Bunului profesor, scriitor şi prieten, mare proprietar şi latifundiar de idei, dl Şerban Tomşa.
Cu dedicaţie bunului meu profesor , scriitor şi prieten, mare proprietar de idei , Şerban Tomşa.
Simţind o durere necunoscută şi anormală în zona plămânului drept mi-am amintit din nou de tata pe care l-am pierdut din cauza unui cancer pulmonar stadiul patru. Se lăsase de fumat de zece ani dar de băut îi era mai greu. Mereu în clipele critice dinaintea morţii lui mă gândeam că de la alcool i se trage. Dar nu de la alcoolul de bună calitate. Cumpăra de prin pieţe direct de la butoi otravă, nu ţuică sau rachiu adevărat făcut din fructe la prima mână. Pensionar fiind, cu banii număraţi lua pe ascuns fără să ştie mama contabila casei, un fel de produs contrafăcut derivat din eteri bănuiesc, un diluat de dietilstrobemil folosit în trecut prin Europa pentru îngrăşarea vacilor. S-a renunţat la el pentru că vacile europene se îmbolnăveau de cancer şi mureau apoi pe capete. Imaginaţia escrocilor nu are limită, au reinventat produsul pentru săracii noştri şi nu fără.. succes. Tata a plecat spre cer la aproape optzeci de ani. Nu a fost vreodată bătrân, bolnav da, a fost doar în ultimii ani de viaţă dar bătrân, bolnav şi ramolit niciodată. Cu doi ani înainte ca parşiva boală să-l angajeze permanent jucam împreună fotbal cu puştii de cinşpe ani din cartier pe terenul de bitum din curtea şcolii. El, fost portar la TOB (echipa teatrului de operă şi balet) pe vremuri apăra încă prea bine pentru pretenţiile noii generaţii de anchilozaţi în faţa calculatoarelor care fug în teren ca puii de Crevedia, buni la rotisor după doar trei săptămâni. Mai bine primea atunci un şut zdravăn în plină figură sau cădea cu capul de bară şi rămânea acolo lat decât să se chinuie prin spitale cum a păţit-o ulterior. Poate murea liniştit, mortua est.. nu pe braţele mele în drum spre WC ! Dar nu bănuiam ce va urma că altfel îl racolam pentru echipa adversă pe Ştefan Dobai cel mai bun fotbalist român interbelic ce primise un timp interdicţie de la autorităţi să şuteze cu piciorul stâng, deoarece când trăgea rupea plasa porţii şi spărgea capete prin tribună, putând fatalmente chiar ucide. Dobai Calul nemuritor aşa cum şi-l amintea tata dispăruse din nefericire definitiv dintre fotbalişti cu mulţi ani înainte.
După interminabilul drum al crucii, chinuit de întrebări primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă las de fumat respectând una dintre rugăminţile lui permanente, chiar dacă mă mai alimenta cu bani de ţigări, iar al doilea a fost să plantez un copac. Nu era primul meu pom plantat dar era cel mai important. Am găsit un loc la stradă lângă drumul principal aflat în curs de asfaltare. După ce s-a asfaltat, s-au montat bordurile iar copacul meu a rămas acolo în rădăcini plătind chiria la stat pe veci, protejat fiind de lucrătorii primăriei ca o greşeală a naturii, fiind singurul copac apărut în oraş de mulţi ani încoace. Pe atunci nu stiam sigur ce soi este. Vânzătorul de unde îl cumpărasem spunea că e plop, dar era tei toată ziua după frunzele cu aspect rotund lăbărţat, catifelate şi de culoare verde mat. Aveam de acum teiul meu fără să-l merit. Eram deja liniştit şi împăcat cu gândul că las totuşi ceva pe lumea asta chiar de-o fi să dispar curând. Eram cel mai tare cetăţean din cartier în sinea mea pentru că plantasem copacul iar acesta prindea rădăcini viguroase. Locul unde sădisem puiul de tei era vecin cu un stâlp metalic vopsit galben de care este agăţat şi acum un indicator de staţie. Acolo opresc autobuzele pe care le folosesc frecvent pentru a ieşi în oraş sau pentru alte drumuri, aşa că aveam aproape zilnic ocazia de a urmări evoluţia teiului pe care-l luasem de suflet.
Speriat de durerea surdă localizată în plămân şi presat fiind de teama blestemului genetic am făcut primul drum nu la doctorii de care mă acrisem până puţeam a varză murată ci la ghicitorii în stele şi în cărţi, cu speranţa în cerebel că aceştia îmi vor revela destinul implacabil.
Aproape de casă, pe strada Plantelor, una din străzile paralele pe care treceam des, se află un conac portocaliu cu arhitectură la modă în ultimii ani prin ţară, cu porţi mari metalice şi cu semiluni pline de cocoşei aiuriţi sau argintaţi prinse în vârf de acoperiş. La poartă, lângă nişte tomberoane de gunoi furate pe care scria cu caractere albe „blocul OD7” şedea o ţigancă tânără şi frumoasă îmbrăcată policrom, cu părul împletit în două cozi groase şi cu mulţi puradei care s-au agăţat languros de mine întrebând :
- Vrei o fată nenea? râzând şi plescăind zgomotos, timp în care săreau isteric prin bălţile din faţa porţii de intrare spre curtea interioară a palatului.
- Nu vreau, că am şi eu una de vârsta voastră acasă, vreau doar o ghicitoare în stele sau tarot .
Atunci, mângâindu-şi părul blond platinat vopsit, tânăra începu a-mi zâmbi complice deschizând poarta şi făcând un semn discret cu mâna stângă, aşa cum ar fi pus punct şi virgulă ca să o urmez în arc de cerc pe direcţia ei de deplasare. Fusta-i lungă se învolbură, ridicându-se inerţial în acelaşi sens şi un miros proaspăt de lavandă rămase în urmă combinat cu parfum de femeie. Curtea imensă pavată cu dale cărămizii era plină de maşini scumpe, unele pe jumătate dezmembrate, cu numere de înmatriculare străine sau fără numere. Într-un colţ sub o umbrelă imensă furată de la o terasă din cartier pavajul era înroşit de sângele închegat al porcului sacrificat de curând, care mă îngrozise în noapte cu ţipetele lui disperate. Aflasem că fusese şi el furat deunăzi de pe drumuri, dintr-o localitate mărginaşă. Conacul pe două etaje avea zeci de camere dar părea neterminat datorită geamurilor de termopan nefinalizate. Erau doar ramele albăstrii polimerice sau din aluminiu dar sticla lipsea la propriu aproape în întregime. Mai târziu am auzit că proprietarii au dat ţeapă unei cutare firme iar meseriaşii au fugit cu geamurile în spinare lăsând munca neterminată. Una peste alta căsoaia arăta ca un bordel imens care aşteaptă fictiv legea prostituţiei. Fetele sechestrate rânjeau ademenitor printre rame şi ţevi cerşind abolirea legii nescrise a haremului din lipsă de clienţi. Cereau învierea lui Soliman zis Magnificul, primul paşă care din fidelitate a pensionat definitiv haremul imperiului, şi a iubitei lui până dincolo de moarte, scumpa Alexandra, cu nume de import Hürem, unica şi definitiva lui iubire. .Nu am zărit pe acolo nici o plantă, floare sau copac, doar ziduri şi pavaje.
Curiozitatea şi repulsia acumulată faţă de doctori mă împingea pe urmele şerpoaicei blonde care zâmbea dinaintea Marii Porţi ...de la intrare. Pe faţa mea începuse să scrie cu majuscule prost iar când am vrut să renunţ şi să plec, tot alaiul mă trăgea de mâini şi haine spre stăpâna casei, nevasta bulibaşei cunoscută ca o somitate cu masterat între vrăjitoare. Ajuns cu alai, aproape luat pe sus până la camera tronului, sunt prezentat într-o limbă colorată măritei jupânese de către fiul ei cel mic care nu împlinise încă paisprezece ani. Camera de primire, destul de curată, era amenajată ca bucătărie şi avea dotări mai multe decât trebuiesc într-o casă normală. Unele dintre ustensile şi maşinării nici nu ştiu la ce ar putea folosi. Automatizare şi robotizare completă: frigidere, proţapuri electrice, vibratoare, mixere, microunde, roboţi, cuptoare, plasme, laptopuri.....
- Bani ai frumosule ? Mă întrebă matroana umflată ca un balon şi cu cercei în urechi cât farfuriile de cafea de pe masă . –Bei o cafea ?
Salba cu bănuţii de aur de la gât zornăia ca un şarpe cu clopoţei.
- Nu prea am bani, am venit doar să văd cât ar costa destinul, pardon ghicitul. Vreau să ştiu cât mai am de trăit şi din ce cauză o să mor chiar dacă am eu o bănuială. Mulţumesc pentru cafea.
Scoase atunci de sub masa rotundă cu picioare sculptate de leu, un craniu de cristal sclipitor care aproape că m-a hipnotizat prin perfecţiunea lucrăturii. O fi poate chiar al treişpelea, cel pierdut şi căutat de secole cum spune legenda indiană. După ce îi face cinci minute masaj capilar, respiraţie gură la gură şi se holbează prin toate găvanele transparente, mă priveşte apoi insistent şi pătrunzător.
– Dă palma ! îmi ordonă grav, şi cu o lupă imensă începu să analizeze toate liniile vieţii mele trecute şi viitoare.- Gata, văd, asta-i, o să crapi de bătrâneţe la optzeci şi şapte de ani ! Mulţumit ? Hai bagă banu, 300 euroi sau bolentinu şi rămâi dator cu dobândă că n-am luat încă ajutorul social!. Dar îţi fac reducere dacă stai două ore la masaj erotic!
-Ce vrei..,blondă sau brunetă ?
Mi-am smuls speriat palma din labele-i unsuroase şi am şters-o cu viteză supersonică alergând disperat printre ceilalţi membri ai clanului. Norocul meu a fost că marea poarta de la intrare rămăsese deschisă din telecomandă iar bărbaţii încă nu veniseră la conac, că altfel sigur mă întâlneam pe acolo cu dracu fără coarne dar cu săbii ninja.
Am alergat până am fost sigur că nu mă mai vede niciunul dintre urmăritori. Pe strada lor nu am mai trecut niciodată de atunci, mi-am lăsat barbă iar hainele care le purtam le-am dat de pomană unui amărât în amintirea străbunicului necunoscut, mort de tânăr pentru ţară în nouăsuteşaişpe.
................................................................................................................................................
Ce este destinul până la urmă dacă nu drumul sinuos care ne este dat să-l urmăm? Drumul cu suişuri şi coborâşuri fără o destinaţie clară. Mai poate fi vorba de liber arbitru atunci când există acest destin sau căutăm orbeşte linia trasată în palmă alegând doar calea dar ajungând la sfârşit de drum în acelaşi punct ?
Nu ştiu de ce trebuie să mai caut în neant răspunsuri pentru că cel mai simplu e să le găsesc direct în Biblie, trebuie neapărat să ghicesc limbajul codificat al Bibliei şi să-mi explic singur vechile secrete, să dezleg codul meu personal până acum impenetrabil, ascuns acolo cine ştie când şi de cine.
Din păcate Drosnin, autorul celebrei cărţi despre codul secret al Bibliei nu m-a ajutat prea mult cu explicaţiile lui, iar în Biblie folosindu-i metodele de căutare, încă nu am reuşit să-mi găsesc parola şi user name-ul personal. O fi cheia în structura de ADN sau ARN, ascunsă bine printre lanţurile nucleotide sau pluteşte haotic printre miliardele de galaxii şi universuri paralele. Poate este la unul dintre îngerii mei păzitori ? Cineva sau ceva trebuie să ştie toate aceste răspunsuri !
Discuţii de genul acesta aveam mereu cu teiul meu care după patru ani făcuse o coroană deasă şi era susţinut de o tulpină puternică iar durerea mea surdă ce mocnise o vreme în zona pulmonară aproape că încetase. Trecuse tot atâta timp de când îngropasem ultima ţigară. Fotbal jucam săptămânal iar pe tata îl visam din ce în ce mai rar.
Mergeam cu emoţie de fiecare dată la pomul care avea vârsta crucii de pe mormântul ce mă aşteaptă nerăbdător cu masa pusă, să vin cu flori şi lumânări aprinse în fiecare duminică la ora două fix. Când era prea cald, seara luam un bidon de apă plată transformat în stropitoare şi îl hidratam sau doar îl răcoream. Odată l-am şi botezat cu numele Teiu, stropindu-l cu apă sfinţită luată de Bobotează de la una dintre zecile de biserici noi din cartier. Când era prea frig îl îmbrăţişam şi îl strângeam aşa cum se încălzesc lupii prin Siberia, unul în altul şi atunci îi simţeam respiraţia verde, proaspătă, pulverizând speranţă.
Într-o zi un boschetar i-a retezat o cracă să facă focul , în altă zi o maşină l-a pleznit cu bara şi atunci pentru prima oară a plâns. Plângea de ciudă cu sânge transparent ca un silicon produs din seva pământului ce îi oblojea rănile vindecându-le. Altă dată, plin de afişe electorale abia mai putea respira. Nervos le-am rupt cu râvnă şi le-am oferit omului străzii să se încălzească .
- Să nu mai tai crăci din copacul ăsta.... E teiul meu. Îţi dau lemne uscate şi ziare câte vrei !
Vara când era cald şi cantitatea de dioxid de carbon creştea, respira greoi iar frunzele i se ofileau înainte de vreme. Era sufocat de smogul cancerigen ce îneacă oraşul a cărui populaţie se sinucide treptat, inconştient.
Dar şi copacii se împuşcă, nu-i aşa ?
L-am rugat să reziste spunându-i că viaţa mea depinde de a lui şi că fără el nu pot să mai trăiesc. Îl iubeam ca pe unicul fiu, aşa cu frunzele pătate şi pline de purici cum era. Oxigenul lui filtrat dumnezeieşte prin laboratorul celest, zece tone de oxigen produs într-o viaţă de pom întreţine viaţa fiind suficient pentru răsuflarea a cel puţin zece vieţi de om.
Plecând la ţară pentru câteva zile am descoperit că tanti, singura mătuşă care mai este în viaţă ştie să ghicească destinul în cărţi. Am convins-o cu greu să îmi facă serviciul acesta pe care îl căutasem fără succes la alţii. Şi până la urmă mi-a ghicit şi mi-a explicat pe gratis semnificaţiile cărţilor mele, lucru pe care nu îl face de obicei pentru nimeni.
- Nu ai avut noroc deloc nepoate! îmi arătă mătuşa.
- Ţi-a ieşit frunză. Nu e deloc bine, uite As de frunza: e ghinion mare, uneori aduce si cu moartea da’ tot timpu’ inseamnă un sfârşit greu. Mai departe ia, uite… Valetul de frunză, tânarul rău, afurisit, gelos şi beţiv care îţi aţine calea şi mai ai şi nouă tot de frunză care este boală, accident sau ghinion. N-am mai văzut în viaţa mea, nu am mai pomenit, ai mare grijă nepoate că-i dă rău! Doamne fereşte!
După care a început să mă măsoare cu acelaşi dezinteres al doctorilor care se uitau la tata ca la un mort viu, a cărui speranţă o haliseră cu poftă corbii.
Drumul spre casă l-am făcut într-un maxi-taxi zdrăngănitor şi prăfuit, aşa că mintea mea suna ca zarurile aruncate pe cutia de table. Satul era de nerecunoscut pentru că fiind aproape de oraş, multe conace apăruseră ca ciupercile după ploaie pe stânga şi pe dreapta uliţei înlocuind livezile şi casele ţărăneşti abandonate, iar manelismul asigura fondurile sonore şi vizuale. Atmosfera şi aerul începuse să se strice, copiii şi tinerii lipseau şi doar bătrânii cu gardurile lor dărăpănate şi cu coasele la spinare mai îmi aminteau vag de vacanţele petrecute aici pe vremea bunicilor.
– De ce nu mi-o fi spus tanti ziua exactă când o să crăp? Nu-i nimic că are un iphone iar la ora asta e cu caprele la păscut, trebuie să răspundă.
Ţîrr..ţîrr...Da alo, eu alo..ea alo, alo şi ocupat.
S-a închis, e clar nu ştie pe ce buton să apese. O sun mai târziu când o veni acasă de la islaz.
M-au năpădit atunci pe drumul ăla, toate scenariile legate de apropiatul meu sfârşit inexorabil, iar moartea devenise obiectul unei dorinţe oarbe. Suferinţa, miile de mizerii trupeşti care descurajează pe bolnav de a mai încerca să urce din nou panta: te saturi de încercările care sunt tot atîtea curse, de puterile şovăitoare, de elanurile frânte, de necontenita aşteptare a următoarei crize, de teama că nu mai poţi ajunge la toaletă, de frica de leşin, de ruşinea neputinţei.
Mă spionam: durerea surdă din piept fusese oare o jenă trecătoare, consecinţa unui meci de tenis, al unei lovituri, sau trebuia să mă aştept la chinurile pătimite de tata.
M-am convins că decât să mor atins de boală sau strivit de maşini ca râma după ploaie mai bine plec în jungla africană să provoc un tigru la trântă, ori să îi fur prada sau tigroaica că sigur nu scap, dar şi mai bine găsesc prin pădurile noastre un urs carpatin sau o ursoaică cu pui, le trag şuturi la fund şi să vezi atunci prăpăd, ce rost mai are să cheltuiesc bani aiurea prin lumi exotice că tot nu am, sau dacă tot e să crăp, îl atrag atunci pe prietenul meu la un tenis pe viaţă şi pe moarte, iar eu o să aleg a doua variantă şi îi las lui viaţa. Dacă nu pleznesc pe teren în decisiv la trei din cinci seturi ca la Roland Garros sigur cad definitiv după a zecea bere cu coniac de după,.. .
-Bă hombre viaţa e ca o avalanşă pe care trebuie să o înfrunţi neîncetat! mă încurajam eu dezorientat dar reveneam repede la gândurile negre care mă dominau.
Da.. cred că mai sigur e să merg la munte şi să opresc avalanşa cu pieptul dezvelit, sau să schiez fără cască pe coama ei imprevizibilă, însă, cel mai bine ar fi să-mi invit tandru iubita la o partidă de amor nebun ca în tinereţe de şapte ori pe noapte. Mai o şampanie, mai un rom cu pepsi, un dans nebun, moarte sigură. Sau să plec iarna pe mare până la turci cu hidrobicicleta, că sigur dau de o furtună criminală.
Trebuie să găsesc repede cea mai bună soluţie ca să nu ajung ca tata dependent de cadre medicale cu minţi pipernicite, cu mâini nepricepute şi cu buzunare încăpătoare şi cifrate.
Un amic, Pedros, un român plecat la englezi, adică tot un Petrică de-al nostru, trăia cu aceeaşi nemiloasă boală în Londra de vreo cinci ani, fiind mult mai grav bolnav la început decât era tata înainte de tratament. Avea metastaze multiple chiar din momentul când i-au găsit carcinomu’ epidermoid. M-a îmbărbătat şi mi-a trimis gratis, for free de acolo un kilogram de goji berry pentru moşul meu, dar tot degeaba. La necaz noi românii ne mai şi ajutăm între noi, dar Pedros abia se mai putea ajuta pe el şi cu toate acestea a fost un real sprijin material şi moral pentru sute de bolnavi de cancer. Ce suflet doamne!
Punct...am găsit, cel mai bine e să mă las la mâna unei doctoriţe tinere şi frumoase de la cel mai mare spital de stat din oraş, de la municipal, moarte mai sigură nu cred că există.
Era o zi întunecată de noiembrie. Ploaia agasantă se transformase în lapoviţă şi ninsoare. Fulgii mari făceau miting pe străzi fără să ceară aprobare de la primărie. Ningea prematur cu gândurile mele. Teiu mă aştepta trosnind nervos în bătaia vântului din toate încheieturile. Avea două lacrimi încleiate pe tulpină cam la nivelul ochilor mei. Mă pregăteam să-i spun ce am făcut la mătuşa când, cu urechea pâlnie la inima lui aud un ecou înfundat ca un scheunat ce venea parcă din Infern. Mâzgă pe asfalt şi negură în sufletul meu. Pe trecerea de pietoni traversa civilizat după ce tocmai coborâse din autobuz, un câine maidanez maroniu deschis, lăţos şi cu urechile lăsate. De nicăieri apăru un bolid care lovi animalul şi pierdu controlul derapând cu viteză pe direcţia noastră. Am sărit atunci instinctiv ca dintr-un arc în spatele teiului meu cu tulpina groasă. Câinele dispăru târându-se chinuit cu coada între picioare şi schelălăind sinistru. Maşina turbată, cu botul ca un topor imens spulberă stâlpul metalic indicator oprindu-se în Teiu şi retezându-l. O femeie care aştepta autobuzul ocoli impactul fatal şi privi apoi nemişcată şi albă ca o statuie de marmură cu ochii spre cer. Pe portiera şifonată deschisă automat de şocul devastator, abia coborî cu faţa tumefiată un tânăr care duhnea a drojdie. Cu greu se putea ţine în picioare dar înjura oribil şi provocator horcăind spasmodic sânge.
- ... câinele mă-ti..Băga-mi-aş în mă-ta de copac şi în ăla care te-a pus aici... Mă f.., mă piş pe voi căcaţilor ! Ştiţi voi cine sunt eu mă ?
Era băiatul cel mic al vrăjitoarei de la conacul portocaliu. Se făcuse mare.
Imagini de coşmar mi se derulau prin faţa ochilor. Privirea şi auzul nu mai suportau agresiunea iar o durere completă mă cuprinse cu tremur epileptic. Îmi pierdusem minţile, pentru că în loc să sun la salvare mă pregăteam să îl lovesc cu disperare, cu inconştientă, dar înainte ca pumnul să plece vindicativ, tânărul căzu singur şi fără suflare. Copacul mi-a salvat atunci şi libertatea. Teiu murise pentru mine cu două secole mai devreme.
Nu voiam să mor, dar nici să mai trăiesc. Voiam doar să dorm un somn lung criogenic de o sută de ani şi să mă trezesc pe o planetă verde lângă puii teiului meu, şi înconjurat doar de animale în pădurea de tei. Aş fi privit şi un tzunami drept în ochii lui albastri, până în adânc, sau aş fi zburat liniştit fără parapantă de pe crestele înzăpezite etern ale Făgăraşului.
...Prea simplu, prea trist, prea banal...
Trebuia să înfrunt fără frică viaţa. Adică să îmi duc singur crucea, cu pasiune şi speranţă ca părintele meu până la final.
A dormi nu înseamnă a trăi, dar nici a muri!
După interminabilul drum al crucii, chinuit de întrebări primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă las de fumat respectând una dintre rugăminţile lui permanente, chiar dacă mă mai alimenta cu bani de ţigări, iar al doilea a fost să plantez un copac. Nu era primul meu pom plantat dar era cel mai important. Am găsit un loc la stradă lângă drumul principal aflat în curs de asfaltare. După ce s-a asfaltat, s-au montat bordurile iar copacul meu a rămas acolo în rădăcini plătind chiria la stat pe veci, protejat fiind de lucrătorii primăriei ca o greşeală a naturii, fiind singurul copac apărut în oraş de mulţi ani încoace. Pe atunci nu stiam sigur ce soi este. Vânzătorul de unde îl cumpărasem spunea că e plop, dar era tei toată ziua după frunzele cu aspect rotund lăbărţat, catifelate şi de culoare verde mat. Aveam de acum teiul meu fără să-l merit. Eram deja liniştit şi împăcat cu gândul că las totuşi ceva pe lumea asta chiar de-o fi să dispar curând. Eram cel mai tare cetăţean din cartier în sinea mea pentru că plantasem copacul iar acesta prindea rădăcini viguroase. Locul unde sădisem puiul de tei era vecin cu un stâlp metalic vopsit galben de care este agăţat şi acum un indicator de staţie. Acolo opresc autobuzele pe care le folosesc frecvent pentru a ieşi în oraş sau pentru alte drumuri, aşa că aveam aproape zilnic ocazia de a urmări evoluţia teiului pe care-l luasem de suflet.
Speriat de durerea surdă localizată în plămân şi presat fiind de teama blestemului genetic am făcut primul drum nu la doctorii de care mă acrisem până puţeam a varză murată ci la ghicitorii în stele şi în cărţi, cu speranţa în cerebel că aceştia îmi vor revela destinul implacabil.
Aproape de casă, pe strada Plantelor, una din străzile paralele pe care treceam des, se află un conac portocaliu cu arhitectură la modă în ultimii ani prin ţară, cu porţi mari metalice şi cu semiluni pline de cocoşei aiuriţi sau argintaţi prinse în vârf de acoperiş. La poartă, lângă nişte tomberoane de gunoi furate pe care scria cu caractere albe „blocul OD7” şedea o ţigancă tânără şi frumoasă îmbrăcată policrom, cu părul împletit în două cozi groase şi cu mulţi puradei care s-au agăţat languros de mine întrebând :
- Vrei o fată nenea? râzând şi plescăind zgomotos, timp în care săreau isteric prin bălţile din faţa porţii de intrare spre curtea interioară a palatului.
- Nu vreau, că am şi eu una de vârsta voastră acasă, vreau doar o ghicitoare în stele sau tarot .
Atunci, mângâindu-şi părul blond platinat vopsit, tânăra începu a-mi zâmbi complice deschizând poarta şi făcând un semn discret cu mâna stângă, aşa cum ar fi pus punct şi virgulă ca să o urmez în arc de cerc pe direcţia ei de deplasare. Fusta-i lungă se învolbură, ridicându-se inerţial în acelaşi sens şi un miros proaspăt de lavandă rămase în urmă combinat cu parfum de femeie. Curtea imensă pavată cu dale cărămizii era plină de maşini scumpe, unele pe jumătate dezmembrate, cu numere de înmatriculare străine sau fără numere. Într-un colţ sub o umbrelă imensă furată de la o terasă din cartier pavajul era înroşit de sângele închegat al porcului sacrificat de curând, care mă îngrozise în noapte cu ţipetele lui disperate. Aflasem că fusese şi el furat deunăzi de pe drumuri, dintr-o localitate mărginaşă. Conacul pe două etaje avea zeci de camere dar părea neterminat datorită geamurilor de termopan nefinalizate. Erau doar ramele albăstrii polimerice sau din aluminiu dar sticla lipsea la propriu aproape în întregime. Mai târziu am auzit că proprietarii au dat ţeapă unei cutare firme iar meseriaşii au fugit cu geamurile în spinare lăsând munca neterminată. Una peste alta căsoaia arăta ca un bordel imens care aşteaptă fictiv legea prostituţiei. Fetele sechestrate rânjeau ademenitor printre rame şi ţevi cerşind abolirea legii nescrise a haremului din lipsă de clienţi. Cereau învierea lui Soliman zis Magnificul, primul paşă care din fidelitate a pensionat definitiv haremul imperiului, şi a iubitei lui până dincolo de moarte, scumpa Alexandra, cu nume de import Hürem, unica şi definitiva lui iubire. .Nu am zărit pe acolo nici o plantă, floare sau copac, doar ziduri şi pavaje.
Curiozitatea şi repulsia acumulată faţă de doctori mă împingea pe urmele şerpoaicei blonde care zâmbea dinaintea Marii Porţi ...de la intrare. Pe faţa mea începuse să scrie cu majuscule prost iar când am vrut să renunţ şi să plec, tot alaiul mă trăgea de mâini şi haine spre stăpâna casei, nevasta bulibaşei cunoscută ca o somitate cu masterat între vrăjitoare. Ajuns cu alai, aproape luat pe sus până la camera tronului, sunt prezentat într-o limbă colorată măritei jupânese de către fiul ei cel mic care nu împlinise încă paisprezece ani. Camera de primire, destul de curată, era amenajată ca bucătărie şi avea dotări mai multe decât trebuiesc într-o casă normală. Unele dintre ustensile şi maşinării nici nu ştiu la ce ar putea folosi. Automatizare şi robotizare completă: frigidere, proţapuri electrice, vibratoare, mixere, microunde, roboţi, cuptoare, plasme, laptopuri.....
- Bani ai frumosule ? Mă întrebă matroana umflată ca un balon şi cu cercei în urechi cât farfuriile de cafea de pe masă . –Bei o cafea ?
Salba cu bănuţii de aur de la gât zornăia ca un şarpe cu clopoţei.
- Nu prea am bani, am venit doar să văd cât ar costa destinul, pardon ghicitul. Vreau să ştiu cât mai am de trăit şi din ce cauză o să mor chiar dacă am eu o bănuială. Mulţumesc pentru cafea.
Scoase atunci de sub masa rotundă cu picioare sculptate de leu, un craniu de cristal sclipitor care aproape că m-a hipnotizat prin perfecţiunea lucrăturii. O fi poate chiar al treişpelea, cel pierdut şi căutat de secole cum spune legenda indiană. După ce îi face cinci minute masaj capilar, respiraţie gură la gură şi se holbează prin toate găvanele transparente, mă priveşte apoi insistent şi pătrunzător.
– Dă palma ! îmi ordonă grav, şi cu o lupă imensă începu să analizeze toate liniile vieţii mele trecute şi viitoare.- Gata, văd, asta-i, o să crapi de bătrâneţe la optzeci şi şapte de ani ! Mulţumit ? Hai bagă banu, 300 euroi sau bolentinu şi rămâi dator cu dobândă că n-am luat încă ajutorul social!. Dar îţi fac reducere dacă stai două ore la masaj erotic!
-Ce vrei..,blondă sau brunetă ?
Mi-am smuls speriat palma din labele-i unsuroase şi am şters-o cu viteză supersonică alergând disperat printre ceilalţi membri ai clanului. Norocul meu a fost că marea poarta de la intrare rămăsese deschisă din telecomandă iar bărbaţii încă nu veniseră la conac, că altfel sigur mă întâlneam pe acolo cu dracu fără coarne dar cu săbii ninja.
Am alergat până am fost sigur că nu mă mai vede niciunul dintre urmăritori. Pe strada lor nu am mai trecut niciodată de atunci, mi-am lăsat barbă iar hainele care le purtam le-am dat de pomană unui amărât în amintirea străbunicului necunoscut, mort de tânăr pentru ţară în nouăsuteşaişpe.
................................................................................................................................................
Ce este destinul până la urmă dacă nu drumul sinuos care ne este dat să-l urmăm? Drumul cu suişuri şi coborâşuri fără o destinaţie clară. Mai poate fi vorba de liber arbitru atunci când există acest destin sau căutăm orbeşte linia trasată în palmă alegând doar calea dar ajungând la sfârşit de drum în acelaşi punct ?
Nu ştiu de ce trebuie să mai caut în neant răspunsuri pentru că cel mai simplu e să le găsesc direct în Biblie, trebuie neapărat să ghicesc limbajul codificat al Bibliei şi să-mi explic singur vechile secrete, să dezleg codul meu personal până acum impenetrabil, ascuns acolo cine ştie când şi de cine.
Din păcate Drosnin, autorul celebrei cărţi despre codul secret al Bibliei nu m-a ajutat prea mult cu explicaţiile lui, iar în Biblie folosindu-i metodele de căutare, încă nu am reuşit să-mi găsesc parola şi user name-ul personal. O fi cheia în structura de ADN sau ARN, ascunsă bine printre lanţurile nucleotide sau pluteşte haotic printre miliardele de galaxii şi universuri paralele. Poate este la unul dintre îngerii mei păzitori ? Cineva sau ceva trebuie să ştie toate aceste răspunsuri !
Discuţii de genul acesta aveam mereu cu teiul meu care după patru ani făcuse o coroană deasă şi era susţinut de o tulpină puternică iar durerea mea surdă ce mocnise o vreme în zona pulmonară aproape că încetase. Trecuse tot atâta timp de când îngropasem ultima ţigară. Fotbal jucam săptămânal iar pe tata îl visam din ce în ce mai rar.
Mergeam cu emoţie de fiecare dată la pomul care avea vârsta crucii de pe mormântul ce mă aşteaptă nerăbdător cu masa pusă, să vin cu flori şi lumânări aprinse în fiecare duminică la ora două fix. Când era prea cald, seara luam un bidon de apă plată transformat în stropitoare şi îl hidratam sau doar îl răcoream. Odată l-am şi botezat cu numele Teiu, stropindu-l cu apă sfinţită luată de Bobotează de la una dintre zecile de biserici noi din cartier. Când era prea frig îl îmbrăţişam şi îl strângeam aşa cum se încălzesc lupii prin Siberia, unul în altul şi atunci îi simţeam respiraţia verde, proaspătă, pulverizând speranţă.
Într-o zi un boschetar i-a retezat o cracă să facă focul , în altă zi o maşină l-a pleznit cu bara şi atunci pentru prima oară a plâns. Plângea de ciudă cu sânge transparent ca un silicon produs din seva pământului ce îi oblojea rănile vindecându-le. Altă dată, plin de afişe electorale abia mai putea respira. Nervos le-am rupt cu râvnă şi le-am oferit omului străzii să se încălzească .
- Să nu mai tai crăci din copacul ăsta.... E teiul meu. Îţi dau lemne uscate şi ziare câte vrei !
Vara când era cald şi cantitatea de dioxid de carbon creştea, respira greoi iar frunzele i se ofileau înainte de vreme. Era sufocat de smogul cancerigen ce îneacă oraşul a cărui populaţie se sinucide treptat, inconştient.
Dar şi copacii se împuşcă, nu-i aşa ?
L-am rugat să reziste spunându-i că viaţa mea depinde de a lui şi că fără el nu pot să mai trăiesc. Îl iubeam ca pe unicul fiu, aşa cu frunzele pătate şi pline de purici cum era. Oxigenul lui filtrat dumnezeieşte prin laboratorul celest, zece tone de oxigen produs într-o viaţă de pom întreţine viaţa fiind suficient pentru răsuflarea a cel puţin zece vieţi de om.
Plecând la ţară pentru câteva zile am descoperit că tanti, singura mătuşă care mai este în viaţă ştie să ghicească destinul în cărţi. Am convins-o cu greu să îmi facă serviciul acesta pe care îl căutasem fără succes la alţii. Şi până la urmă mi-a ghicit şi mi-a explicat pe gratis semnificaţiile cărţilor mele, lucru pe care nu îl face de obicei pentru nimeni.
- Nu ai avut noroc deloc nepoate! îmi arătă mătuşa.
- Ţi-a ieşit frunză. Nu e deloc bine, uite As de frunza: e ghinion mare, uneori aduce si cu moartea da’ tot timpu’ inseamnă un sfârşit greu. Mai departe ia, uite… Valetul de frunză, tânarul rău, afurisit, gelos şi beţiv care îţi aţine calea şi mai ai şi nouă tot de frunză care este boală, accident sau ghinion. N-am mai văzut în viaţa mea, nu am mai pomenit, ai mare grijă nepoate că-i dă rău! Doamne fereşte!
După care a început să mă măsoare cu acelaşi dezinteres al doctorilor care se uitau la tata ca la un mort viu, a cărui speranţă o haliseră cu poftă corbii.
Drumul spre casă l-am făcut într-un maxi-taxi zdrăngănitor şi prăfuit, aşa că mintea mea suna ca zarurile aruncate pe cutia de table. Satul era de nerecunoscut pentru că fiind aproape de oraş, multe conace apăruseră ca ciupercile după ploaie pe stânga şi pe dreapta uliţei înlocuind livezile şi casele ţărăneşti abandonate, iar manelismul asigura fondurile sonore şi vizuale. Atmosfera şi aerul începuse să se strice, copiii şi tinerii lipseau şi doar bătrânii cu gardurile lor dărăpănate şi cu coasele la spinare mai îmi aminteau vag de vacanţele petrecute aici pe vremea bunicilor.
– De ce nu mi-o fi spus tanti ziua exactă când o să crăp? Nu-i nimic că are un iphone iar la ora asta e cu caprele la păscut, trebuie să răspundă.
Ţîrr..ţîrr...Da alo, eu alo..ea alo, alo şi ocupat.
S-a închis, e clar nu ştie pe ce buton să apese. O sun mai târziu când o veni acasă de la islaz.
M-au năpădit atunci pe drumul ăla, toate scenariile legate de apropiatul meu sfârşit inexorabil, iar moartea devenise obiectul unei dorinţe oarbe. Suferinţa, miile de mizerii trupeşti care descurajează pe bolnav de a mai încerca să urce din nou panta: te saturi de încercările care sunt tot atîtea curse, de puterile şovăitoare, de elanurile frânte, de necontenita aşteptare a următoarei crize, de teama că nu mai poţi ajunge la toaletă, de frica de leşin, de ruşinea neputinţei.
Mă spionam: durerea surdă din piept fusese oare o jenă trecătoare, consecinţa unui meci de tenis, al unei lovituri, sau trebuia să mă aştept la chinurile pătimite de tata.
M-am convins că decât să mor atins de boală sau strivit de maşini ca râma după ploaie mai bine plec în jungla africană să provoc un tigru la trântă, ori să îi fur prada sau tigroaica că sigur nu scap, dar şi mai bine găsesc prin pădurile noastre un urs carpatin sau o ursoaică cu pui, le trag şuturi la fund şi să vezi atunci prăpăd, ce rost mai are să cheltuiesc bani aiurea prin lumi exotice că tot nu am, sau dacă tot e să crăp, îl atrag atunci pe prietenul meu la un tenis pe viaţă şi pe moarte, iar eu o să aleg a doua variantă şi îi las lui viaţa. Dacă nu pleznesc pe teren în decisiv la trei din cinci seturi ca la Roland Garros sigur cad definitiv după a zecea bere cu coniac de după,.. .
-Bă hombre viaţa e ca o avalanşă pe care trebuie să o înfrunţi neîncetat! mă încurajam eu dezorientat dar reveneam repede la gândurile negre care mă dominau.
Da.. cred că mai sigur e să merg la munte şi să opresc avalanşa cu pieptul dezvelit, sau să schiez fără cască pe coama ei imprevizibilă, însă, cel mai bine ar fi să-mi invit tandru iubita la o partidă de amor nebun ca în tinereţe de şapte ori pe noapte. Mai o şampanie, mai un rom cu pepsi, un dans nebun, moarte sigură. Sau să plec iarna pe mare până la turci cu hidrobicicleta, că sigur dau de o furtună criminală.
Trebuie să găsesc repede cea mai bună soluţie ca să nu ajung ca tata dependent de cadre medicale cu minţi pipernicite, cu mâini nepricepute şi cu buzunare încăpătoare şi cifrate.
Un amic, Pedros, un român plecat la englezi, adică tot un Petrică de-al nostru, trăia cu aceeaşi nemiloasă boală în Londra de vreo cinci ani, fiind mult mai grav bolnav la început decât era tata înainte de tratament. Avea metastaze multiple chiar din momentul când i-au găsit carcinomu’ epidermoid. M-a îmbărbătat şi mi-a trimis gratis, for free de acolo un kilogram de goji berry pentru moşul meu, dar tot degeaba. La necaz noi românii ne mai şi ajutăm între noi, dar Pedros abia se mai putea ajuta pe el şi cu toate acestea a fost un real sprijin material şi moral pentru sute de bolnavi de cancer. Ce suflet doamne!
Punct...am găsit, cel mai bine e să mă las la mâna unei doctoriţe tinere şi frumoase de la cel mai mare spital de stat din oraş, de la municipal, moarte mai sigură nu cred că există.
Era o zi întunecată de noiembrie. Ploaia agasantă se transformase în lapoviţă şi ninsoare. Fulgii mari făceau miting pe străzi fără să ceară aprobare de la primărie. Ningea prematur cu gândurile mele. Teiu mă aştepta trosnind nervos în bătaia vântului din toate încheieturile. Avea două lacrimi încleiate pe tulpină cam la nivelul ochilor mei. Mă pregăteam să-i spun ce am făcut la mătuşa când, cu urechea pâlnie la inima lui aud un ecou înfundat ca un scheunat ce venea parcă din Infern. Mâzgă pe asfalt şi negură în sufletul meu. Pe trecerea de pietoni traversa civilizat după ce tocmai coborâse din autobuz, un câine maidanez maroniu deschis, lăţos şi cu urechile lăsate. De nicăieri apăru un bolid care lovi animalul şi pierdu controlul derapând cu viteză pe direcţia noastră. Am sărit atunci instinctiv ca dintr-un arc în spatele teiului meu cu tulpina groasă. Câinele dispăru târându-se chinuit cu coada între picioare şi schelălăind sinistru. Maşina turbată, cu botul ca un topor imens spulberă stâlpul metalic indicator oprindu-se în Teiu şi retezându-l. O femeie care aştepta autobuzul ocoli impactul fatal şi privi apoi nemişcată şi albă ca o statuie de marmură cu ochii spre cer. Pe portiera şifonată deschisă automat de şocul devastator, abia coborî cu faţa tumefiată un tânăr care duhnea a drojdie. Cu greu se putea ţine în picioare dar înjura oribil şi provocator horcăind spasmodic sânge.
- ... câinele mă-ti..Băga-mi-aş în mă-ta de copac şi în ăla care te-a pus aici... Mă f.., mă piş pe voi căcaţilor ! Ştiţi voi cine sunt eu mă ?
Era băiatul cel mic al vrăjitoarei de la conacul portocaliu. Se făcuse mare.
Imagini de coşmar mi se derulau prin faţa ochilor. Privirea şi auzul nu mai suportau agresiunea iar o durere completă mă cuprinse cu tremur epileptic. Îmi pierdusem minţile, pentru că în loc să sun la salvare mă pregăteam să îl lovesc cu disperare, cu inconştientă, dar înainte ca pumnul să plece vindicativ, tânărul căzu singur şi fără suflare. Copacul mi-a salvat atunci şi libertatea. Teiu murise pentru mine cu două secole mai devreme.
Nu voiam să mor, dar nici să mai trăiesc. Voiam doar să dorm un somn lung criogenic de o sută de ani şi să mă trezesc pe o planetă verde lângă puii teiului meu, şi înconjurat doar de animale în pădurea de tei. Aş fi privit şi un tzunami drept în ochii lui albastri, până în adânc, sau aş fi zburat liniştit fără parapantă de pe crestele înzăpezite etern ale Făgăraşului.
...Prea simplu, prea trist, prea banal...
Trebuia să înfrunt fără frică viaţa. Adică să îmi duc singur crucea, cu pasiune şi speranţă ca părintele meu până la final.
A dormi nu înseamnă a trăi, dar nici a muri!
Cu dedicaţie bunului meu profesor , scriitor şi prieten, mare proprietar de idei , Şerban Tomşa.
