Povestesc de parcă aş fi eu,
dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu,
trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la fier
vechi, o carte veche, necitită şi dată
la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie sacrificat
pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani în şir,
care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă mai
recunosc, am devenit sclavul unei
societăţi formale, plină de oportunişti sau conformişti, care cred că Platon cu
ale lui teorii despre unicitate, ca parte componentă a unui întreg universal,
este doar un platou cu gogoşi, şi că cea mai citită carte este “ghidul
şomerului”. Am fost aruncat într-un labirint
existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies mergând haotic, în
zig-zag printre ciocli, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la
pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara
mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea
financiară, fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a
formelor fără fond în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai
contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am
plecat înfrânt, dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile
ajungi tot paznic sau boschetar, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai
nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semihomleşi prost plătiţi şi
fără dinţi, amăgiţi la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât
uniformele de pe ei inscripţionate cu denumirea firmei, unde fără să aibă de
ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi.
Mă simţeam străin în
propria-mi ţară, unde americanii ne vor aurul, ruşii petrolul, iar europenii ne
sug sângele și ne dărâmă fabricile. Îmi doream să fug undeva în munţi, unde să
fiu singur cu grijile mele, dar nu eram încă pregătit pentru astfel de
aventură.
Singurul act pe care-l mai
aveam era buletinul, iar singurele drepturi: libertatea de a pleca afară şi cel
garantat de lege la o cruce şi la un loc de veci.
Inginer rămas fără industrie,
încercasem căile nebuloase ale afacerilor fără capital, care nu aveau nimic în
comun cu frumuseţea plină de culoare şi de mister al nebuloaselor cosmice din
care se nasc stelele. Era doar o muncă surdă, din care trăiai isteric de azi pe
mâine, care putea fi dusă doar până la un nivel care să-ţi asigure nesiguranţa
unei subzistenţe până aproape de limita supravieţuirii, fiind permanent sub
ameninţarea sistemului corupt, cu organele lui de control. Singurele afaceri
care mergeau erau afacerile la negru făcute de şmenari. Dacă prin absurd ridici
capul şi devii independent de politici şi de investitori strategici sistemul te
jupoaie de viu, eşti halit de monopolurile străine ori eşti sabotat de gaşca
securiştilor de ieri, care deveniseră între timp afaceriştii de mâine.
Cu cine să te pui, cu multinaţionalele care cu
banii lor mulţi ucid din faşă orice afacere care tinde să devină prosperă,
acaparând totul cu frica lor patologică orientată împotriva oricărui fel de
concurenţă apărută peste noapte? Dacă vrei să fii onest în afaceri, nu poţi, şi
dacă nu ai spatele asigurat eşti terminat, iar legea există doar ca să fie
încălcată. Oricât de bună ar fi ideea ta, fără forţă financiară, aceasta îţi va
fi preluată abuziv, iar tu te vei zbate impotent, mai rău ca peştele pe uscat.
Aproape toate meseriile autohtone pentru a
căror practică şi şcoală se cheltuiseră în trecut bani grei de către stat erau
supuse pierzaniei iar profesioniştii lor aveau aceeaşi soartă, fără să
intereseze pe nimeni de destinele acestor oameni „pierduţi în spaţiu”.
Ţara arată ca după bombardament, iar de toată munca,
experienţa, şcoala şi sacrificiile acestui popor mult prea liniştit s-a ales
praful, oamenii de bună credinţă sunt minţiţi, furaţi şi batjocoriţi în numele
unei noi orânduiri economice mondiale care acaparează tot. Am devenit talpa
lumii întregi, tocmai bună de călcat în picioare, o vacă bună de muls în
beneficiul străinătăţii, iar la aceste realităţi s-a ajuns datorită suspuşilor
naţionali care acceptă de ani de zile condiţii imposibile pentru ţară, dar bune
propriilor interese. Dar “o ţară majoritară
de oi, merită, un guvern majoritar de lupi!”, cum spunea cineva.
În numele democraţiei şi al
libertăţii am importat şomaj, prostituţie, armament, droguri şi exportăm sau
dărâmăm fără discernământ tot ce este mai valoros. Ca să construieşti ceva durabil
nu trebuie neapărat să dărâmi tot.
Vedeam un popor cucerit fără război, ca urmare
a unor uneltiri istorice tacite despre care poate vom afla adevărul peste o
sută de ani, din rândul căruia răsăriseră aleşii noştrii ca nişte buruieni
cocârjate, nişte vasali la poarta capitalurilor străine, impuşi ca în evul
mediu la conducerea noii colonii. Mă săturasem să văd toată ziua indivizi
ciudaţi, care fac pentru bani din viaţa lor un reality show, o făcătură de
spectacol de proastă calitate. Peste tot mă intersectam cu oameni de proastă
calitate prosperi, în maşini de bună calitate, şi cu oameni de bună calitate,
resemnaţi, învinşi, în maşini de proastă calitate, umblând toţi laolaltă ca
nişte fantome vii în vehicule moarte. Dacă nu ai case, maşini, tablete, şi
mergi pe jos, ori cu bicicleta, eşti considerat în afara sistemului, un paria
bun de desfundat canale sau nici atât.
Dar buni ori răi, majoritatea muncesc
inconştienţi doar ca să plătească benzina, piesele, taxele şi creditul pentru
maşina cu care se duc doar ca să muncească ori să fure, sau să se prostitueze.
Aerul devenise irespirabil în acest „regat” populat
cu morţi inofensivi. În spitalele pline de bolnavi, românii mor cu zile,
firmele de pompe funebre prosperă, iar viaţa pentru cei mai mulţi tinde să devină
o continuă înmormântare.
Atunci, sătul până peste cap
de mizeriile şi frânele sistemului, am vândut toate utilajele, rodul muncii
mele neîmplinite vreme de 18 ani. Cu banii obţinuţi, plângând după fiarele de
care mă ataşasem ca de nişte fiinţe apropiate, mi-am achitat datoriile de
onoare, mi-am luat la revedere de la nevastă şi copil, de la părinţi, prieteni,
de la credinciosul câine, chiar şi de la ţară, şi am plecat în lumea largă, în
„vestul sălbatec“ european, noul El Dorado, plin de speranţe orizontale.
Plecarea mea din ţară a fost o hotărâre grea, una dintre acele decizii pe care
nu ai vrea să le iei vreodată. Probabil că cel mai greu moment a fost când m-am
trezit singur în aeroport aşteptându-mi avionul spre nu ştiu unde. A fost
secunda aceea când dacă nu aş fi scrâşnit din dinţi cu putere, poate că m-aş fi
răzgândit.
M-au expatriat, și nu numai
pe mine. Am devenit un popor migrator, niște sărmani nomazi.
Prin minte îmi trec gânduri confuze iar de acasă îmi vin vești
neliniștitoare. Mamei îi ies prost analizele de sânge și nu mai vede,
nevastă-mea stă în frig și pe întuneric pentru ca i s-a tăiat curentul, fiica
mea așteaptă să nască, câinele meu s-a îmbolnăvit, pentru că după ce am plecat
eu nu a mai vrut să mai mănânce și să mai bea apă. Mormântul lui tata s-a prăbușit și i-a dispărut crucea din
cimitir.
Mintea și sentimentele-mi
sunt vraiște, sunt dezorientat și nu mai știu încotro să o apuc. Pe voi,
prietenii mei vă simt triști. Sper că nu plecarea mea este cauza acestei
senzații.
Aici în vest, este totul pe
invers; obiceiurile, oamenii, mâncarea...La vârsta mea nici nu mai am vreme și
nici nu vreau să mă acomodez, totul este amestecat încât nu știi cine pe cine
tolerează și de ce trebuie să tolereze. Ieri, într-un bar aparent normal, o lesbiană
a vrut să îmi facă lipeala cu un homosexual. Ar trebui să învăț să înlocuiesc
normalul cu anormalitatea, adică cu tot ceea ce este opus legilor firii, lucru
ce este și sper că va rămâne inacceptabil pentru mine și pentru alții ca mine.
Ajuns printre străini, primul
lucru făcut a fost să-mi găsesc o cameră simplă şi mobilată doar cu o masă, un
pat şi o toaletă, pentru care am plătit chiria în avans, anticipat, pentru juma
de an. Am luat-o, pentru a nu știu câta oara din nou de la început, începutul
unei noi vieți. Am cumpărat o lingură, cuțit, furculiță și linguriță. Mi-am mai
procurat farfurii, pahare, halba pe care mi-am dorit-o mereu, un ibric și niște
crătiți. Locuiam pe singura stradă cu copaci din orasul acela adormit de
istorie, unde mame abia trezite din beție sau buimăcite de ierburi își plimbă
bastarzii în cărucioare ornate cu oase și capete de mort, plozi degenerați și
procreați doar pentru obținerea avantajelor materiale din partea statului.
După aceea, în căutările mele febrile, fără
alte variante, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale
continentului meu adoptiv, unde trebuia să curăț dejecțiile cu sârguință și la
ore precise, pentru că altfel riscam să îmi pierd prețiosul serviciu după care
alergasem multă vreme. Pe aici, ciudații ăștia fac bani și din rahat, nimic nu
este irosit sau lăsat la voia întâmplării.
În incintă girafele mă priveau de sus
dispreţuitor, iar maimuţele resemnate
se distrau copios arătând
vizitatorilor părţile componente, interzise şi moi, ale trupurilor lor expuse
şi plictisite. La locul de muncă şi în
cuşti, standardele europene sunt respectate până în cele mai mici amănunte,
habitatul este strict natural conform normelor UE. Regulile sunt stricte ca la
pușcărie. Mi-au luat amprentele, și la intrarea sau la ieșirea din schimb mă
scanează de fiecare dată.
Ursus arctos -aşa scria pe o tablă cu poza
animalului prinsă pe gratiile cuştii- adică ursul brun carpatin, care cu toate
că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii
de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi fără hodină o ieşire.. M-a deocheat
telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea,
dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la
“Big Brother ‘, în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o
întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau
libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice.
Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate
face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui,
ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu
iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând un prânz
copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar
eu l-am înţeles, şi nu l-am înţeles, dar
am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum crede
el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că
aceştia dacă ar putea, de frică, ori pentru profit ar distruge tot universul,
pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete,
meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.
Privindu-l prin gard, precum un vizitator apropiat, căruia îi este limitat
dreptul la comunicarea cu un
condamnat nevinovat, i-am pozat
urmele-i săpate prin pământ şi prin betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat
într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de
a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De
la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă, aceeaşi şi
aceeaşi depatrulare, căutând
mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de
alţii pentru el. Nu mi-am închipuit
vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă
puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era
închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace
aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie
doar pentru o clipă. Doar o secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de
fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi,
lacomi, profitori şi egoişti.
Mi-a amintit de povestea lui
Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, pe care îl ştiam din poze, şi care în
al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele
aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând bere sau
fumând cot la cot cu soldaţii polonezi,
care după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoştinţă a
sfârşit trist şi părăsit, tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri,
ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri,
zeghe şi zăbrelele. Eroul devenise doar un simplu animal de colecţie, pus în
cuşcă pentru a fi protejat împotriva bestiilor umane şi pentru a fi arătat cu
degetul unor mucoşi.
Undeva prin grădina aceea
imensă şi plină de spectatori, leul şi
tigrul, alţi regi care au abdicat şi au fost luaţi prizonieri, răgeau sfâşietor, iar un îngrijitor, pulveriza în urmă-mi spray cu miros de
libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.
Mă amăgesc cu gândul că fiind
afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă
parte ursul măsoară, cu tainici paşi egali timpul şi spaţiul captivităţii,
considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni
ca pământul, în ale cărui izvoare sclipeşte
eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar
frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca
ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, şi am
realizat că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi
urşii care l-au procreat, mierea pe care a lins-o, pajiştea cu flori din care
s-au ospătat cu nectar albinele, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul
ca glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate
ursidele înrudite cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, berile pe care le-a
băut cu soldaţii, pădurea şi peşterile pe unde a vânat şi pe unde s-a tolănit,
apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit.
..................................................................................................................................................
Ce s-a mai întâmplat ulterior
nu mai ştiam, dar gardianul care mă păzeşte, un român plecat de douăj’ de ani din
ţară, îmi spune în rom-engleză, de parcă ar povesti un film prost
poliţist, privindu-mă cu entuziasm şi cu
admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu the gard cu un ham roşu
and cu o lesă de aceeaşi colour într-o mână şi cu o foarfecă mare for cutting
sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă one
unequal fight, fără şanse de supravieţuire, şi că odată intrat în the bear cage
i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, after care ca în transă, am cut
lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi i run în galop împreună cu
ursul, leaving amândoi the incinta marii grădini zoologice sub privirile
holbate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam, trecusem pe pilot
automat.. Cică că, mai ‘nainte, premeditat,
cardisem o dubă care ne aştepta la ieşire de multă vreme cu cheile în contact,
şi cum, cu police după noi am fugit spre cel mai apropiat forest, după care,
dezorientat în ţară străină alergam
haotic with the bear, pe care l-am
eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în
marele lor parc public, după o urmărire like in movies, pe şosea şi pe trotuare
; şi că încolţiţi fiind de forţele de
ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă shot down amândoi,
man & bear. Mai zice că îmi pierdusem conştiinţa for the second time,
atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile.
Eu cred că mi-o pierdusem
“for ever” , uitasem ce nationalitate am ; rus, elefant, grec, room sau
italian, român, urs, lup, olandez, englez, belgian, leu, indian...siberian,
caucazian, tigru, argentinian, irlandez, cal….?
Mai spune că the bear has died după ce m-a
apărat cu recunoştinţă and after ce a sfâşiat mâna acelui policeman or
poliţiste who mă împuşcase.
Urs şi om, devenisem prin
amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine să piară, decât să se compromită ca să
trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele
Decebal, regele dacilor şi al Carpaţilor..
Gardianul fusese în ţară “head’ manglitor, iar
aici mă păzea, pe mine, ăla, care îmi plătisem datoriile de când mă ştiu.
De atunci, rămas singur în spatele gratiilor,
am început să măsor tainic, cu paşi egali, timpul şi spaţiul veşniciei,
realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu
iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele,
peştii şi nisipurile...
Aici,
în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big
Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat
şi pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi
aici, ca şi oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar
libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea
să fug la vânat de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină
de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că
toată ziua trebuie să mă dau, ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi
împotriva ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing, acilea în hârdăul
european, o horă românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în
bandiţii care se propăşesc prin ţara mea, în timp ce urşii împovăraţi de
mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale
veşnicelor camarile, sucombă şi dispar.
Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din
spatele fiarelor.
....................................................................................................................................................
Acum sunt singur, dar liber.
Am reuşit să scap din hârdăul străin.
În ultima vreme mă scoteau să le mătur
străzile ca răsplată pentru buna mea purtare, dar eu devenisem inert,
indiferent. Consideram că sunt nevinovat şi că nu meritam să suport o astfel de
înjosire. Dacă tot eram obligat să mătur străzi, atunci eram pregătit să o fac
acasă, aşa că am fugit fără să mai privesc îndărăt.
Am prins momentul favorabil
să scap de sub urmărirea poliţiştilor, care fie vorba, cred că se cam
săturaseră şi ei de mine, aşa cum te saturi de un serviciu prost plătit,
mi-am recuperat actele şi banii care
zăceau ascunşi în cămăruţa pentru care, înainte de incident plătisem chirie
anticipat pentru șase luni.
Am găsit camera liberă şi
neatinsă de luni de zile, gazda fusese corectă şi cinstită. Actele şi banii
erau la locul lor, în ascunzişul ales de mine din spatele oglinzii de la baie.
Cu bani şi acte în buzunar m-am mişcat rapid, şi nu am avut probleme să ajung
cu bine acasă, de unde am luat un autobuz şi am plecat cu el spre inima ţării.
Încă dinainte de a pleca în străinătate mă urmărea insistent gândul de a pleca
în munţi, iar acum odată reîntors la vatră, puteam să pun acest gând în
aplicare, ba chiar eram silit să o fac, deoarece eram mai mult ca sigur pus sub
urmărire. Aşa că am luat calea munţilor, la fel ca alţi oropsiţi ai sorţii din
istoria acestui popor milenar. Pentru câtă vreme, încă nu am idee, însă
bănuiesc că va mai curge multă apă pe Valea Sâmbetei până mă voi întoarce la
aşa-zisa civilizaţie, şi asta dacă o voi mai putea face vreodată, pentru că
deocamdată nu o caut şi nu o doresc.
Sus, în munţi, încă e linişte
şi pace.
În drumurile mele după hrană
şi adăpost întâlnesc mereu, mai în vale, case părăsite sau aproape părăsite,
sate abandonate. Mai întâlnesc câte o bătrână sau vreun moş uitaţi de timp,
care stau cu ochi pierduţi în prag, fără lumină în cocioabele lor dărăpănate,
cu burţile aproape goale şi cu
picioarele slăbite. Încovoiaţi de vreme, ei privesc în zare cu speranţa
că li se vor întoarce copiii ori nepoţii rătăciţi prin lumea largă. Sufăr
privindu-i, dar sunt un fugar urmărit de gratiile unei societăţi “libere” de
care am scăpat în sfârşit şi asta mă mai calmează. Cât oare mă va mai putea
ascunde codrul încă nedefrişat complet şi muntele cu peşterile lui ferite şi
neumblate? Oare voi supravieţui? Oare voi reuşi să uit de metehnele căpătate la
oraş, nu voi tânji oare după binefacerile societăţii de consum din ghiarele
căreia abia că am scăpat.
Cel mai greu suport lipsa
ţigărilor, dar mestec tot timpul ca porcul paie şi bag în mine mere, prune,
zmeură, mure şi miez de nucă. Din când în când îmi fac un trabuc din frunze
uscate de tei, ori de castan, dar după ce fumez mă ustură gâtul şi pieptul.
Foame mi se face rar în condiţiile acestea, dar atunci când stomacul începe să
mârâie amenințător mă duc să prind peşte în pârâul pe care l-am descoperit în
apropierea pădurii de foioase. Acolo îi
aştept o zi întreagă să sară din apă, şi atunci îi lovesc cu o bâtă, ca la
ţurca, dar foarte greu prind câte unul. Am prins peşti, doar cu mâna, după ce
i-am pândit ore întregi prin ochiurile de apă stătătoare care se formează pe
malurile pârâului. Dacă am noroc de vreun peşte îl mănânc grabnic de foame, de
obicei crud, dar cu siguranţă e mai bun fript. Focul îl aprind cu economie de
la una dintre brichetele pe care le port cu mine tot timpul într-o pungă mică
de plastic ca să nu se ude.
Aici timpul are alte
îndeletniciri şi zboară mai plăcut dar şi mult mai iute, la fel cum tot ce e
basm trece ca prin farmec, ca prin vis. Mă priveam în luciul apelor şi nu mă
recunoșteam, observam că pe zi ce trece încep să semăn cu un animal. Barba mi-o
tăiam cam o dată pe lună folosindu-mă de o foarfecă pe care am împrumutat-o de
la bătrâna singură, care are casa mai devale şi pe care am ajutat-o să spargă
lemne pentru foc. Tot prin casa bătrânei am găsit şi o praştie pe care nu o
foloseam decât pentru distracţie, jucându-mă mereu cu ea de-a trasul la ţintă
şi visând că voi ajunge cândva campion mondial la tir cu praştia. Căutam pietre
rotunde şi potrivite ca mărime, atâta cât să intre în aruncătorul simplu făcut
din piele, fără să găsesc una care să semene cu alta ca formă, mărime ori
culoare.
Venise iarna şi cu hrana mă
descurcam mai greu, dar încă mai găseam fructe îngheţate prin pădure, ori în livezile părăsite şi
rămase neculese de oameni, păsări, ori de alte sălbăticiuni. Mai puneam câte un
laţ în care se agăța vremelnic câte un iepure ghinionist, care probabil că mă
va mânca şi el pe mine pe lumea cealaltă, sau îmi va fi unul dintre judecători
la proxima şi inerenta mea judecată de apoi. Găuream câte un bob de porumb
primit tot de la bătrână, prin care treceam firul de gută subţire ce îl luasem
de la moşul pe care l-am ajutat să îşi repare o moara veche, manuală, folosită
în familia lui de secole pentru tocat cerealele. Moşul mi-a mai dat un ac şi un
cuţit de vânătoare, şi m-a învăţat cum să pun prinzători pentru iepuri, peşti
ori păsări, dar doar atunci când n-oi mai putea răbda să sufăr de foame.
Cuţitul îl păstra neatins pentru nepotul lui, care ar avea vreo 15 ani de când
se născuse, dar pe care nu îl văzuse niciodată.
Munceam şi alergam mult, eram
obligat de goana supravieţuirii. Îmi făcusem un vin negru din mure, ca sângele
strămoşilor şi un vin de zmeură gustos ca seva pământului. Ambele vinuri sunt
vesele şi hrănitoare şi, datorită lor, suportam mult mai uşor gerul care a
începuse să se facă simţit în ultima vreme. Auzisem că vinul nu îngheaţă, aşa
că după regula de trei simplă, probabil că nu o să îngheţ nici eu. Mai îmi fac
ceai de brad seara înainte de culcare, consecvent aceleaşi idei că bradul, la
fel ca vinul, nu îngheaţă. – Abia aici am înţeles că ceaiurile nu te omoară
niciodată, te ţin doar în viaţă, te vindecă, şi că drogurile, ori
medicamentele, te pot ucide.
Cei doi, moşul şi baba sunt
singurii supravieţuitori ai satului cel mai apropiat de poalele
munţilor............................................................................................................................................................................................
Bătrânii din munte sunt
uitaţi de vremuri şi feriţi de tarele civilizaţiei înnebunite de goana
permanentă după profit. Aici, la sat, adică acolo unde s-ar fi născut veşnicia,
şi comuniştii, dar şi ăştia noi, au lovit cel mai tare. Un istoric considerat
antinaţionalist de către antinaţionalişti afirma că: “Nu putem spune că l-am
avut cu adevărat pe român decât atunci când, într-un sat sau într-un târg,
gospodarul sau gospodina, ieşind pe prispă în ogradă, unde ciuguleau cocoşul,
gâsca şi raţa, au mers ori la muncă cu plugul pe ogoare, ori cu cireada în
suhat pe islazul obştesc sau prin zăvoiul de lângă izvor”. Într-un sat, adică
în locul ales de eternitate, nu se poate muri niciodată de foame pentru că aici
depinzi doar de munca ta şi de darurile mamei-natură. Sunt ca păsările cerului
care nu ară, nu seamănă dar găsesc mereu de mâncare. Aici, aerul îţi umflă
plămânii şi te hrăneşte ca o mamă bună. Soarele râde limpede iar luna alunecă
calmă printre ramurile copacilor seculari.
Mă aflu în pântecele ţării
aşteptând să renasc. Trebuie ca în sfârşit să reuşesc. Mintea mi-e limpede ca
izvoarele deşi stomacul își cere mereu drepturile . Aerul curat îmi umflă
plămânii ca pe ai unui armăsar nărăvaş scăpat din funia stăpânului şi gata să
dea iama printre iepele sălbatice încă neînrobite. Noaptea cerul este perlat de
stele, iar luna mă urmăreşte peste tot cu ochiul ei magic,… Chiciura grea rupe
ramurile groase ale brazilor, iar muntele acoperit de păduri până spre
vârfurile pleşuve respiră sănătos, suflând viaţă pretutindeni în jur. Natura
îşi urmează neîncetat căile ei curate, continuînd neabătut legile primordiale
ale nesfârşitului şi neînţelesului cer.
Mi-era frig şi mă gândeam cu
regret la mormanele de lână aruncată de ciobani peste tot pe dealuri, dar
singur nu eram capabil să-mi fac un cojoc aşa că va trebui să învăţ în curând
şi meseria de blănar. Opinci, am învăţat să confecţionez de la bătrâna din
vale, dar încă nu îmi făcusem. Mă rătăcisem, iar drumul către cei doi bătrâni
îl vedeam ca pe un labirint greu de străbătut.
O vedeam pe mama care mă aşteaptă în prag, îmi
vedeam ca prin ceaţă soţia şi copilul pentru care devenisem un dispărut, aş fi
vrut să am cu mine câinele lup pe care-l crescusem de la trei săptămâni şi de
care eram ataşat la fel ca de un prieten bun. Fugisem de sclavie şi de străinii
care ne-au năpădit ţara precum ciupercile otrăvite după ploaie; ploaia de
gloanţe din 1989 când scăpasem de rafalele securiştilor dar încă nu aflasem
că dintr-un cadavru pot ieși atâția
viermi, lipitori care s-au transferat dintr-un sistem mort într-unul rapace. În
lumea de care am fugit priveam neputincios la distrugerea sistematică a ţării
mele în folosul marilor forţe economice mondiale. Aveam gânduri ciudate, mă
simţeam un trădător care din naivitate şi prostie pusese umărul la căderea
vechiului regim şi că meritam atunci, în ‘89 să fiu împuşcat ori condamnat,
decât să văd cum se năruie totul în jur vreme de 24 de ani.
Scăpasem de exodul forţat provocat de sărăcie
care cuprinsese un popor întreg ca o molimă fără scăpare, de suferinţa psihică
de a mai vedea animale bătute, ucise, ori închise în spatele gratiilor. Mă
săturasem de intruziunea curioasă şi nesimţită a semenilor mei în cele mai bine
ascunse obiceiuri ale vieţuitoarelor şi m-am săturat să văd cum specii întregi,
ori rase dispar în numele lui Harpagon, omul, nesătulul şi veşnic nemulţumitul,
aflat permanent în căutarea unui progres ce ne va distruge în cele din urmă pe
toţi, oameni, plante şi animale. Vedeam şi
începusem să înţeleg că cea mai mare pacoste a omenirii este omul, iar
acolo unde el lipseşte natura renaşte în toată splendoarea ei, restabilindu-se
astfel echilibrul primordial.
Lumea mea a cam început să
plece definitiv, închide încet ochii, plăteşte impozitele prin ger şi prin
cozi, ca să nu rămână cu datorii la stat, se închide bodega, se bate capacul în
cuie şi se face saltul final spre o
utopică planetă verde. Am realizat că încă pot să alerg mult şi bine seara prin
zăpada proaspătă, prin noaptea înstelată şi prin gerul napraznic. Am înţeles că
fiecare fulg este ca un diamant efemer, este clipa ce trece sclipind unic. Am
început să visez cu ochii deschişi de grija pentru adevăratele minuni ale lumii
în care trăiesc fugind.
De obicei mă culc devreme, nu
cu mult timp după apusul soarelui şi după apariţia lunii, şi mă scol tot
devreme, cu puţin timp înainte ca luna să plece la culcare după ce a lucrat pe
post de astru în schimbul trei, doișpe cu doișpe, iar soarele să răsară cu
toată măreţia şi dărnicia lui imemorială.
Până acum am dormit în aer
liber pe un pat făcut din lemne, acoperit cu paiele al căror miros parfumat şi
proaspăt mă calmează producându-mi un somn liniştitor, profund.
Într-o noapte am visat că am
murit, eram un mort de treabă, schiop, surd şi chior , şi că îngerii m-au
îngropat undeva, într-o lume cu flori şi plante miraculoase, cu ape, cu păsări,
cu lupi, cai, urşi, copaci, munţi şi cu mulţi semeni amabili. Se făcea că totul
era interconectat în sprijinul planetei şi al fiecărei componente ce conţine
viaţă până la ultimul atom, iar eu mă găseam în mijlocul aventurii de a învăţa
cum să trăiesc simplu şi colorat, bazându-mă pe tot ce mişcă şi creşte în jur,
la fel ca în fantasticul film “Avatar”. Trezit fiind în noaptea aceea de
urletul lupilor, am înţeles atunci, că minunile naturii ne vor salva sau ne pot
ucide, şi asta nu depinde doar de noi. Noi trebuie în goana noastră nebună doar
să ne păstram echilibrul, pulsând pe ritmul aproape imperceptibil al planetei.
Cam de o săptămână, sunt
trezit noaptea de urletul haitelor de lupi, care pe zi ce trece se aude din ce
în ce mai tare şi mai aproape. Ieri am văzut doi cotârlăi, care rupeau
iepurele, ce ar fi trebuit să fie prânzul meu, şi care nefericitul se prinsese
într-un laţ. Pe mine nu m-au simţit; iepurele era foarte gustos, ori foamea lor
atât de mare, încât m-au ignorat total, la fel cum ignoram eu de Crăciun orice
alte bunătăţi dacă aveam în faţă o farfurie plină de sarmale cu mămăligă făcute
de mama, sau o porţie de piftie de acelaşi autor.
Nu mai rămăsese în final de
la urecheat decât coada şi mustăţile...Oare în stilul ăsta voi sfârşi şi eu?...
Cred că nu m-ar deranja prea tare, pentru că acum simt cu bucurie, în sfârşit,
atâta viaţă în jur, încât o pot accepta fără remuşcare chiar şi în formele ei
finale, supreme. Toată viaţa mi-am dorit o moarte demnă care să aducă foloase
altora, iar dacă nu am acumulat averi, măcar trupul meu obosit, aşa cum e, să
folosească şi el în sfârşit la ceva, şi de ce nu, la hrana lupilor ori a
urşilor.
Las trupul meu ca moştenire sălbăticiunilor
din Carpaţi.
Sunt îngheţat, aproape
desculţ şi aproape gol, pentru că hainele de pe mine şi ghetele s-au făcut
ferfeniţă. Mă ustură tot corpul şi sângerez din cauza zgârieturilor pricinuite
de ţepii mărăcinilor şi ai tufelor de măceş printre care mă ascunsesem de teama
lupilor. O teamă bine controlată, o pândă, care nu are nimic în comun cu frica.
Asta nu este frică, rănile mă dor şi sângele îmi clocoteşte reamintindu-mi de
senzaţia pe care am avut-o atunci când am fost împuşcat împreună cu ursul meu,
iar sângele ni s-a amestecat, devenind amândoi aceeaşi fiinţă, același centaur
fioros, care a ales mai bine să piară,
decât să se compromită ca să trăiască. Nu mai am frică de nimic, sau aproape de
nimic, nu am frică nici de Dumnezeu, pentru că eu îl iubesc pe Creator şi nu
pot să mă tem de ceea ce eu iubesc, şi care sigur că mă iubeşte la rândul lui
necondiţionat ca un tată şi ca o mamă, pentru că altfel nu m-ar fi creat..Aici
cred că este şi diferenţa, Creatorul nu iubeşte numai ca un tată, sau doar ca o
mamă, ci iubeşte ca amândoi la un loc, El este şi mamă, şi tată.
Fără mamă, ori fără tată eşti
ca un pisoi stingher în calea tancurilor.
Mă agăţ cât pot de viaţă, şi
fug prin zăpada îngheţată ca un copil care abia a învăţat să meargă pe nisipul
fierbinte, iar paşii mi se afundă necontrolat prin crusta de ghiaţă, formată de
gerul nopţii deasupra stratului gros de nea. Îmi este frig, îngrozitor de frig.
Vântul suflă cu putere spulberând zăpada care cade din copaci. A început să
ningă viscolit şi valuri de fulgi aleargă haotic căutând un loc unde să se
aşeze fără să mai aștepte aprobare de la primărie. Merg fără orizont şi fără să
mă scufund, ca pe o mare înspumată undeva deasupra norilor. Din loc în loc apar
urme de lupi după care mă orientez ferindu-mă să nu mă afund adânc în vreo
groapă, sau să cad în vreo prăpastie. Urmele lupilor desenau patru puncte şi o
linie ca rezultat al săriturilor ce gravaseră pe imensul ocean de zăpadă, din
doi în doi metri labele strânse mănunchi la aterizare, şi stampaseră în
continuare cozile lor lungi şi stufoase.
Vântul îmi sfişcuia faţa şi ochii, iar
picioarele şi mâinile nu mi le mai simţeam.
Cu trecerea timpului seva din
noi este stoarsă până aproape de limită. Mintea e sătulă de non-sens-uri şi de
legile firii iar corpul nu mai vrea să asculte de comenzi. Absurdul ne este de
cele mai multe ori fatal nouă şi semenilor nostri. Ne pierdem pe noi, de noi;
pe ai noştri de ai noştri şi nu ne mai revenim nici atunci când suntem loviţi
de,…rătăciri, ori de noi înşine, sau poate de destin?
Calc ca pe cioburi şi simt că-mi
apar tăieturi în talpă la fiecare pas. Am căzut şi simt gerul că s-a
aliat cu lupii hămesiţi şi că aleargă împreună pe urmele mele. Gerului sau
lupilor, le voi fi eu oare judecător pe lumea cealaltă de va fi să pier
datorită lor ?.. Asta este, până la urmă sunt şi eu doar o bacteria, umană, iar
bacteriile din fericire crapă şi de la foc dar şi de la ger.
Ridic capul şi în faţa mea apare o gaură
făcută cu migală în munte probabil de mama natură şi prezentă acolo încă de la
primele etape ale genezei, poate chiar din precambrian. Mă întreb ce poate fi,
grotă, peşteră ori bârlogul vreunei alte sălbăticiuni? Sunt forţat de legile
firii, să intru. Poate înlăuntru scap de ger şi de lupi, aşa că mă voi agăţa de
aţa subţire a vieţii cu ultimele picături de energie.
La intrarea în grotă sunt urme
de labe care au amestecat ghiaţă, cu zăpadă şi cu pământ. La dreapta mea sunt
trei baligi negre, proaspete şi recunosc mirosul, devenit familiar încă de pe
vremea când curăţam cuşca ursului, la grădina zoologică ce devenise parte
componentă şi punct de reper al vieţii mele. Scot dintr-un buzunar rămas încă
funcţional, un mic borcan în care mai aveam două linguri de miere, pe care o
culesesem în primele zile de munte, dintr-un stup putred, abandonat şi de
oameni dar şi de către albine. Mă ung cu greu pe corp cu miere, fără să pot
ajunge şi la rănile de la picioare; mierea este un foarte bun antibiotic. Sunt
aproape înţepenit. Văd sângele care-mi picură printre degete înroşind covorul
de nea. Zăpada este tabla pe care se scrie cu roşu, în amestec cu glodul frământat
de animale de la intrarea în catacombe, probabil povestea ultimelor mele clipe.
Mă târăsc fără teamă pe urma mirosului devenit atât de familiar în urmă cu
aproape un an de zile, intru cu ultimele puteri vreo 20 de metri în pântecele
pământului şi începe să îmi fie din ce în ce mai cald, chiar foarte cald.
Diferenţa bruscă de temperatură, efortul, lipsa hranei şi sângele ce mi se
scurge pe trup îmi dă o stare de leşin. Îmi pierd cunoştinţa pentru câteva
clipe, după care îmi revin brusc, ca din pumn. Lângă mine e o harababură de
nedescris. Prin întuneric zăresc mulţi ochi care mă privesc curioşi. Aud
mormăituri agresive şi simt o limbă lungă şi caldă care mă linge pe faţă, pe
gât, pe mâini. Altă limbă şi mai mare, ieşită dintr-un cap imens, mai negru ca
noaptea mă spală pe picioare de sânge. Două mogâldeţe se culcă pe mine. Le simt
căldura trupurilor şi le simt respiraţia dulce şi regulată. Mârâie şi scâncesc
şi astfel pricep că am de a face cu
nişte pui. Le simţeam ghearele mici strângând uşor carnea defrişată a corpului
meu aproape îngheţat. Îmi afund degetele în blana lor pufoasă şi îi scarmăn cu
dragoste, cu speranţă. La picioarele mele, o umbră imensă se ridică cu labele
spre cer ca la circ, dar cu bucurie, de parcă regăsise un prieten vechi. În spate,
deasupra capului meu văd o altă umbră mare, proprietară a doi ochi curioşi.
Animalul mă linge pe faţă după care mormăie satisfăcut. Nu mi-e frică, mi-e
chiar bine şi foarte bine. Aud clipocitul liniştitor al unui pârâu după care
leşin din nou. Mă trezesc şi mă întreb dacă sunt viu, treaz, ori visez? Îmi
place acolo pentru că este cald, foarte cald. Ochii s-au obişnuit cu
întunericul iar acum pot vedea desluşit tot ce mă înconjoară. În dreapta este o
grămadă de fructe de pădure, stejărel, seminţe, jir, ghindă, rădăcini, alune şi
nuci iar la picioare văd un pârâu limpede. Apa clipoceşte şi mă ridic în capul
oaselor însetat. Fac mâna căuş şi beau două guri din apa rece şi dulce. Dacă
sunt în ceruri, înseamnă că am ajuns în rai. În braţe am doi pui de urs cu
blana moale, brună şi caldă. Ursoaica mă linge pe obraz iar ursul, impunător,
mă spală temeinic cu limba încercând să oprească sângele ce-mi picură din
tăieturile de pe tălpi şi de pe degete.
Din câte știam eu urșii nu
stau împreună ca o familie deoarece ursoaica trebuie să-și apere puii chiar și
de ursul tată, care i-ar putea ucide. Dar aici lucrurile erau cu totul altfel,
ursii trăiau împeună chiar și după nașterea puilor.
Eram în grija unei familii de
urşi carpatini, în sfârşit ajunsesem acasă.
Pot să hibernez liniştit aici până la
primăvară. Limbile lor calde şi blana moale îmi provocau senzaţii de arsură pe
corpul meu aproape dezgolit şi îngheţat dar căldura lor mă ajuta să-mi vin
încet, încet, în fire. Eu eram gata să le fac trupul meu cadou iar urşii, cu
peştera lor mi-au salvat viaţa.
Simţeam permanent că sunt
ocrotit de sufletele strămoşilor ce sălăşuiau în mine şi pe lângă mine. Cineva
spunea că omul este suma nenorocirilor sale şi că îţi porţi simbolul
neîmplinirii tale în eternitate. Îl transmiţi urmaşilor după ce probabil că
l-ai preluat de la vreunul din străbuni. Dacă ăsta-i rostul meu, măcar să îl
port cu bucurie. Atâta timp cât am trăit atât, numai de neîmplinire nu poate fi
vorba, iar acum în braţele urşilor mă simt pentru prima dată în viaţă împlinit
total. Aceeaşi senzaţie totală de fericire am mai avut-o doar atunci când am
tăiat lacătul de la cuşca ursului, atunci urcasem undeva foarte sus în sufletul
meu, îmi amintesc că atunci nu mai mergeam, zburam. Dacă muream nu-mi părea
rău, aveam conştiinţa împăcată că făcusem ceea ce trebuia pentru căutarea
adevăratei libertăţi. Chiar această căutare era până la urmă însăşi libertatea
după care tânjeam de ani buni ca un adolescent după prima lui dragoste. Cred că
dacă nu îţi este frică de moarte, te uită până la urmă şi Dumnezeu pe pământ!
Atunci nu mai regretam nimic din ceea ce făcusem în viaţă, bun sau rău,
regretam doar ceea ce nu făcusem.
Uitasem de conflictele de
muncă şi electorale, de minciuni, de amăgiri, de colegii şi de prietenii cu două
feţe, de lingăii inculţi care-şi dau aere de savanţi, care te ling pe un obraz
şi te scuipă pe celălalt, nu mai trebuia să citesc degeaba ghidul şomerului şi
alte cărţi care îţi oferă salvarea imediată. Eram departe de iluziile propuse
de fel de fel de escroci la orice pas, de vilele de lux promise în insule
exotice, de medicamentele şi esenţele care vindecă cancerul şi care fac să-ţi
crească părul şi penisul pe bani grei, de muncile de acasă care te fac bogat
peste noapte, de academiile particulare şi de falşii academicienii. Uitasem de
politicile mincinoase, mult trâmbiţate în presa coruptă de toate culorile şi de
profitorii care vând ţara şi poporul la metru pătrat sau la kilogram, de
mârlanii care caută paradisuri verzi pe care să le transforme în paradisuri
moarte.
Aici, în peşteră e mai
valabil ca oriunde shakespearianul “a fi sau a nu fi”, adică: ori crăp , ori nu
crăp. Se pare totuşi că am fost acceptat. Nu ştiu încă ce poziţie voi avea în
cadrul noii mele familii dar e clar că nu voi fi un intrus ori vreun tolerat.
Voi fi considerat ori puiul al treilea al ursoaicei, sau fratele ursului cel
mare care este capul familiei. Aici ierarhiile sunt clare şi respectate fără
mormăituri, fără proptele şi fără înjunghieri pe la spate. Aici nu este loc de
amăgiri ci doar de certitudini, ori mori, ori trăieşti şi înveţi să
supravieţuieşti după legea de mult scrisă, cum că: “a trăi înseamnă a
supravieţui”. Peştera lor era de acum şi peştera mea, mâncarea lor era şi
mâncarea mea iar grijile lor deveniseră şi ale mele.
Mi-am bandajat picioarele cu
mânecile pulovărului meu de lână, după care am plecat din peşteră cu ursul-tată
după mine. Deşi am acasă un câine lup talie mare şi deştept pe care îl cheamă
tot Ursu, nu m-am simţit niciodată mai în siguranţă ca acum, cu namila asta
mare de urs cu pedigree pe urmele mele. Căutam bordeiul meu improvizat din
pădure ca să recuperez vinul de mure şi de zmeură. Ursul m-a urmat o perioadă
după care s-a retras iar urmele ni s-au despărţit. Era cam somnoros, şi
probabil că s-a întors în peşteră ca să se culce. Atunci am înţeles că locul
meu în familia de urşi era imediat după ursul dominant, pentru că, altfel, m-ar
fi însoţit în ieşirea mea ursoaica şi puii. Aveam cu mine doar praştia, o
brichetă şi câteva pietricele. Cu noroc am găsit vechiul hogeac şi am luat doar
ultimele două sticle de plastic. Vinul pus în sticlă de sticlă îngheţase de la
ger şi se transformase în cioburi. Teoria cu vinul bun nu îngheaţă căzuse....,
la douăş’ de grade minus orice vin îngheaţă.
Aud voci şi mă ascund în spatele unei tufe
acoperite de zăpadă. Un român pădurar, se chinuia să răspundă în engleză unui
străin care vorbea cu un puternic accent italian. Erau mulţumiţi de prada lor,
pe care o purtau pe umeri. Amândoi duceau legate în şir ca pe guvizi, multe
ciocârlii. Spuneau că limbile lor sunt o delicatesă şi că în Italia costă o
grămadă de bani o porţie de limbi de ciocârlii, la restaurantele de lux. Mai
spuneau că la el în ţară ciocârliile au dispărut aproape total. Mai vorbeau
ceva de cum să împartă banii şi era vorba de mulţi bani, dar mai intrau la
socoteală şi nişte labe de urs. Pădurarul spunea că se rezolvă şi că ştie el o
familie de urşi în zonă, că nu are voie să îi vâneze, dar că pentru bani face
orice, că are nevoie de parale ca să plătească creditul la bancă, luat ca să-şi
cumpere maşina de teren fără de care nu poate să ajungă cu clienţii atât de
departe în inima pădurii.
Omorau ciocârliile doar
pentru limbi, probabil că de aici vine şi vorba aia că fiecare pasăre pe limba
ei piere, îi durea în cur că nu au voie
să omoare o legendă, un mit, o pasăre cântătoare, iar pe urşi, simbolul
absolut, stăpânul de drept al pădurilor noastre milenare, îi hăcuiau doar
pentru o labă tristă, bună de pus coaptă pe o farfurie, din care să se înfrupte
nişte fandosiţi neocanibali, futuţi probabil doar pe jumătate de părinţii lor
la beţie.
..................................................................................................................................................
Mi-am amintit atunci fulgerător
de o întâmplare care mă urmăreşte permanent ca o nălucă. O întâmplare pe care
am aruncat-o într-un raft prăfuit cu amintiri neplăcute ale vieţii mele, care
revine atunci când cruzimea gratuită a omului împotriva animalelor îmi este
înfăţişată într-un fel sau altul.
Pe la vreo doişpe ani, unul
dintre unchii mei, care este vânător, m-a luat cu el la vânătoare. În pădure
ne-am mai întâlnit cu vreo alți doisprezece vânători. Toţi erau înarmaţi şi
însoţiţi de copoii lor. Câinii se zbăteau nerăbdători şi gălăgioşi în lese
făcând o hărmălaie de nedescris. Ca la un semn au fost eliberaţi toţi în
acelaşi timp foşnind în goană, haotic printre tufişuri şi începând hăituiala
prezumtivului vânat. Era vară iar umbra copacilor ne proteja pe gratis de
razele încinse ale soarelui. Nu a trecut mult şi din toate direcţiile câinii
goneau sălbăticiunea găsită întâmplător, pe direcţia stăpânilor. Nu mai aveam
voie să mă mişc şi să mai vorbesc, unchiul mi-a şuierat şoptit: „ursul şi
şşşşşşş, stai aici”. De unde ştia că este un urs nici acum nu am aflat dar cred
că ştia după felul cum lătrau câinii. Să particip la vânătoarea unui urs era
pentru mine o mare aventură şi i-am executat cuminte ordinul, adică n-am făcut
nimic doar am tăcut şi n-am mişcat. Vânătorii s-au împrăştiat printre tufişuri
fiecare alegându-şi locul potrivit de parcă s-ar fi antrenat zilnic în aceeaşi
componenţă a echipei. În bătaia puştilor, a intrat un urs mic furnicar, speriat
ca un condamnat la moarte legat în faţa plutonului de execuţie..Toţi au tras aproape
sincron şi am auzit o singură detunătură, ca dintr-un singur tun de calibru
mare. Au tras în urs de parcă trăgeau în Ceauşescu, sau ca la execuţia cu
cruzime a Căpitanului, ori cu inconştienţa legionarilor răzbunători care l-au
mazilit pe Iorga. Fără şansă, ursul s-a prăbuşit ciuruit de gloanţe pe iarbă,
într-o baltă de sânge. Aş fi vrut să fiu atunci oriunde, numai acolo nu, şi un
gust amar de fiere agresată mi-a invadat cerul gurii. Până atunci, credeam că
vânătoarea de urşi, regi ai pădurilor noastre, este o aventură de neuitat. Însă
pentru mine a fost doar o cruntă dezamăgire, un spectacol grotesc. Nici nu se
răcise bine mortul, că au săpat o groapă şi l-au îngropat în grabă sporind
astel în mintea mea misterul motivaţiei acestor fapte inutile.
Orice crimă este inutilă.
Nu i-au tăiat capul ca să se
laude cu un trofeu, nu i-au întors blana şi nu i-au tăiat nici măcar o labă.
Doar l-au împuşcat şi l-au îngropat, nici măcar nu l-au dat la câini ca
recompensă. Abia după mulţi ani am aflat, că ei atunci aveau autorizaţie să
vâneze mistreţ şi din întâmplare sau din amuzament au împuşcat urs, ori această
faptă era pasibilă de pedeapsă pentru braconaj, aşa că au ascuns în grabă
rezultatul crimei lor inutile, după care au tăcut chitic dintr-o solidaritate tâmpească,vânătorească.
Am mai aflat că dacă aveau autorizaţie de vânat un urs, ar fi putut să împuşte
fără grijă şi o sută, cu aceiaşi hârtie, că nu-i prindea nimeni, şi că dacă
s-ar fi prins pădurarul, ori vrun domn inspector, nici o problemă, că i-ar fi făcut
şi lui unul cadou ca să-l dea de mâncare la câinii lui, că-i şi iel vânător şi
că are copoii mari, şi să meargă pe blat. Această stratagemă este valabilă
pentru orice fel de vânat, fie cerb, lup, mistreţ, capră, iepure ori ciocârlie.
N-am mai fost de atunci la
nici o vânătoare şi nici nu o să mă mai duc vreodată, decât de-o fi să mor de
foame, dar în nici un caz la vânătoare de urşi.
Nu știu de ce ți-am povestit această amintire.
..................................................................................................................................................
Am mers pe urmele lor şi pe
ale ursului până am ajuns la peştera care era acum bârlogul meu, bordeiul meu.
Ursul şi ursoaica ieşiseră mîrâind ameninţător prin gaura preistorică săpată în
stâncă, timp în care pădurarul, cu arma la ochi ţintea ursul şi trăgea piedica
carabinei. Italianul o luase la fugă cu ciocârliile atârnate de gât, pe
direcţia urmelor de unde veniserăm. Eram în spatele unui carpen desfrunzit cu
tulpina groasă şi noduroasă iar mai în faţă zmeurişul des mă ascundea, aşa că
eram greu de zărit de către cei doi, mai ales că aceștia, erau concentraţi
către pericolul eminent ce îi pândea dinspre gura peşterii.
În goana lui disperată străinul aproape că m-a
atins, dar fără să mă simtă ori să mă vadă. Puteam să îi pun piedică cu
piciorul, dar eram foarte atent la intenţia clară a pădurarului de a trage spre
ursul cel mare. În timp ce acesta ochea atent capul animalului furios, mi-am
scos praştia din buzunar şi am ales o piatră rotundă, ceva mai mare decât cele
cu care exersasem în trecutul apropiat trasul cu praştia. El ţintea ursul iar
eu îl ţinteam pe el spre zona pieptului, el apăsa fără să respire trăgaciul
armei iar eu întindeam în linişte şi cu putere cauciucul subţire şi natural al
praştiei. Am tras cu puţin înaintea lui şi piatra plecată ca din puşcă l-a
lovit în capul pieptului dezechilibrându-l. A urlat de durere şi împuşcătura
şi-a schimbat brusc direcţia spre mine, glonţul oprindu-se în lemnul dur al
carpenului care mă ocrotea. A căzut pe spate lovindu-se cu umărul de un fag. De
jos, îngropat pe jumătate în zăpadă şi zbierând de durere se pregătea să tragă
al doilea cartuş spre ursul şi ursoaica ce îl atacau în echipă, furioşi. Am
ajuns la timp între ei şi l-am lovit cu piciorul peste mâini înainte să apese
din nou trăgaciul, după care i-am smuls arma şi l-am pocnit cu patul acesteia
în bărbie. Era K.O. Urşii l-au adulmecat pe el, dar şi pe ciocârliile îngropate
în zăpadă. Văzându-l inofensiv, adormit, s-au calmat, după care au plecat
satisfăcuţi, in corpore, spre peşteră. Puteau să-l sfâşie într-o secundă dar
l-au lăsat în plata Domnului. L-am vegheat apoi până şi-a venit în fire şi
începuse buimac să-şi caute cu disperare arma fără să ştie că între timp i-o
făcusem bucăţi lovind-o cu furie de fagul din spatele lui, după care am
aruncat-o cât am putut mai departe deasupra tufelor de zmeură, printre ale
căror ramuri golaşe se mai întrezăreau şi acum răzleţ, fructe roşiatice
înţepenite de ger. Văzându-se dezarmat a luat-o la după colegul său de braconaj,
fără să realizeze, cred, exact ce păţise. Eram mulţumit că nu au fost victime
nici de o parte, nici de cealaltă, dar şi îngrijorat la gândul că cei doi vor
reveni cu forţe proaspete pentru a se răzbuna sau pentru a-şi pune în aplicare
mârşavul lor plan. Îmi pare totuşi rău că nu l-am pocnit cumva şi pe italian,
că poate aşa nu i-ar mai fi ars vreodată să se afunde prin codrul fantomatic şi
ocrotit de umbrele strămoşilor acestor meleaguri încărcate de istorie, care
rătăcesc etern şi care mi-au dat forţa de a lupta pentru viaţă, plin de
recunoştinţă, împreună cu minunatele creaturi care mă salvaseră de la îngheţ.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Venise primăvara, zăpada de la rădăcinile copacilor
se topise sub formă de cerc de jur împrejurul tulpinilor, ca la baza unui butoi
plin cu apă caldă, de parcă un grădinar harnic o îndepărtase cu o lopată. Pe
cercurile reavăne şi pline de frunze putrede apăruseră primii ghiocei printre
primele fire de iarbă. Mugurii de pe crengi, ca nişte pui care ies din găoace
se dezbrăcau fără ifose, şi aruncau lipsiţi de pudoare cojile pe albul încă pur
al covorului de nea, ca pe nişte haine maronii vechi devenite inutile.
Trăisem toată iarna cu urşii, ascuns în bârlogul
lor.
Ieşeam din
peşteră pe gaura strâmtă doar ca să-mi fac nevoile, să mă spăl, şi ca să prind
peşte la copcă. Când aveam noroc la pescuit aveam satisfacţia unui tată care
aduce acasă de mâncare la copiii lui. Doar nişte lupi rătăciţi mai treceau
periodic amuşinând după hrană, dar erau iute puşi pe goană de mârâielile
urşilor, care îi simţeau încă de departe. După reacţiile colocatarilor ştiam
dacă pe la gura peşterii trece lup, câine, iepure sau pasăre. Şi ei părăseau
peştera doar pentru nevoi fiziologice, după care se întorceau repede pentru a
nu li se răci culcuşul moale şi afânat. Mă săturasem de peşte şi de fructe de
pădure dar mă simţeam sănătos şi puternic ca un urs. Nu ştiu prea bine ce lună
era, dar era clar că venise primăvara. Mă cam lenevisem de atâta hibernare şi
mă gândeam să mă duc în sat la bătrânii mei prieteni după ceva haine şi după
încălţări. Mă ataşasem de noua mea familie şi de liniştea pădurii, gândurile mi
se ordonaseră în minte după atâta vreme şi scăpasem de dezorientarea şi de
pericolele care mă aduseseră în peşteră. Afară, noaptea temperaturile coborau
încă sub zero grade, dar pârâul se dezgheţase, şi începuse din nou să susure
acompaniat de foşnetele şi troznetele copacilor, care se legănau, dansând în
bătaia vântului primăvăratec. Muzica naturii suna noaptea ca o sonată celebră.
Trecuseră mai bine de doi ani de când nu mai ştiam nimic de familia mea şi un
dor chinuitor mă apăsa tulburător ca o doină de jale. Îmi revenise şi grija
faţă de patrupedele pe care le salvasem de curând din bătaia puştilor celor doi
vânători iar gândul că cei doi ar putea reveni mă urmărea cu insistenţă. Mi-am
amintit că bătrânul din sat mă avertizase că sunt urşi prin pădure şi că
aceştia dacă sunt provocaţi pot ucide, pentru că în lupta lor pentru supravieţuire
au început să vadă în om un călău. Legătura dintre mine şi urşi devenise cu
atât mai mult o relaţie tainică, adâncă şi de neînţeles. Voiam mai mult să
ajung în sat cu speranţa că voi afla câte ceva despre cei doi braconieri şi
despre intenţiiile lor viitoare. Începusem să le port de grijă celor patru
lighioane ca propriilor mele picioare. Puii crescuseră şi dormeau aproape mai
tot timpul sub burta ocrotitoare a mamei lor pe care o botezasem Diana. Ursului
tată îi spuneam Ursus iar puilor, pe care încă nu îi deosebeam între ei le
spuneam la amândoi Pufuleţ. Când vorbeam cu ei mă priveau cu ochi inteligenţi
şi jucăuşi de parcă ar fi înţeles ce vreau să le comunic. Ştiam că va trebui să
plec odată cu topirea zăpezii şi cu începutul perioadei lor de împerechere,
când a-şi putea fi privit de către Ursus, ca pe un rival, dar voiam să întârzii
cât mai mult o despărţire dureroasă.
O căprioară privea sfioasă cu
ochi mari, rugători, din spatele unui tufiș.
Niște iepuri țopăiau fără teamă peste cărarea
pe care o făcusem eu și cu urșii mei spre peșteră. În zare, printre copaci se
vedeau câmpuri colorate in toate nuanțele de verde din codul pantone, ba chiar
mai mult de atât, o multitudine de culori vii, de nereprodus tipografic sau artistic. Păsările
ciripeau în cor, pregătind fondul muzical preferat pentru prima solistă,
ciocârlia, care deja începuse să-și etaleze fermecătoarele triluri deși nu era
ora ei favorită. Simțeam că pădurea toată mă acceptase în sfârșit. Mă simțeam
ca în poveștile copilăriei, acolo unde animalele pădurii se aliau împotriva
pericolelor de orice fel.
Vroiam să îi sărut pe toți de
rămas bun. Să-i pup cu foc pe cei doi pui pe ochișori și pe năsucurile umede,
să-i mușc de urechi până-i aud scâncind de plăcere. Pe ursoaică vroiam să o
strâng în brațe, așa cum am strâns-o pe mama atunci când am plecat de acasă. De
ursul tată îmi era cel mai greu să mă despart pentru că eram aproape
nedespărțiți, când nu venea el după mine, eram eu mereu pe urmele lui. Devenise
fratele meu cel mare și gras sau cel mai bun prieten. Urșii, ca toate celelalte
animale simt dinainte cînd se va întâmla ceva, ei simt boala și pericolul la
distanță de timp, secunde, ore, zile și spațiu. Mă atașasem atât de mult de el
poate și pentru că semăna leit la ochi, același brun castaniu, la bot dar și la
culoarea blănii, cu Ursul meu, câinele meu credincios pe care îl părăsisem
acasă și care de când plecasem intrase în greva foamei.
Trebuia să plec iar ei cu
instinctele lor neelucidate ghiciseră acest lucru.
Atunci, fratele meu a venit spre
mine ridicându-se pe labele din spate, ca un om, la fel ca în prima zi când
ne-am cunoscut, obicei pe care îl practica destul de rar. Se ridica în două
labe doar atunci când simțea vreun pericol sau când îi ardea de joacă. Mi-a pus
labele pe umeri și m-am înmuiat de picioare. Atunci, acompaniați de simfonia
pădurii, mi-am luat la revedere de la fratele, tatăl și prietenul meu printr-o
horă nebună în doi care semăna mai mult cu o luptă, cu un brâu de doi, acel
dans cu specific pur românesc pe care-l dansa bunică-miu, ticu mare, pe la
nunțile din sat, din Urseiu. Pluteam în cel mai frumos vis printre cele mai
curcubate sfere. Mă urmărea totuși regretul despărțirii apropiate. De ce
trebuie mereu să ne luăm rămas bun? De ce nu putem opri timpul în loc?
Ursul tropăia, eu la fel iar
apele curgeau pe mine șiroaie. Ritmul devenise infernal, am obosit și deodată
m-am prăbușit cu ursul peste mine, dar fără să îi simt greutatea-i imensă,
simțeam doar regretul că va trebui să îi las singuri într-o lume plină de pericole
în care ei cu toată puterea lor nu se mai pot descurca singuri ci trebuiesc
ocrotiți.
Câteva furnici înotau în
apele de pe picioarele mele iar ursul, cu limba lui moale îmi făcea grijuliu și
conștiincios toaleta, curățându-mă de transpirație și praf.
În ziua aceea prinsesem doi
păstrăvi mai mari și îi fripsesem pe jar. În rucsacul rătăcit prin peșteră am
găsit o cutie de bere aflată încă în termenul de garanție pe care scria:
„..probabil cea mai bună bere din lume.” Pentru mine, era atunci cu siguranță
cea mai bună. Am împărțit peștii frățește și am mâncat cu ei probabil ultima
mea masă la gura peșterii. Lăcrimam atunci când Ursus sorbea cu poftă ultimile
picături de bere de pe fundul cutiei de aluminiu. Mi-am jurat că atunci când va
veni vremea, îmi voi face o fermă în munți, unde îmi voi aduce toată familia,
urși, cîini și rude apropiate, penru a-i proteja și pentru a-i avea mereu pe
lângă mine, în siguranță și în mijlocul naturii eterne.
..................................................................................................................................................
Ce va fi va fi, ştii vorba
cântecului “que sera, sera.. „. Sper să ne vedem cu bine pentru că în sfârşit
sunt convins că având în spate aceste forţe nevăzute ce mă ocrotesc din
umbră,...totul va fi bine şi că într-un final fericit, totul se va rezolva și
ne vom vedea cu bine.
Cu prietenie perenă!