

EXT.zori bulevardul fericirii fost victoriei

Costel şi Cântăreţul abia plecaseră de la uzină şi se indreptau spre staţia de autobuz. Sunt urmăriţi printr-o lunetă.Laserul cu infraroşu cade pe ceafa lui Costel. Cântăreţul îl vede şi îl împinge puternic lateral pe prietenul său strigând speriat

CÂNTĂREŢUL

-JOS.

Un glonţ şuieră pe lângă urechile celor doi ricoşând  din asfalt. Se trage apoi cu mitraliera de undeva de pe terasa blocurilor din jur. Cei doi se târasc spre scara celui mai apropiat bloc unde un bărbat îi aşteaptă pentru a-i ajuta chemându-i cu mâinile. Se salvează intrând în scara blocului. Peretele blocului este ciuruit de gloanţe în urma lor.

Bărbat

(deschizând uşa blocului şi ajutându-i să intre repede în scară şi bătându-i pe spate ca şi cum i-ar împinge.)

Hai repede! Staţi la mine acasă până se luminează.

int.zi Autobuz vechi (vis Costel)

POVESTITORUL

După ce au fost salvaţi de bărbatul binevoitor şi săritor, fără de care poate acum ar fi zăcut prin spitale cu terorişti invizibili pe urmele lor sau erau deja morţi, au plecat mulţumindu-i salvatorului după care au luat un autobuz vechi şi cam aglomerat pentru a merge spre casă.

În incintă lumea era bucuroasă creând o atmosferă destinsă. Doar un individ care stătea într-un colţ în picioare era circumspect ţinând mâna la buzunar de parcă  ascundea ceva.Era tânărul pe atunci Gore privind în jur cu suspiciune..Ceauşescu încă nu fusese prins. Costel a inceput să cânte "Ole ole Ceauşescu nu mai e" împreună cu cântăreţul şi odată cu ei ca un cor cânta întreaga maşină. Oamenii deveniseră prieteni şi chiar se pupau între ei  fără să se cunoască strângându-se în braţe ca după o mare victorie."LIBERTATE; LIBERTATE" Victorie, Victorie.

Gore mima privind speriat în toate părţile.

INT.zi Sala Primărie gând Costel

Primărie sala consiliu. Ca o imensă sală de spectacole tapetată toată cu catifea roşie,o lozincă pe care scrie CADRELE HOTĂRĂSC TOTUL  rezistă eroic înclinată pe un perete tot roşu lângă un tablou mare întors, a cărui pânză curgea invers dezvelind părul şi parte din ochii fostului dictator.

Pe aceste imagini, continuă să se audă VOCEA lui Costel:

 Costel

Chemaţi de urgenţă prin telefon chiar de către directorul general al uzinei, omul la care priveam ca la Dumnezeu înainte din decembrie89 dar fără posibilitatea de a ajunge vreodată în biroul lui , acum se transformase în soferul nostru iar maşina lui personală în taxi proprietatea poporului, abandonându-şi soferul şi dacia neagră a instituţiei cu număr 1B.

Ajunşi în mare grabă la primăria mare am intrat tustrei în sala de consiliu.Directorul nostru, un burtos înalt, gras cu părul alb şi des ne invită protocolar pe mine şi pe Cântăreţ să luăm loc pe fotoliile roşii. Sala era arhiplină cu toate cadrele de conducere din ţară, toţi nişte directori umflaţi proveniţi din cadre comuniste.

COSTEL

Ce treabă am eu aici domn director numai printre şefi d'ăştia?

Directorul

E, când o fi să dea cuvântul să vorbească unul dintre voi din partea uzinei noastre, să vadă noii conducători că suntem şi noi de partea revoluţiei acum că l-au prins pe Ceauşescu iar pe voi v-au ales oamenii democratic azi în lipsa voastră, în conducerea frontului nostru al salvării naţionale pentru că v-aţi luptat azi noapte cu teroriştii, . Eu sunt preşedinte şi director general.Măi băieţi dar voi credeţi că va fi mai bine de acum încolo în ţară?

CÂNTĂREŢUL

Doar n-o să fie mai rău, că mai rău nu se poate.Şi suntem liberi, e cel mai important lucru.

COSTEL

(către Cântăreţ)

Tu crezi că dacă strigi Libertate eşti Liber? Crezi că numai Ceauşescu e vinovat, aştia care l-au aplaudat ca să tragă foloase şi să ocupe funcţii chiar nu au vină. Eu cred că sunt cel puţin la fel de vinovaţi pentru că ei au fost fundaţia sistemului represiv.Iar securitatea şi miliţia turnul de control şi temniţele.

Directorul se întorsese într-o parte părând că nu mai participă la discuţia celor doi stând  ca o vulpe la pândă cu urechile ciulite.

În centrul prezidiului acoperit cu pânză tot roşie, conducătorul şedinţei era  nea Silviu regizorul care i-a cuvântul.

nea silviu

dragi prieteni şi colegi, mă bucur că ne întâlnim în astfel de împrejurări măreţe pentru ţara noastră când nu mai speram că vom scăpa de Ceauşescu. Acesta a fost prins şi va fi judecat pentru crimele comise de el şi de familia lui.V-am chemat aici pentru a căuta îmreună soluţii de viitor pentru a ne reorganiza în noile condiţii social istorice. De voi depinde viitorul nostru al tuturor. Pentru propuneri şi întrebări vă rog să luaţi cuvântul.

un Director

Tovarăşe Silviu eu cred că întâi trebuie să realegem organele de partid şi de stat.

NEA Silviu

Le vom realege, vom pune acolo adevăraţii profesionişti.(aplauze şi bravo)Mai are cineva vreo întrebare, vreo propunere?

Atunci Costel ridică mâna ca la şedinţele de partid pentru a se înscrie la cuvânt, pe un fond de murmur general.

NEA Silviu

 Linişte vă rog, da hai acolo în spate, hai tinere curaj că voi sunteţi viitorul acestei ţări.Ai cuvântul!

COSTEL

(ridicându-se entuziast)

Trăim vremuri istorice şi ca atare trebuiesc făcute schimbări majore.Ce sens mai are partidul şi UTC-ul în aceste condiţii? Nu mai au rost iar ca atare să fie desfiinţate iar ţara  să urmeze un curs firesc, cu adevărat democratic, capitalist. Nu cred că tineri de vârsta mea, unii colegi din fabrica noastră  au murit împuşcaţi pentru ca noi să facem  realegeri în acelaşi sistem comunist, s-o schimbăm pe Tanda cu Manda. Activiştii să treacă în producţie după calificarea fiecăruia peste tot ,la fel cum am procedat la uzina noastră.Iar cine a greşit, chinuit , minţit şi furat poporul acesta să plătească.Gata,comunismul cu sistemul lui centralizat depăşit, această utopie trebuie să dispară.(linişte de mormânt). Politica nu mai are ce căuta în fabrici, uzine, în scoli, în sindicate iar conducerile tuturor instituţiilor din ţară trebuiesc alese de acum înainte doar pe criteriul profesionalismului, competenţei şi pregătirii fiecăruia, fără unchi, nepoate sau nepoţi,. Să dispară Centrala chiar şi Ministerul dacă va fi cazul, iar fabricile să treacă simplu pe autofinantare , doar pe criterii economice de rentabilitate.(aplauze izolate.) De asemenea cred că va trebui începută curând o reformă monetară pentru a crea condiţii egale de concurenţă pentru toţi cetăţenii care vor dori să facă afaceri pe cont propriu dar în primul rând ca să dispară astfel banii furaţi de escroci şi care stau ascunşi prin saltele, poduri sau gropi. Oamenii muncii trebuie să devină actionari la locul lor de muncă.Fiecare să fie plătit după cât produce nu după cum minte , sau după ce mare şmecher cunoaşte el ori după cât fură.Cam atât am avut de spus.

(aplauze reţinute)

La sfârşitul acestei adunări, în timp ce traversa culoarul sălii pline care îl aplauda în picioare cu urale ca pe o vedetă, Silviu se opreşte în dreptul lui Costel.

NEA SILVIU

(strângându-i mâna şi privindu-l în ochi pe Costel)

Felicitări tinere, succes, viitorul e al vostru.

Celor doi prieteni le sticleau ochii în cap plini de speranţă şi încredere în viitor.Încă vreo doi trei indivizi trec pe lângă cei doi prieteni urându-le succes timp în  care, aceştia împreună cu directorul lor proaspăt preşedinte de partid pe uzină părăsesc incinta sălii de şedinţe a primăriei.

EXT.curte azil noapte.copac 2

Cântăreţul fredona cântând la chitară un alt cântec din repertoriul propriu, se opri privind spre Costel dând din cap şi retrăind în paralel poate aceleaşi amintiri în timp ce  fondul muzical al secvenţei dialogului celor doi continuă cu aceeaşi melodie. Era înconjurat de nevoiaşi care şedeau pe vine şi sorbeau ceaiul cald din cănile de metal.

CÂNTĂREŢUL

Pe unde umbli Costele?

COSTEL

(visător)

Ia am fost până aci la Primărie la o şedinţă cu Silviu.

CÂNTĂREŢUL

Şi eu dar am fost degeaba, dracu ştia cu cine ne luptam atunci? Ce acuma ştii?Şi dacă ştim degeaba ştim că tot ne-au învins. Se aplaudă unii pe alţii.

Costel se aşază lângă Cântăreţ, cu spatele tot sprijinit de copacul gros.

Paznici de nădejde

Trei amici

Doi amici

-Ce faci bă fratele meu?
-Ce să fac mă Ilie mă duc să mă întâlnesc cu Sandu.
-Şi ce mai face bă Sandu mai bea, mai fumează, se droghează?
-Nu mă, nu bea, nu se droghează şi nu fumează ioc ba mai face şi sport. Da are altă belea.
-Ce belea să mai aibă bă frate unu ca ăsta dă-l în mucii mei !
-Mă Ilie îţi spun ţie mă, bă da doar ţie auzi şi ciocu mic mă că să nu ştie şi alţii . E prietenu meu mă, auzi tu la mine !
-Hai bă dă-l în chilu meu că nu spun la nimenea, ce belea mai mare poa să fie de capu lui dacă nu are vicii?
-Mă ascultă la mine, unu care  pipă se poate lăsa, ba de la bani , ba de gura nevestii, dacă bea tot aia, cu drogurile să-l ia gaia nu ştiu da tot le poa lăsa,da...da mă nu mă spui.
-Hai bă fratele meu ce naiba chiar mă crezi tâmpit?
-Bă chiar ai ghicit , Sandu ăsta ori e tâmpit, ori e tâmpit, ori la beleaua asta n-are nimeni ce să-i mai facă.
-Da de ce tre să te ntâlneşti tu cu un tâmpit, asta nu înţeleg până mor, dă-l în chilu meu şi gata.
-N-am bă de ales ..da bagă ciocu mic ..ai înţeles? Hai pa !

-Gata mă frate, mucles, am înţeles. Te pup

Jos pălăria!... Domnule Mihai Dinu !

Studenţii îi spun Zeus. Dumnealui nu-i place, atât timp cât trebuie să împartă titlul cu un personaj politic din zilele noastre. 

Plus că zeii nu vin la Universitate cu bicicleta şi nici nu predau comunicarea cu o voce de Teleenciclopedia, expunând în două ore de curs cunoştinţe din cele mai vrăjmaşe domenii. A visat dintotdeauna că va preda ştiinţe umaniste, dar timp de 24 de ani istoria l-a obligat să fie inginer.

E doctor în matematică, a luat premiul Academiei Române pentru o lucrare despre personalitatea limbii române şi a proiectat un baraj cum nu mai e altul pe Valea Doftanei. Profesorul Mihai Dinu de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti nu se semnează niciodată profesor doctor inginer. "Ar fi o blasfemie pentru umanişti. Când vin decizii absurde de la minister, lumea e revoltată şi colegii spun că numai nişte ingineri au putut hotărî aşa ceva. În inginerie, când faci ceva ce li se pare lor nelalocul lui, spun cu suprem dispreţ: "Asta-i poezie, ce caută aici?".

Aproape că ţi-e şi ruşine să scrii despre profesorul Mihai Dinu. Să nu-l lauzi prea mult, să nu spui cuvinte care sună nepotrivit şi fals. Modestia şi decenţa fac orice compliment să sune străin.

Anul I, al doilea curs de istorie a comunicării. Profesorul porneşte de la definiţii din dicţionar şi îi poartă pe studenţi prin lingvistică, genetică, biologie, filosofie, matematică, religie. Şi înapoi. Nu ridică vocea nici o clipă şi rumoarea studenţilor se stinge în vocea caldă a celui care a ratat în adolescenţă o carieră în operă. "«A da de ştire», asta spune dicţionarul că înseamnă comunicarea. Unii oameni mai spun că dormitorul comunică cu baia. Ei, comunicarea e un pic mai mult", spune profesorul zâmbind, pregătind studenţii pentru călătorie.

"Am avut o carieră mai ciudată. Timp de 24 de ani am fost inginer. Am lucrat în cercetare şi proiectare, domeniul hidrotehnic. Abia în 1990 am avut şansa să mă transfer într-un loc a cărui activitate chiar să-mi placă. N-am avut vocaţie pentru inginerie, dar ale vieţii valuri... Am terminat liceul în 1959. Dintre colegii mei, vreo 40, n-au intrat la facultate decât trei la Facultatea de Comerţ Exterior şi unul la Politehnică. Restul n-am putut intra, pentru că erau condiţii de dosar. Pentru locurile la care se concura la liber prima întrebare era ce fel de politică au făcut părinţii tăi, bunicii, înainte de 23 august. Eu nu stăteam deloc bine. Bunicul meu fusese ministru în multe guverne în perioada interbelică, a murit în închisoare. Tata a fost deţinut politic. Erau puţine şanse. Am dat admitere la Filologie şi am picat. M-am înscris la o şcoală de strungari pe lângă uzinele «23 august». Aici eram invers ca în facultate. Din 40 de elevi, doi erau fii de muncitori şi 38 erau fii de medici, de arhitecţi, de istorici. Mi-am dat seama că latura umanistă e închisă pentru mine şi m-am apucat să învăţ matematică şi fizică. Am dat examen la Institutul de Construcţii, la Facultatea de Hidrotehnică. Am intrat. După 6 ani am ajuns inginer şi am lucrat la institut până în 1990. Totuşi, mi-am făcut ambiţia să urmez filologia la fără frecvenţă şi am scris lucrări de lingvistică."

Nici nu simţi când cursul ajunge la probleme de religie, la filosofie. "Diferenţa dintre un credincios şi un necredincios nu e că unul e mai bun ca altul. Sunt cazuri în care ateii se poartă creştineşte şi invers. Diferenţa e de cum comunică ei cu Divinitatea. Unii cred că ce li se întâmplă în viaţă ţine de întâmplare, coincidenţă, ceilalţi - tot ce li se întâmplă e un mesaj de la Dumnezeu." Definiţiile se succed firesc, iar pasiunea pentru cuvinte iese la iveală cu fiecare termen nou. Scrie pe tablă cu litere greceşti "dendros" (n.r. - copac), cuvântul de bază pentru dendritele neuronilor, dar şi pentru rododendron, copacul-trandafir. Arată cam pe unde se situează mitocondriile în celulă şi ajunge la Eva mitocondrială, cea care a trăit în urmă cu aproximativ 149.000 de ani în urmă şi ale cărei caracteristici s-au transmis pe linie feminină până în ziua de azi. "Există şi un Adam cromozomial, un strămoş ce nu a fost contemporan cu Eva mitocondrială, a trăit cam acum 50.000 de ani", spune profesorul Dinu zâmbind. Cu fiecare ştersătură de burete se ridică văl după văl. Nici nu-ţi dai seama când discuţia ajunge la dansul albinelor. "Când identifică o sursă de hrană la o distanţă mai mică de 100 de metri, albinele se întorc la stup, zburând în cerc. Când distanţa e mai mare, zboară aşa cum e simbolul infinitului. Mai mult, cu o mişcare de abdomen, semnalează suratelor ce cantitate de zahăr e în livada depărtată, să vadă dacă merită efortul deplasării."

"Nu regret că am avut acest parcurs profesional. Pot spune, pentru prima oară în viaţa mea, că sunt mulţumit din punct de vedere profesional. Am avut, cred, o vocaţie didactică dintotdeauna. Explicam colegilor lecţii de istorie. Aveam un vecin căruia îi ţineam des prelegeri de acest fel. Nu ştiu cât era de interesat, cert e că băiatul a ajuns antrenor de rugby. Cât timp am fost inginer, am reuşit să-mi urmez şi pasiunea. Am aflat de noi tendinţe în lingvistică, despre lingvistica matematică, despre poetica matematică. Iniţiatorul acestei discipline la noi a fost prof. Solomon Marcus de la Facultatea de Matematică. Am o admiraţie neţărmurită, e o fiinţă umană de invidiat. Primele articole le-am publicat sub îndrumarea dumnealui, despre matematica teatrului. Am reuşit să iau şi doctoratul în matematică, fără să fi făcut facultatea respectivă."

Ce legătură au teoriile comunicării cu geometria şi astronomia? Sau cu erele dinozaurilor şi cu dramaturgia? La cursurile profesorului Dinu au. "Comunicarea intrapersonală e atunci când stăm de vorbă cu noi înşine. Dialogul interior stă la baza conştiinţei, de aici remuşcările, căinţele. În noi sunt două instanţe care deliberează şi atunci când decidem să trecem strada", explică el, cu economie de gesturi. Când spune cât de puţin contează cuvintele atunci când comunicăm, câţiva studenţi privesc neîncrezători. Studiile arată că vorbele reprezintă sub 10% din ce transmitem. "Când întâlnim un om prima oară, ne facem o părere despre el în primele 90 de secunde. Câte poţi spune în timpul ăsta? Dar impresia se clădeşte pe ce haine poartă, ce voce are, cum se mişcă. Instinctiv, ştim ce uşor se minte prin cuvinte. E mai greu să minţi nonverbal. De aceea, actorii, în vremurile vechi, erau rău-văzuţi de Biserică. Moliere, care era şi actor, a stat zile bune neîngropat, pentru că biserica nu dădea voie să fie înmormântat în cimitir. Fiindcă, spuneau clericii, actorul se dă drept altceva, minte", înlănţuie profesorul mărgelele pe firul logicii. Pentru a ilustra convingător acest lucru, profesorul Dinu dă exemple şi din istoria noastră recentă. Nu uită să contextualizeze informaţia pentru studenţii născuţi la câţiva ani după 1989. "La primele alegeri libere din România, după Revoluţie, au participat trei candidaţi. Unul care gesticula excesiv şi zâmbea de la o ureche la alta, altul care avea voce frumoasă şi pe care l-au votat mai ales femeile şi al treilea care nu era nici zâmbăreţ, nici cântăreţ. Cel mai nuanţat şi complex mesaj politic îl avea cel din urmă. A obţinut doar 4% din voturi. Zâmbăreţul a luat 86%. Oamenii se ataşează de persoana omului politic. Ce spun ei? Neinteresant. O să fie bine şi la vară cald. Asta spun toţi. În schimb, uite maică ce frumos e!...", povesteşte în râsetele tinerilor.

"În liceu am jucat şi teatru. Am fost Matei Basarab şi Alexandru Ioan Cuza. Chiar am mânuit sabia cu care a jucat Nottara în «Apus de soare». Dar nu cred că aveam talent. Deprinsesem elementele vocale ale jocului. Nu ştiu cât m-a ajutat acest lucru la catedră. Cert e că eşti emoţionat la început, dar apoi te rodezi. În fond, nu sunt o persoană comunicativă. De aceea mă şi plimb cu bicicleta. Am un spirit de independenţă în sensul ăsta, iar pe bicicletă eşti singur şi nu rişti să fii abordat. Nu le-aş recomanda studenţilor, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile de comunicare, să meargă cu bicicleta. Mai bine să meargă cu metroul, să angajeze discuţii."

La curs puţină filosofie nu strică după momentul ceva mai relaxat. Cercetătorii, oamenii de ştiinţă, filosofii sunt umanizaţi cu date biografice, nu rămân substantive proprii reci, ale unor oameni care au dat nume unor teorii. "Ştiaţi că în limbile eschimoşilor sunt peste 50 de cuvinte care desemnează cuvântul gheaţă? Aţi observat că fetele disting mai multe culori decât bărbaţii? Bărbaţii nu trec de simplificarea grosolană ROGVAIV. În concluzie, oamenii privesc lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Eu, de exemplu, nu pot să disting indigo. Nu voi spune niciodată că am văzut pe cineva cu o bluză indigo foarte frumoasă.

La unele triburi nu există noţiunea de timp. Nimeni nu-ţi reproşează că ai întârziat. Îţi zic «Bine ai venit» atunci când ai putut să ajungi. Cultura occidentală are şi ea particularităţile ei. Zicem «M-am îmbolnăvit», nu «A dat boala peste mine» şi «M-am născut», de parcă a fost un act de voinţă.

Suntem obişnuiţi să ne punem în centrul Universului. Anglo-saxonii chiar scriu pronumele la persoana I cu majusculă." 

Copiii râd iar pentru că, deşi erau lucruri ştiute, nu le-au fost prezentate niciodată în lumina aceasta.

"Nu poţi iubi pe cineva cu care nu poţi comunica. Afirmaţiile general-umaniste că noi ţinem la toţi oamenii de pe planeta asta şi vrem să-i ajutăm sunt demagogice. Problema e să-ţi iubeşti aproapele, pe cel care este în contact direct cu tine, cel care-ţi e vecin, care lucrează în acelaşi loc cu tine. E uşor să spui că iubeşti negrii din Africa, că nu te implică în nici un fel. 

E nevoie de un efort. Fiecare om e remarcabil într-un fel sau altul. Numai un snobism tâmpit te poate face să-i dispreţuieşti pe unii pentru că nu au şcoală sau cine ştie unde i-a dus soarta. De la toţi poţi învăţa.

Da, mai păcătuiesc şi mă uit la televizor. La talk-show-uri şi în emisiuni nu există comunicare. În sensul ca unul să influenţeze pe altul. Comunicarea înseamnă totalitatea mijloacelor prin care o minte o poate influenţa pe alta. Nu există ideea de negociere, de compromis. Doar de compromitere."

preluat de la

Jurnalul National

autor Ionela Gavriliu

Şi-a început cariera ca inginer, iar acum, la 70 de ani, este un filolog desăvârşit. Mihai Dinu a povestit la Cafeneaua critică cum a trecut de la Institutul de Construcţii la Universitatea din Bucureşti, mai exact de la Hidrotehnică la Litere.

Sunt extrem de putini oameni, daca nu chiar unul singur, despre care scriu si vorbesc cu tot patetismul si cu toata caldura de care este in stare sufletul meu contemporan Erei Glaciare. Am acest articol pe inima de foarte mult timp. Totusi, de cate ori ma apuc sa-l scriu, simt o jena in taste si, oricat le-as decanta, cuvintele par neoranduite si prinse cu piuneze.                                        

Noi ii spuneam “Zeus”. Era, indubitabil, cel mai iubit profesor al Facultatii de Litere. L-am adulmecat de la primul curs de comunicare, cand m-a uluit cu usurinta (devenita apoi emblema a domniei sale) cu care trecea de la filosofie si literatura antica, la biologie, matematica si chiar astronomie. Si-ar fi meritat mai degraba locul in plina Renastere decat epoca asta dezlanata si saraca in repere. A mai dat omenirii un ragaz de cateva secole, timp in care sa mai emane cunoastere si a ales sa se nasca in 1942. 10 februarie.

Nu facea niciodata prezenta, gasea probabil trivial sa-si oblige propriii studenti sa vina la cursuri. Cu toate astea, micul sau Olimp din amfiteatrul Balcescu ii devenea neincapator. Si-atunci nu ne sfiam sa ne asezam chiar si pe trepte. Nici acum nu pot sa inteleg cum un singur om cu un varf de creta in mana si o tabla neagra in spate reusea sa tina 200 de ochi atintiti spre catedra pret de doua ore. Pana si Teleenciclopedia dura 60 de minute.

Niciun curs nu semana cu altul. Reusea sa prefaca cele mai anoste subiecte intr-o experienta captivanta, intesata de referinte docte la pictori, compozitori, sculptori, arhitecti, oameni de stiinta carora le cunostea in amanunt nu numai operele, ci si viata personala.

Timp de patru ani, o data pe saptamana, cursurile cu Zeus ne reaminteau ca nu stim nimic. Spre deosebire de ale Domnul Profesor, limitele mintii noastre erau destul de aproape una de cealalta. Iar dincolo de uluire si admiratie,  era amuzamentul. Atat de neaspteptate erau legaturile pe care le facea intre personalitati, incatde multe ori nu ne puteam stapani rasul.

Si-acum zambesc cand imi amintesc de cursul despre cucerirea Americii. Citez inexact, din memorie: “<> vine de la numele lui Amerigo Vespuci, var cu Simoneta Vespuci, modelul primului nud al lui Boticelli”. Educatia ne infrana instinctul aplauzelor.

Am invatat de la un singur om cat de la toti profesorii care ni s-au perindat vreodata in spatele catedrei.

Cei cu care am impartit onoarea de a respira aerul din jurul lui Mihai Dinu isi amintesc acum amuzati de populatiile bambara si gourmantche, de Israel ben Eliezer Baal Sen Tav, de Moise ben Maimon zis Maimonide,  deBoris Musorgski, de Alexandr Borodin, de imparatii Chandragupta, Bindusara si Asoka, de Berbardino Sahagun, de Sf. Grigorie de Nyssa, de Ioan Hrisostom, de Abraham Abufalia, de Iakob Franck, de Moise Mendelson.

Mai tineti minte extraordinarele cursuri de comunicare animala? Mai tineti minte pasarea tukan-bokan al carei mascul construiese niste colibe in jurul unui arbust pe care o acopera cu frunze de un metru patrat, apoi alcatuiesc o adevarata gradinita – aseaza pietricele, aduna seminte pe care le uda? Mai tineti minte cimpanzeii Bonobo care construiau in fiecare seara un nou cuib, astfel ca intr-o viata ajungeau la 19.000 de cuiburi? Mai tineti minte cinteza de Galapagos care folosea un spin cu care inteapa copacii pentru a aduna insecte? Dar de Eva mitocondriala cine-si mai aduce aminte?

Care mai stiti unde traiau mrabii? Dar tasadayi? :)) Ok, va spun eu: in Thailanda, respectiv Filipine.

Care va mai amintiti care era specialitatea samanilor mancisi? Ehehei… inotau pe sub gheata. Dar a celor tibetani? Uscau cearsafuri ude in gerul iernii. :))

Dar modelele artei preistorice?

Cine este parintele dodecafonismului?

Ce-a vrut sa spuna Heraclit cu enantiodromia? Cine era mai tare: Spanta Mainyu sau Angra Mainyu? Cine a scris “Natiasastra”? :)) (Doar mie imi vine sa rad?)

Entertainmentul de la cursuri ca entertainmentul, dar sesiunea aducea cu ea pe langa ganduri de luare a campurilor aflate in posesie si ritualuri si cutume de invatare dubioase. Examenul era intotdeauna oral. Chiar daca intrai primul, la ora 9:00, chiar daca intrai ultimul, spre orele serii, Domnul Profesor iti acorda aceeasi atentie. De cel putin 15 minute. Nu te puteai sustrage nici prin lesin, nici prin mimarea cunoasterii.

Meticulos, isi pregatea de cu seara cate 20 de subiecte care acopereau intreaga materie. De la primul curs pana la cel de-al 12-lea. Nu prea aveai de ales: trebuia sa inveti toooot. Dar nu toata lumea era la fel de dotata intelectual ca Zeus, si-atunci, in cele 4 zile pe care le dedicam studiului intens, eram nevoiti sa patentam metode mnemotehnice roditoare.

Dintr-o rusine fara margini de a ajunge in fata domnului profesor pe sistemul varza de Bruxelles/tufa, toceam cu o indarjire tatara cu influente tracice. Cursurile aveau cate 10 pagini fiecare si contineau ani, nume pe care le auzeam pentru prima oara, categorisiri etc. Prin anul II, cand, la “Comunicare interculturala” ne-am desfatat cu tot neamul de zei si zeisori, de la cei mai cool la cei mai fraieri, am inregistrat la OSIM metoda afisajului. Reiterandu-l pe Martin Luther si cele 95 de teze afisate pe catedrala din Wittenberg, am caligrafiat numele si datele pe care nu le puteam retine si le-am lipit pe peretii camerei in care salasluiam. Astfel ca, vrand-nevrand, le citeam de cate ori imi ridicam capruii ochisori, ba uneori chiar si in toiul noptii, cand nu puteam sa adorm din cauza unui nume pe care nu mi-l puteam aminti, atinteam lanterna inspre perete si somnul lin imi era asigurat.

La examen, intram cate 5 in sala. Ma duceam mereu printre primii ca sa scap si sa nu ma incarc de emotiile celorlalti. Le aveam pe ale mele. Imi alegeam biletelele cu precautia omului nascut ghinionist. Aveam 10 minute in care imi puteam asterne pe ciorna ideile principale, dupa care urma examinarea. Calm, senin, cu un zambet abia schitat, cu doi ochi gri care vedeau prin noi, Domnul Profesor ne asculta pledoariile. Sunt convinsa ca stia din primele 10 secunde care cat a invatat, dar ne lasa de fiecare data sa ne incingem creierii. Nu rata niciodata ocazia de a face o gluma buna de care iata, ne amintim noi melancolici azi. Ironiile sale fine le prindeai uneori abia acasa.

Mi se parea aproape indecent sa vin sa ma laud cu bruma mea de cunostinte in fata lui Zeus si de multe ori simteam nevoia sa-mi cer scuze pentru limitele mintii noastre.

Incredibil cum generatii intregi de studenti au experimentat sentimentul familiarului in preajma unui om atat de diferit. Observ azi, ca absolut toti cei care l-au cunoscut zambesc cand le pomenesc de el. De bicicleta cu care venea la scoala si pe care o lega de calorifer, in holul facultatii, de lumile pe care le crea cand se juca de-a demiurgul in amfiteatre, de emotiile pe care le traiam la examene, de modestia coplesitoare a unui om cum rar iti e dat sa intalnesti.

Chiar, ce-o mai face Domnul Profesor?

sursa: http://maldita.ro/mihai-dinu.html

Mergând prin oraş.

Merg printre maşini şi privesc nemărginirea dar nu zăresc nici o maşină, nu aud nici un motor, doar ciripit de păsărele, respir aer curat şi cred că visez. Sunt fericit că mă duc să joc fotbal cu băieţii aşa că nu mai aud, nici nu mai văd, nici nu mai inspir. Doar expir.