Pixul şi bricheta

Zi mohorâtă de decembrie, peste o săptămână vin alegerile şi o droaie de cercetaşi ai partidelor reprezentative colcăie care mai de care să ofere deja consacratele pomeni electorale. Lumea se înghesuie să primească pungile care ascund enigmaticul dar. O activistă plătită cu doi lei ora îmi oferă şi mie o pungă de partid în interiorul căreia găsesc pe lângă pliantele cu promisiuni electorale, un pix şi o brichetă.

M-am bucurat pentru că bricheta chiar îmi lipsea din inventar şi că pentru a aprinde o ţigară trebuia să suport de fiecare dată ifosele unui necunoscut, iar pixul meu are mai tot timpul mina pe terminate. Tocmai mi se făcu poftă de tutun, apuc o ţigară din pachetul aproape gol şi încerc să o aprind încântat cu bricheta cea nouă, dar în zadar pentru că aceasta nu vrea să functioneze sub nici un chip. După ce mi-am tocit degetul mare de la mâna dreaptă trag o înjurătură printre dinţi, mai fac o încercare dar cu acelaşi rezultat negativ după care arunc cadoul primit la primul coş de gunoi întâlnit în cale. Mă consolez totuşi cu gândul că am primit şi un pix pe de-a moaca, deci tot eu voi fi cel câştigat  considerând că nu are rost să îmi mai fac sânge rău pentru o amărâtă de brichetă. În continuare caut un fumător ca să aprind ţigara pe care o ţineam fără rost între buze dar pe stradă nu trecea din păcate nici unul, de parcă peste noapte toţi au renunţat subit şi de fumat printre multe altele. Mă consolez cu gândul că orice rău e spre bine şi că fac economie, că şi aşa un pachet de ţigări a ajuns să coste mai mult decât primesc pentru o zi de muncă, apoi îmi vine o idee, şi ca să nu îmi scape scot carnetul din geantă şi pixul din punga electorală cu scopul să aştern pe hârtie fugitiv câteva cuvinte. Dar după ce am încercat cu nerăbdare pixul cel nou am constatat cu mâhnire că acesta nu scria defel. În sine îmi zic că poate i-o fi îngheţat mina că doar e luna decembrie cu toate că afară sunt zece grade plus sau că o fi stat în pungă cu capul în sus şi că conform legilor   lichidelor ale lui Arhimede, enunţate de mii de ani, nu are cum să scrie, aşa că îl scutur de şapte ori cu putere, dar degeaba pentru că tot nu i-a venit pasta la cap. Am rămas însă cu promisiunile electorale înscrise pe pliantele tipărite pe bani grei care mi-au  rămas, numai bune de pus pe foc, şi care promit case sociale, metrou, locuri de muncă şi multe alte bazaconii în care eu nu mai cred sau nu mai vreau să cred. Doamne fereşte să stau într-un bloc nou care să se dărâme sau să ardă la primul scurtcircuit, să merg la servici cu un metrou care sare de pe şină sau să lucrez într-un loc în care să îmi primesc banii la" sfântul aşteaptă" ori niciodată.

Concluzia e simplă : În România nici pixul nu scrie iar bricheta nu se aprinde. Poate explodează mămăliga!

Ursul carpatin

« de la Bucureşti, to Antwerp »

Povestesc de parcă aş fi eu, dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu, trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la fier vechi,  o carte veche, necitită şi dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie sacrificat pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani în şir, care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă mai recunosc,  am devenit sclavul unei societăţi formale, plină de oportunişti şi conformişti, care cred că Platon, cu ale lui teorii despre unicitate ca parte componentă a unui întreg universal, este doar un platou cu gogoşi. Am fost aruncat într-un labirint existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies, mergând haotic în zig-zag, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea financiară, fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor fără fond, în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am plecat înfrânt, dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile ajungi tot paznic sau nici atât, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semiboschetari, prost plătiţi, amăgiţi doar la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei, inscripţionate cu denumirea firmei unde, fără să aibă de ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi.

În căutările mele, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv.  În incintă girafele ne priveau de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate  se  distrau copios, pe seama reacţiilor amuzate ale vizitatorilor, iscate atunci când le arătau acestora, părţile interzise ale trupurilor lor expuse şi plictisite.  La locul de muncă şi în cuşti, standardele europene sunt respectate în cele mai mici amănunte, habitatul este strict natural conform normelor UE.

 Ursus arctos, adică ursul brun carpatin, cu toate că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi  fără hodină o ieşire.. M-a deocheat telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la “Big Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice. Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui,  ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând, un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu  l-am înţeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum crede el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că aceştia dacă ar putea, de frică ori pentru profit, ar distruge tot universul, pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete, meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.

Privindu-l  prin gard, precum  un vizitator căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un  condamnat  nevinovat, am pozat urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă,  aceeaşi şi  aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alţii pentru el. Nu mi-am închipuit  vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti. -Semăna leit cu Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând bere sau fumând cot la cot cu soldaţii polonezi, şi care, după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoştinţă a sfârşit trist şi părăsit tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri, zeghe şi zăbrelele.

Undeva prin curtea aceea imensă şi plină de spectatori,  leul şi tigrul, alţi regi care au abdicat, şi au fost luaţi prizonieri,  răgeau sfâşietor, iar un îngrijitor,  pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.

 Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici paşi egali timpul şi spaţiul captivităţii, considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni, ca pământul în ale cărui izvoare sclipeşte  eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, realizând că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi urşii care l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, pădurea şi peşterile pe unde a vânat şi pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit....................................

 Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă păzeşte îmi spune în romengleză, de parcă ar povesti un film poliţist,  privindu-mă cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu gardul cu un ham roşu şi cu o lesă de aceeaşi culoare într-o mână şi cu o foarfecă mare de tăiat sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă o luptă inegală, fără şanse de supravieţuire, şi că odată intrat în cuşca ursului i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, după care, ca în transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am părăsit în galop împreună cu ursul, incinta marii grădini zoologice, sub privirile înfricoşate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam, trecusem pe pilot automat..  Mai înainte, furasem o dubă, care ne aştepta la ieşire de multă vreme, cu cheile în contact, şi cum, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după care, dezorientat  în ţară străină, alergam haotic împreună cu ursul,  pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare , şi că  încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi urs. Mai zice că îmi pierdusem conştiinţa a doua oară, atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile. Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna, uitasem ce nationalitate am, rus, grec, room sau italian, român, olandez, belgian, indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez,….?

Ursul a murit după ce m-a apărat cu recunoştinţă şi după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Urs şi om, devenisem prin amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine  să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor şi al Carpaţilor..

 De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii, realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...

 Aici,  în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi aici ca şi oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea să fug la vânat de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua trebuie să mă dau ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în bandiţii care se propăşesc, în timp ce urşii împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale veşnicelor camarile, sucombă şi dispar.   Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.

 Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ cu o râmă.

Acum, toate substantivele animale, au motor, cip şi integrate !.( Gabi.C)

Fabian, ultimul poet...Autodescriere

Autodescriere

Imi amintesc ca nu m-am simtit mai liber ca atunci cand mi-am pierdut libertatea ,
Ca nu m-am simtit mai mintit ca atunci cand am descoperit sinceritatea ,
Ca nu m-am simtit mai exclus ca atunci cand am descoperit societatea ,
Si mi-am dat seama ce-i drept abia cand am simtit cu adevarat nedreptatetea ...
Nebunia mea e strict legata de poezie si versuri deopotriva , nu vad de ce oamenii ma judeca pentru asta si ma vad slab ca simt viata in versuri ,
Firav am fost de mic , n-am avut nimic special si am fost mereu determinat sa zic ce simt indiferent de consecinte si preturi ,
Mi-am avantat increderea in fructe fermentate si in femei fermecate si fermecatoare mai mult decat in toate ,
Mi-am ingropat restul zilelor in gropile din obraji ca un trisor marsav , mi-am descris pasiunea pentru a scrie ca pe un etern sevraj ,
Am avut creierul in stare de menaj si l-am menajat o vreme pe cat am putut de bine ,
M-am inchis devreme in mine , si m-am indragostit fraged fiind de o femeie ca tine ,
Si-acum , din tot ce-a fost mai e doar scrum , eu raman un simplu nebun bun de nimic si dependent de fum si fantezie ,
Ma visez etern orator , poet si prozator , sufleor si multicolor , inodor si plin de dor cu ochii atintiti fix si fixati pe urmatoarea noapte de amor ,
Ma vad unic in sistem si greu in industrie , desii nu sunt comercial , ma vad ca public si sunt un geniu etern desii raman doar un banal ,
Visez ca fumez si adorm in paturi de flori ce provoaca geniul la prostie , ma vad in vise cum eclipsez orice analogie si cum predau adevarata teologie ,
Sunt atat de sec , ca vinul si imi fac plinul cand destinul imi spune ca-i destul si gestul ma face sa vreau mai mult caci nu ascult de nimeni cand vine vorba de cantitati , ma vad pierdut prin realitati ,
Suspectat de idioti ca as fi vreun om de nimic , incababil si labil psihic , raspund in sinea mea si ii iert , caci stiu ca ei nu stiu ce zic ,
Raman acelasi golan antrenat sa fie uitat , nepasator si apasat de tragator ca un tragaci in visele mele pure si nebune de orator si narator ,
Raman un visator , crescut indoor ca plantele de care imi e atat de dor , cu sangele aproape transformat in vin , ma simt divin , dar stiu ca sunt de vina si sunt crestin nu cretin , dar nu mai imi sunt util ,
Ma inchin inainte de culcare ca si cum ar fi ultima mea suflare , si in fiecare noapte cu ultima strigare spun "Doamne , iarta-ma caci sunt un nimic in fata puterii matale "
Si m-atac cand vine vorba de justificare si inchisoare , justitie si parale , de incapacitati mintale si boli ereditare ,
Tremur cinic , clinic sunt epileptic , fizic sunt depresiv si nevrotic , astmatic si lasciv in cel mai tardiv mod posibil de a descrie fiecare insusire a mea explicata narativ ,
Imi insusesc dorinta de a reusii in viata , dar sunt clar depasit in situatia de fata ,
Am ajuns precum o zdreanta , cu o clanta ce scartaie in fiecare dimineata cu senzatii clare de greata ,
Imi astept sfarsit , sa inceapa infinitul , imi duc la capat criticarea individului ce sunt caci ma divid divin ca David si imbatranesc ca Socrate , 
Imi pun ultimele scrieri in fiecare noapte si imi promit ca incetez sa mai sper la vreo dreptate , 
Lacrimile uscate si rasfirate pe gene , par uitate dar imi aduc priviri indurerate cand privesc spre oglinda de departe ,
Ma vad mort peste ani de zile , ma vad cum mor cu zile , ma vad umil si inutil , ma vad ca un chior ... in fine ...

Lauri pe condeie de aur

Lauri pe condeie de aur

 November 19th, 2012  CB

Juriul a cules și a ales! Apoi a decis!  Frunzele de laur bat tobele iar surlele nu mai respiră pentru ieșirea din incubator a sclipitoarelor condeie. Să anunțăm premianții IDC ai ediției a III-a.

AdLittera Project organizează pe 24 Nov. 2012, festivitatea de premiere a ediției a III-a a Concursului literar național „Incubatorul de condeie” la ora 16:00, în Stabilimentul de Arte Grafice Energiea.

Accesul la „încoronarea” condeielor de-abia ieșite din cuibar este liber (rude, prieteni, parteneri). Avem plăcerea de a vă invita alături de premianți, alături de organizatori și de juriu. Laureații celei de-a doua ediții a Concursului IDC sunt:

Secțiunea Poezie:

Ilinca Pop (București, n. 1994)

Ioan Olimpiu Șerbu (Agnita, n. 1983)

Octav-George Adamescu (București, n. 1990)

Teodora Gheorghe (București, n. 1988)

Marius Adrian Lăzărescu (Pitești, n. 1960)

Secțiunea Proză:

Ioan Olimpiu Șerbu (Agnita, n. 1983)

Ionuț Vasilescu (București, n. 1981)

Gabriel Constantinescu (București, n. 1962)

Sorana Cancel (Nicolae Bălcescu, Bacău, n. 1994)

Dorina Tătăran, (București, n. 1973)

Ana-Sabina Yamamoto (București, n. 1984)

Constantin Capră-Ene (Râmnicu-Vâlcea, n. 1970)

La decernarea premiilor se va alătura poetul Răzvan Țupa, lectorul Atelierelor de Creative writing de la această ediție a III-a, care va înmâna Premiul Revistei SemneBune. Laurii sunt oferiți Dianei Bădică, pentru deschiderea de a folosi poezia ca pe un instrument de auto-cunoaștere și de reinventare. Selecția a fost făcută dintre toți participanții la Poeticile Atelierelor IDC înscriși în concurs.

Juriul din acest an a avut următoarea componență: Gabriela Lazăra, Bianca Dobrescu (premiate la ediția precedentă) – secțiunea de poezie, condusă de poeta Ofelia Prodan și poetul Sorin Lucaci; Andreea Rău și Adrian Mircea (premiați la ediția precedentă) – secțiunea de proză scurtă, prezidată de romanciera Cristina Nemerovschi și scriitorul Sorin Delaskela.

Sincere mulțumiri:

Partenerilor strategici: Poetic.ro

Activiștilor culturali: Rock în Praga, Acolade

Partenerilor media: Radio Lynx, RFI, Agenția Rador, Radio România Cultural, RevistaSemneBune, Studenție.ro, Business Woman, Rețeaua literară, Serial Readers, Am doar 18 ani.ro, ICR, Michael Haulica, România pozitivă, Revista Galileo, Filme | Carti, PR Wave, LibrăriaBookiseală, Bookblog, Observator cultural, Revista EgoPhobia, Booktopia, Revista de povestiri,Revista de suspans, Zona literară, Revista Tataia, Revista Arte&Meserii | Paspartu, Online Student, Uniunea Studenților, Calendare evenimente,  ZeList Monitor.

Partenerilor care ne-au găzduit Atelierele IDC: Cafeneaua Van Gogh, Orient Express Bar Bistro și Stabilimentul de Arte Grafice Energiea.

Programul serii culturale din Energiea:

- 16:00, Premiile IDC, ambele secțiuni: Poezie și Proză scurtă și Premiul Revistei SemneBune, celui mai prolific condei de la Atelier IDC

- 16:30, Antologia IDC 2012, în lectura publică a membrilor juriului acestei ediții

- 17:00, Lansare de carte: „Toamna asta citim Kafka” de Bianca Dobrescu (poetă premiată la ediția a II-a a Concursului IDC, 2011), lectură și sesiune de autografe

- 18:00 Socializare, Grolsch, Jazz Lounge AdLittera Party

Adresa Energiea: Str. Brezoianu nr. 4, București.

Pentru evitarea aglomerației, pentru locuri „mai în față și central”, vă rugăm să veniți din timp.

Mărturiile juriului 

„Ce anume determină pe cineva să devină scriitor?

Probabil o întâmplare sau o imagine pe care nu ți-o poți scoate din cap fără să o scrii. Oricine se poate numi scriitor, cu condiția să simtă în adâncul sufletului că are ceva important de spus și la miezul nopții. Vreau să mulțumesc celor care și-au înmuiat penița între cer și Pământ și mai ales celor care după au scuturat-o în apă și foc.

Încă ceva… să nu îndrăzniți să vă opriți din scris!!!”  Gabriela Lazăra, membru juriu, secțiunea poezie, premiată IDC, 2011

„M-am jucat și mă tot joc, dar atunci când vine vorba de lucruri serioase se schimbă treaba. Capătă alt iz. Jocul, deși de astă dată  fără reguli aduce cu sine (și în sine) o doză de seriozitate. Citesc și scriu. Scriu și citesc. Citind tot așteptam. Știam ce dar nu pe cine. Știam „ce” în măsura în care avea să miște un ceva acolo în ființa mea ba semnificativă ba ne. M-au dat peste cap câteva scrieri. Mi-am revenit repede și am punctat cu maximum. Deși am părut ușor dură fiindcă în primele săptămâni nimeni nu pupa mai mult de mediu, când a fost să fie, nu m-am mai văzut de zâmbet. 

Am punctat cu drag, implicit citit fiecare autor în parte cu același drag. Dacă ar fi să fac asta o viață întreagă nu mi s-ar lua, bag mâna-n foc!” Bianca Dobrescu, membru juriu, secțiunea poezie, premiată IDC, 2011

„Ediţia a III-a a IDC-ului nu s-a desfăşurat conform aşteptărilor şi asta e bine. Dacă anul trecut am premiat trei tineri poeţi, anul acesta am ales unul singur şi suficient de bun. E vorba de tânăra de numai 19 ani, Andreea-Ilinca Pop, care scrie cu o surprinzătoare maturitate poetică, dar mai ales cu un fel de revoltă în surdină la realitatea sumbră şi distructivă din jur, propunând, ca soluţie de moment, resemnarea cu referinţă la numele biblic al Mariei Magdalena.

Am considerat că merită să fie antologaţi alături de câştigătoare încă doi tineri: Ioan – Olimpiu Șerbu şi Octav-George Adamescu, care par să aibă experienţa scrisului, dar, uneori, nu reuşesc să depăşească un ludic facil combinat cu reziduuri de mizerabilism.

Totuşi, textele lor pot trece fără probleme testul unei calităţi destul de onorabile.

Le mulţumim tuturor participanţilor şi îi invităm pe următorii să-şi ascută din vreme armele poetice şi să se pregătească pentru viitoarea ediţie a concursului!”  Ofelia Prodan, Președinte juriu, secțiunea poezie

„AdLittera, văzut din interiorul „incubatorului” este un proiect cultural fascinant la care am aderat cu multă plăcere și entuziasm. Am descoperit oameni minunați care se implică cu multă dărurie în organizarea concursului și alături de care am creat o echipă.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să descopăr un talent autentic în persoana tinerei Teodora Gheorghe, care prin creațiile ei dovedește originalitate și un acut simț al poeticității, detașându-se de plutonul literar al celorlalți combatanți cu condeie.” Sorin Lucaci, Co-președinte juriu, secțiunea poezie, premiat IDC, 2010

„Am citit texte frumoase şi mi-a plăcut să văd că sunt atât de mulţi oameni în jurul meu care visează şi care scriu atât de minunat. Le mulţumesc mult pentru lumea imaginară pe care au creat-o, lume în care mi-a plăcut să mă rătăcesc. De cele mai multe ori chiar mi-am dorit să nu fi existat o limitare de zece pagini, iar povestea să curgă la nesfârşit.” Andreea Rău, membră juriu, secțiunea proză, premiată IDC, 2011

„A fost exact așa cum mi-am închipuit… Deși a început mai greu, mulcom, măsurat, mai apoi s-au dezlanțuit cuvintele și a-nceput simfonia. Partitura-perfectă. Lină pe alocuri, moale și duioasă, ca o doină de-a noastră. Abruptă alteori, cu colți ca de căpcăun; cioburi tăioase, strânse mănunchi, ce lasă urme permanente, chiar și în carnea cea mai nesimțitoare. Mi-e greu să exprim în cuvinte, inteligibil, efectul pe care l-au avut asupra-mi unele dintre poveștile lor, ale concurenților…

Asta am și vrut, așteptat, cerut chiar… Și am primit cu prisosință.”  Adrian Mircea, membru juriu, secțiunea proză, premiat IDC, 2011

„A fost o bucurie pentru mine să jurizez creaţiile participanţilor la această ediție a Incubatorului de condeie. Mi-a arătat că în România, există încă dorinţa de a scrie şi există talent. Că tinerii au învăţat să răspundă orizontului de aşteptare al publicului şi să vină cu tehnici bine articulate, dar să şi experimenteze. Îi felicit din toată inima pe organizatorii acestui proiect admirabil şi pe participanţi. Sunt sigur că Antologia IDC va oferi surprize foarte plăcute.” Sorin Delaskela, Co-președinte juriu, secțiunea proză

“Pentru mine, lectura fragmentelor de proză trimise de concurenți la cea de-a treia ediție a Incubatorului de condeie a fost deopotrivă bucuria pe care ți-o dă apropierea de literatura cu nerv, literatura tânără, dar și emoția de a fi într-un fel o parte din procesul complicat prin care scrisul ajunge la cititori. Am citit aici texte bune, interesante, originale. A fost greu să le aleg, din ele, pe cele mai bune, și o misiune chiar și mai dificilă – să aleg un câștigător. Sper ca absolut toți cei care au trimis proză la acest concurs să continue să scrie; sunt convinsă că aceia care scriu bine vor ajunge în câțiva ani să scrie excelent, iar cei care încă nu și-au descoperit o voce distinctă și un stil vor ajunge în curând să o facă.

Am remarcat, de asemenea, o deschidere spre literatura universală actuală; temele textelor trimise au fost variate, incitante, vii. Cred că acesta este un semn foarte bun, un indiciu al faptului că, în următorii ani, ar putea apărea și în România cărți de debut cu priză la publicul larg.

Îi felicit pe toți participanții și le doresc o viață literară cât mai lungă și mai plină de satisfacții.” Cristina Nemerovschi, Co-președinte juriu, secțiunea proză

AdLittera este un proiect cultural, îndeplinind și funcțiile unei agenții culturale, toate programele sale având componente de educare prin cultură și artă. Proiectul promovează și dezvoltă campanii de cultură literară și căută surse de finanțare pentru proiecte editoriale.

Conceptul, planificarea acțiunilor și comunicarea publică sunt gestionate de către d’Avid Boutique, atelier de branding si comunicare vizuală. Fundația pentru Tineret DANUBIUS este organizația care a pus la dispoziție platforma desfășurării competiţiei.       

„Am inițiat INCUBATORUL DE CONDEIE pentru a susține și promova talentatul scriitor amator din România. Provocăm oamenii talentați în condei la concurs. Vrem să scrie. Și, mai ales, vrem să fie motivați să continue să scrie, pentru că, dacă sunt chiar talentați, vor fi aleși și publicați. Chiar dacă IDC testează scrisul, voi repeta mereu, pentru că este important: citiți de două ori mai mult decât scrieți!” Ciprian Burcovschi, Fondator, PDG AdLittera Project

„Ne propunem anual să creștem interesul pentru cultură, educând tinerii prin scriere și lectură, prin ateliere de creație literară, creând totodată și un spațiu alternativ de exprimare liberă pentru scriitorii amatori din România.”  Sebastian Hubati, Program Manager, co-fondator AdLittera Project

 Posted in comunicate

Recomandă:

0
inShare

TIGRUL

TIGRUL

Am zburat într-o pasăre

M-am îmbarcat pe o balenă

M-am târât sub pământ cu o râmă

Pe pământ am alergat într-un tigru

Toate substantivele animale .. aveau motor !.( Gabi.C)

Am ajuns în urmă cu niscava ani  din întâmplare, la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv.  În incintă girafele ne priveau de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate  se  distrau copios pe seama reacţiilor noastre de nedumerire, produse atunci când ne aratau proeminenţele şi părţile moi ale trupurilor lor plictisite.

Standardele europene erau respectate în cele mai mici amănunte. Habitatul, strict natural,  conform normelor UE, dar deşi avea condiţii de locuit şi de trai europene, tigrul căuta disperat o ieşire.. Mi-a transmis telepatic, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni iar el se simte ca la “Big Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă care a prins un întreg univers, o întreagă civilizaţie..

Ochii lui frumoşi, dar trişti căutau libertatea junglei africane, a deşertului asiatic sau al zăpezilor siberiene. Tigrul cerea din priviri globalizare, în sensul liber al cuvântului.

Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate face o familie pe gustul lui, cu tigroaicele lui şi în spatele tufişurilor alese de el..Căuta câmpul cu gazele unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu  l-am înţeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori, aşa cum crede el.

Privindu-l  de departe ca  un prieten vizitator căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un   condamnat  nevinovat, am remarcat urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am privit ore întregi, în truda lui de a găsi o scăpare. Nu a stat o secundă şi cred că nu stă de  o viaţă. Sunt sigur că de la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă,  aceeaşi şi  aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial, creat de alţii pentru el. Nu mi-am închipuit  vreodată că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Era închis pe vecie.

Când nu ai vreo vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare.

Răbdător şi tenace aşteaptă să apară undeva o gaură în gard, o lumină printre gratii spre gaura peşterii, fie ea doar pentru câteva minute. O secundă de libertate echivala cu o viaţă de fericire.

Dar între el şi libertate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti.

Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate.

Undeva prin grădina aceea imensă şi plină de spectatori,  leul, un alt rege care a abdicat,  răgea sfâşietor.

Când am plecat din zoo, un îngrijitor  pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.

..................................................................................................................................................

 Mă amăgesc cu gândul că fiind dincolo de gardul închisorii sunt liber, dar conştientizez că de cealaltă parte se află un tigru, care măsoară, cu tainici paşi egali, timpul şi spaţiul captivităţii considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i galbeni şi mari în care se oglindeşte visul  etern al libertăţii  mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coşmarurile mele. Tigrul intrase complet în mintea mea ca ultima lui şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit şi am realizat că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi tigrii care l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, pământul care a fost glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate felinele înrudite cu el, motanii şi pisicile, marea şi muntele, jungla şi peşterile pe unde a vânat şi unde s-a odihnit.

 Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă păzeşte, îmi povesteşte în engleză  privindu-mă cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten,  cum am sărit eu gardul cu un ham în mâini şi cu o lesă, şi că odată intrat în cuşca tigrului i le-am prins acestuia cu greu, după care, în stare de transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am părăsit în galop amândoi, sub privirile înfricoşate ale vizitatorilor incinta marii grădini zoologice, răgând cu disperare pentru libertate şi pentru porţi deschise. Am furat o dubă care ne aştepta la ieşire de multă vreme cu cheile în contact şi, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după care, dezorientat  în ţară străină, alergam haotic împreună cu tigrul  pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare   şi că  încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate şi disperate, am fost în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi tigru. Tigrul a murit după ce m-a apărat cu sălbăticie şi după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Crede că îmi pierdusem conştiinţa a doua oară atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile. 

Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna. Uitasem ce nationalitate am. Rus, grec, roman sau italian, român, olandez, belgian, indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez….?

 De atunci, rămas în spatele gratiilor am început să măsor tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii realizând pentru totdeauna că tigrul eram eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...

 Aici,  în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la tembelizor, la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot chiar să procreez sub supraveghere video, pot chiar să văd programe xxx. Şi aici, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine doar libertatea nu, rămânându-mi astfel doar angoasele. Sufăr mocnit pentru că, atunci când am pofte tare aş vrea să fug la vânat de ţapi şi tigroaice prin plaiurile mioritice. Mai sufăr că viaţa mea plină de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua trebuie să mă dau ca să miros frumos cu spray de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.

 Aş mai vrea să îmi înfig colţii în bandiţii care se propăşesc, în timp ce tigrii, împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor sucombă.

 Marele meu necaz acum, este că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă românească.

 Dar ce contează? ... sunt tigru ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.

Gabi.C -republicat