"Unde nu creşte iarbă apar buruieni.
Unde nu sunt flori cresc mărăcini.
Florile cresc şi din noroi.
Unde nu pui suflet apar tot buruieni."( Gigi)
Era un puşti slab şi firav pe nume Gigi, poreclit Gibi, probabil un alint sau doar un diminutiv de la gibon. Gibonul este un maimuţoi agil şi simpatic având toate însuşirile neamului său antropoid. Este iute şi vigilent căţărându-se cu mare viteză în cei mai înalţi copaci din junglă. Poartă pantaloni scurţi, ciorapi treisferturi şi tricou larg cu dungi. Este tuns scurt şi umblă de obicei înarmat vara cu un crăcan şi cu invizoace iar iarna târziu poartă la brâu o sabie confecţionată din trunchiul bradului de la Crăciun. Este căutat pentru prostiile pe care le face mereu.
Dar locul de desfăşurare al poveştii mele nu va fi jungla ci decorul creat după construcţia blocurilor dintr-un cartier bucureştean până prin anii 1974, când dintr-o permanentă şi obsedantă grijă faţă de omul nou se construia masiv. Era vremea marii industrializări, când se concepea în eprubetă viitorul de aur al ţării sub conducerea directă a "iubitului" conducător de partid şi stat. Se construiau blocuri înalte şi uzine înfloritoare. Macaralele râdeau în soare iar oamenii fugeau de la ţară la oraş şi de la casă la bloc pentru a pune umărul pentru construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Care mai avea câte o casă era privit de către ceilalţi de sus, cu dispreţ, ca pe un necivilizat. Totul în jur arăta ca după bombardament, cu nesfârşite şantiere pline de moloz, barăci, gropi, şi materiale de construcţie împrăştiate peste tot. Aerul devenise irespirabil.
Într-o noapte cu lună plină un alt puşti, coleg cu Gibi, a legat o cârpă de coada unui şoarece, a înmuiat cârpa în benzină şi a aprins-o. Speriat, şoarecele, ca să stingă vâlvătaia care îl urmărea s-a aruncat într-un cazan cu motorină depozitat în magazia de materiale construită din tablă. Focul iscat a ars toată noaptea şi a încins geamurile blocurilor din jurul şantierului până au plesnit, iar fumul negru a înecat luna.
În bezna aprinsă, Gibi care căuta atunci carbid prin magazie, materie primă folosită în procesul de fabricaţie al bombelor artizanale, s-a salvat cu noroc reuşind să fugă în ultima clipă din faţa exploziei.
Tatăl băiatului a plătit după aceea pagubele ani buni văitându-se peste tot:
-Da’ ce vină a avut băiatu’ meu că prostul de şoarece a intrat în butoiul cu motorină în loc să găsească o baltă ceva. Ce l-a pus fii-miu intenţionat să se bage acolo? Doar şoarecele este singurul vinovat.
Anii treceau, iar pe locul şantierelor au apărut blocuri cu nouă, zece sau patru etaje, cu orientare simplă sau dublă, cu balcoane sau fără. Unde mai pui că omul nou, care avea încă prostul obicei să trăiască la curte a făcut bolte de viţă de vie, iar pe spaţiile verzi a plantat flori, garduri vii şi pomi fructiferi. Cât de retardaţi şi retrograzi erau consideraţi cetăţenii care din diferite motive mai locuiau încă la casă! Majoritatea comunistă votase tacit ca aceştia să fie demolaţi pentru a se muta cât mai repede în noile blocuri, care de la distanţă semănau cu nişte cutii de chibrituri.
În noile apartamente aveau chipurile doar avantaje. Scăpau de muncile grele din gospodărie, de noroi, de săpat, de tunsul copacilor. Aveau în schimb apă curentă caldă si rece, cadă de baie, duş, parchet pe jos, balcon, gaze la bucătărie şi vecini în toate punctele cardinale. Scăpau şi de corvoada nesfârşită a măturatului curţii, tăiatului lemnelor de foc, al aprinderii focului în sobă. Cu un calorifer s-a rezolvat totul. Căratul buteliei sau al găleţilor cu apă rămăsese o îndeletnicire pentru proşti, o tristă amintire, la fel şi udatul grădinii sau peticitul acoperişului. Omul nou era gândit doar să se ducă la serviciu ca să muncească pentru partidul unic.
Doar unii, sătui de muncă înotau împotriva curentului pensionându-se pe caz de boală şi căutând liniştea finală se dedicau grădinăritului de conjunctură luând în ‘arendă’ câte o parcelă din preajma blocului.
Un astfel de om era Pârvan nebunul, care după ani grei de muncă în construcţii a ales să–şi trăiască ultimii ani ca grădinar pasionat şi voluntar pe spaţiul verde din faţa blocului. Stătea la parter şi uda zilnic iarba cu un furtun tras direct prin geamul bucătăriei. Lucra şi păzea grădina lui cu crini şi trandafiri agăţători cât era ziua de lungă. Omul umbla mereu neras şi se răstea la copiii care băteau în permanenţă mingea în gangul blocului ce avea un perete comun cu garsoniera lui. De multe ori ceda nervos şi începea să urle isteric sau să înjure ca un birjar, pentru că din peretele gangului mingea mai sărea câteodată în grădina lui plină de flori. Apărea atunci ca păianjenul la pradă şi o confisca. Copiii reclamau acasă absenţa valorosului obiect de joacă, iar scandalul de recuperare al acestuia de către părinţi începea fără întârziere
După nişte certuri mai zdravene cu vecinii omul căpătase alt obicei; cu faţa schimonosită ieşea ameninţător cu un cuţit în mână şi tăia mingea cu pricina, după care o arunca piticului speriat urlând cât putea:
Ţi-am spus că aşa o să păteşti, fire-aţi voi ai dracului cu toţii !
Pe atunci şi mingea era minge.... Nu orice părinte îşi permitea să cumpere mereu, ori dacă mai era şi din piele tragedia era completă. Copilul care venea afară la joacă cu preţiosul obiect era tratat preferenţial de către ceilalţi, ca nu cumva să se supere şi să plece cu jucăria preferată, deşi acest fapt se petrecea de fiecare dată.
Aşa că, fie că săreau copiii în grădină, fie că duduiau pereţii de şuturile trase cu putere în pereţii gangului scandalul era asigurat iar reclamaţiile curgeau în dreptul omului care tăia mingii, urla, înjura şi speria şcolarii. Toată lumea era îngrozită, iar săraca nevastă a tiranului, o femeie grasă care abia se putea mişca, încerca mereu din răsputeri, cu o blândeţe angelică să salveze aparenţele şi să liniştească “furtuna” iscată mereu din senin.
În timp ce Pârvan muncea, lupta, înjura şi păzea grădina cu furtunul şi cuţitul de alţi invadatori, Gibi cu prietenii lui umblau după furat struguri, piersici şi corcoduşe prin împrejurimi. Cel mai greu era la corcoduşe pentru că trebuiau să fure dintr-o livadă păzită, aflată mai departe de locul obişnuit de joacă, şi unde paznicul avea o puşcă plină cu gloanţe din sare. De acolo Gibi a scăpat cu tricoul întors în dreptul burţii şi plin de corcodele, dar alergat de un câine şi cu fundul ciuruit de sare. Acreala savuroasă a corcoduşelor devenise amară pentru gibon şi pentru Manole, prietenul său, iar experienţa prea usturătoare, dar aveau doar doisprezece ani şi nu puteau renunţa aşa uşor la plăcerile vieţii.
Altă dată, ascunşi printre imensele mosoare din lemn înfăşurate în cabluri electrice care zăceau depozitate în curtea unei fabrici din spatele blocului, pufăind ţigările cu filtru Snagov, cumpărate la bucată de la debitul complexului general, au hotărât ca de a doua zi să strângă gaşca lor încredere; pe Cezărică, Marinică şi Mariusică şi să înceapă “culesul” strugurilor din viile blocurilor mai vechi. Erau două zone de mare interes: via cu struguri de masă albi de la blocul E 11 şi cea cu struguri roşii şi gustoşi de la blocul apărut mai nou în peisaj, Z40. După ce au terminat de pufăit ţigările, au plecat cu grabă dintre mosoare prin gaura gardului pe unde muncitorii fabricii furau nestingheriţi piese şi cabluri electrice şi care devenise intrarea şi ieşirea principală a uzinei.
La primul bloc vizat, strugurii erau deasupra unei bolte de ţevi şi se agăţau până spre etajul trei al balcoanelor locatarilor, care se puteau servi direct din vie.
După lăsarea serii, gibonul şi ceilalţi maimuţoi stăteau atârnaţi de boltă încercând să se caţere cât mai sus. Locatarii blocului, cadre militare, nu bănuiau că sunt spionaţi şi prădaţi de nişte copii în timp ce rezolvau liniştiţi treburile casnice uzuale sau se certau cu nevestele. Operaţiunea reuşise perfect. Strugurii aveau boabele mari şi cărnoase cu gust dulce şi parfumat. Tricourile transformate în traiste erau pline ochi.
În seara aceea Gibi a ajuns sătul acasă, unde pe masa din sufragerie zăcea un platou plin cu struguri roşii cumpăraţi de tatăl său din piaţă, care însă nu mai prezentau interes.
A doua zi fotbal. La un şut nefericit mingea de piele a lui Marinică a sărit direct în grădina de flori proaspăt curăţată de buruieni a lui moş Pârvan culcând la pământ trei dintre cei şapte crini aproape înfloriţi şi aliniaţi ca pentru defilare. Omul păianjen a apărut imediat ţinând în dinţi o foarfecă de grădină imensă şi bine ascuţită. Văzând crinii asasinaţi a tăiat mingea în şapte urlând de supărare.
- Hai veniţi să o luaţi. Na! V-am spus mereu să vă jucaţi în alt loc fire-aţi voi de derbedei!…
Plângând şi fugind copiii strigau în cor drept răzbunare:
-Pârvan nebunu’ trage cu tunu’ împuşcă raţele şi mănâncă maţele....
Gibi a rămas cu gândul la un crin mare şi aproape înflorit, care ieşea imediat în evidenţă din multitudinea de flori legate cu aţe. Pe întuneric împreună cu Manole s-au strecurat cu măiestrie driblând sârmele, gardurile şi sforile ţesute de Pârvan ca o pânză de păianjen.
Moşul era în casă şi vorbea liniştit cu nevastă-sa.
Tremurând de frică şi încordat la maxim, Gibi reuşi să rupă cu greu crinul imperial. Îi batea inima atât de tare încât o ţinea cu mâna să nu sară din piept. Târâş pe coate şi genunchi prin pământul cernut şi săpat ca proaspetele morminte, cu prada imperială în mâini cei doi hoţi căutau cu grabă ieşirea printre sârmele şi gardul viu ce împrejmuiau grădina plină de flori. Perdeaua de trandafiri roşii, proaspeţi, curgea ca o cascadă de sânge peste capetele copiilor protejându-i de ocheadele locatarilor dar mai ales de privirile iscoditoare ale lui Pârvan, care instinctiv supraveghea permanent locul.
Scăpat din ghearele trandafirilor, Gibi a fugit acasă ducând floarea ca pe un trofeu câştigat cu multă trudă. Era ca o coroană fermecată, ca o cupă a campionilor aflată în braţele copilului fericit şi absolut vrăjit.
Crinul a fost aşezat la loc de cinste, într-o vază cu apă, pe masa din sufragerie, unde a rezistat înflorit aproape trei săptămâni, timp în care gibonul a fost permanent fermecat. Apogeul senzaţiilor tari fusese atins.
Când crinul s-a uscat a fost pus cu grijă în ierbarul şcolii.
............................................................................................................
Pârvan era tot mai supărat, urla şi înjura, până când într-o zi, un microbuz alb cu o cruce roşie pe uşă, escortat de maşina miliţiei a oprit în faţa blocului.
L-au săltat şi de atunci nimeni nu a mai auzit nimic de el.
A dispărut subit împreună cu soţia, iar superba şi mult râvnita lui grădină a intrat repede în paragină.
...........................................................................................................
Au trecut de atunci ani şi ani iar la geamul garsonierei lui Pârvan nu a mai apărut nimeni. Între timp, comunismul şi-a arătat limitele utopice şi a fost înlocuit cu mafiocraţia “democrată”, care nu mai este utopie ci realitate. Trandafirii agăţători au dispărut şi ei înroşind pământul reavăn. Grădina cu multe flori, crini şi trandafiri este plină de bălării. Copiii nu mai joacă fotbal, iar peretele gangului zace neatins. Gardul viu s-a uscat şi el demult, fiind după aceea înlocuit cu unul nou, metalic şi inestetic, cu vîrfuri ameninţătoare si ascuţite, un gard des din sârmă prin care nici şoarecii nu pot trece. Viile şi pomii fructiferi din împrejurimi au dispărut uşor şi ele. Nesfârşitul gard sârmos înconjoară tot cartierul a cărei populaţie îmbătrînită vrea acum să se mute de la bloc la curte şi din oraş la ţară.
Gardieni privaţi plătiţi din banii publici au posturi fixe şi sigure. Domnii care stau acum la bloc îi invidiază pe cei care stau la casă.
Speranţa s-a reaprins odată prin luna decembrie’89, după care s-a stins din nou total, lăsându-ne iarăşi orbi în nesfârşita noapte.
Gibi are aproape cincizeci de ani şi stă la curte, unde îngrijeşte o grădină cu crini şi trandafiri, cu pomi fructiferi şi viţa de vie. Prietenul lui, din interes, Manole, îi mai face câte o vizită din când în când în funcţie de nevoi. Amândoi au renunţat la fumat iar burţile lor umflate, acoperite de tricouri, sunt pline de bere şi mici. Cară aproape zilnic apă plată cu bidonul de 10 litri de la en-gros, sapă grădina, mătură curtea şi tunde copacii. Umple butelia cu gaz o dată la două luni iar iarna sparge lemne şi face focul în soba de teracotă.
-Bă Manole, am citit undeva că spiritul crinului îi învaţă pe oameni umilinţa şi puritatea. Vezi ce crini frumoşi am în grădină ?
-Florile de crin erau, în heraldica, emblema regalitaţii iar Franţa purta denumirea “Regatul crinilor”, vorbi Manole.
-Da, ştiu, dar în acelaşi timp, floarea de crin era şi semnul osândiţilor la moarte. Îţi mai aminteşti de nebunul ăla de Pârvan?
- Cum să nu, un om ca ăla nu poţi să-l uiţi aşa uşor. Am auzit că pe vremea regelui simpatiza cu legionarii, şi că după război a fost arestat şi a stat ani buni prin puşcăriile comuniste pentru că a declarat că îl iubeşte pe rege şi coroana regală cu crini, dar prea sănătos nu cred că mai era când a ieşit, că parcă turba când te atigeai de florile lui. Când l-au arestat era învăţător într-un sat, şi toată lumea îl iubea şi îl respecta; familia lui cică era cea mai veche în satul ăla din munţi.
-Abia aştept să înflorească ăsta cel mai mare. Cred că o să aibă flori o lună de zile. Va fi o bucurie, spuse Gigi mângâind bobocul de crin încă nedesfăcut.
Nişte copii bat de zor o minge de fotbal undeva pe stradă, lovesc cu ea gardul din tablă şi câinele lui Gigi latră încontinuu, reuşind să îşi enerveze stăpânul.
-Bă voi n-aveţi casă, n-aveţi masă? Hai că mă enervează puştii ăştia cordiţi.
La un moment dat, un şut nefericit şi balonul din piele, un Jabulani veritabil, sare în curte rupând doi crini, printre care şi pe cel preferat, care era cel mai îngrijit, săpat şi udat cu multă grijă şi dragoste.
Gibi vede negru în faţa ochilor, sare ca împuşcat şi cu faţa schimonosită de durere pune mâna pe un cuţit, taie Jabulani în şapte bucăţi, după care iese din curte pe stradă înjurând, alergând ca disperatul şi ameninţând de la distanţă copiii cu pumnul .
Nu după mult timp, o maşină albă a salvării şi maşina poliţiei au apărut gălăgioase pe stradă.
De atunci Gigi nu a mai fost văzut de nimeni.
După multă vreme de la această întâmplare, prin cartier au apărut printre buruieni şi garduri inestetice de sârmă îndoită, crini imperiali, trandafiri agăţători şi butuci de viţă de v
+(2010)+-+ShT.jpg)
