« de la Bucureşti, to Antwerp »
Povestesc de parcă aş
fi eu, dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt
eu, trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la
fier vechi, o carte veche, necitită şi
dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie
sacrificat pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani
în şir, care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă
mai recunosc, am devenit sclavul unei
societăţi formale, plină de oportunişti şi conformişti,
care cred că Platon, cu ale lui teorii despre unicitate ca parte componentă a
unui întreg universal, este doar un platou cu gogoşi. Am fost aruncat într-un
labirint existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies, mergând
haotic în zig-zag, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la pufoaică. Am
plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara mea, după ce
încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea financiară,
fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor
fără fond, în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai contează, unde
marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am plecat înfrânt,
dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile ajungi tot paznic
sau nici atât, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune
fără noimă bodyguarzi, un fel de semiboschetari, prost plătiţi, amăgiţi doar la
infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei,
inscripţionate cu denumirea firmei unde, fără să aibă de ales consideră că
lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi.
În căutările mele, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini
zoologice ale continentului meu adoptiv. În incintă girafele ne priveau
de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate se distrau copios, pe
seama reacţiilor amuzate ale vizitatorilor, iscate atunci când le arătau
acestora, părţile interzise ale trupurilor lor expuse şi plictisite. La locul de muncă şi în cuşti, standardele
europene sunt respectate în cele mai mici amănunte, habitatul este strict
natural conform normelor UE.
Ursus arctos, adică ursul brun carpatin, cu
toate că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii
de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi fără hodină o ieşire.. M-a deocheat telepatic,
comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat
fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la “Big
Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o
întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau
libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice.
Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate
face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui, ascuns în bârlogul ales de el din spatele
stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit
poate deveni oricând, un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai
comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu l-am înţeles,
dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum
crede el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că
aceştia dacă ar putea, de frică ori pentru profit, ar distruge tot universul,
pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete,
meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.
Privindu-l prin gard, precum un vizitator căruia îi este
limitat dreptul la comunicarea cu un condamnat nevinovat, am pozat
urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o
deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi
o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De la trezirea primelor instincte face cu
evanescenţă, aceeaşi şi aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire,
visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alţii pentru el.
Nu mi-am închipuit vreodată, că paradisul se
poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare
devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale
mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre
gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu
o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani
necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti. -Semăna leit cu Wojtek, ursul erou
de la Monte Cassino, care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele aliate ca
soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând bere sau fumând cot
la cot cu soldaţii polonezi, şi care, după ce a fost decorat pentru fapte de
eroism, drept recunoştinţă a sfârşit trist şi părăsit tot într-o grădină
zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în
viitor, doar zăplazuri, zeghe şi zăbrelele.
Undeva prin curtea aceea imensă şi plină de spectatori, leul şi
tigrul, alţi regi care au abdicat, şi au fost luaţi prizonieri, răgeau
sfâşietor, iar un îngrijitor, pulveriza în urmă-mi spray cu miros de
libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.
Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’
sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici paşi
egali timpul şi spaţiul captivităţii, considerându-mă poate vinovat şi pe mine
de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni, ca pământul în ale cărui izvoare sclipeşte
eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar
frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca
ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, realizând
că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi urşii care
l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au
hrănit cerbii, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii,
islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite
cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, pădurea şi peşterile pe unde a vânat
şi pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit....................................
Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă
păzeşte îmi spune în romengleză, de parcă ar povesti un film poliţist, privindu-mă
cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu
gardul cu un ham roşu şi cu o lesă de aceeaşi culoare într-o mână şi cu o
foarfecă mare de tăiat sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă,
pregătit să înceapă o luptă inegală, fără şanse de supravieţuire, şi că odată
intrat în cuşca ursului i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, după care, ca
în transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am
părăsit în galop împreună cu ursul, incinta marii grădini zoologice, sub
privirile înfricoşate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam,
trecusem pe pilot automat.. Mai înainte,
furasem o dubă, care ne aştepta la ieşire de multă vreme, cu cheile în contact,
şi cum, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după
care, dezorientat în ţară străină, alergam haotic împreună cu ursul,
pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente
libertatea în marele lor parc public, după
o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare , şi că
încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost
în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi urs. Mai zice că îmi pierdusem
conştiinţa a doua oară, atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea
rănile. Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna, uitasem ce
nationalitate am, rus, grec, room sau italian, român, olandez, belgian,
indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez,….?
Ursul a murit după ce m-a apărat cu recunoştinţă şi
după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Urs şi
om, devenisem prin amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine
să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu
aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor şi al
Carpaţilor..
De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor
tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii, realizând pentru totdeauna
că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu
mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...
Aici, în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”,
emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot
chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi aici ca şi
oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar libertatea nu.
Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea să fug la vânat
de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină de obiceiuri şi
tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua
trebuie să mă dau ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi împotriva
ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă
românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în bandiţii care se
propăşesc, în timp ce urşii împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi
abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale veşnicelor camarile, sucombă
şi dispar. Dar ce mai contează? ...
sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.
Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am
îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ
cu o râmă.
Acum, toate substantivele animale, au motor, cip şi integrate !.( Gabi.C)
November 19th, 2012 
CB
Posted in