luni, 6 august 2012

Totul despre Dinu C. Giurescu


De mic isi decupa de prin carti pagini intregi de istorie. De mic i s-a spus ca trebuie sa invete. Credea ca asta e secretul reusitei. A aflat mai tarziu ce inseamna munca pe santier, arestarea tatalui, demolarea casei din care au ramas doar amintiri, emigrarea intr-o tara in care, desi esti cu familia, te simti singur. Este istoricul Dinu Giurescu. Dupa atatea pelegrinari, si-a gasit echilibrul in Romania , la varsta la care multi renunta… 78 de ani.

"Intr-o zi, tata m-a luat de mana si m-a dus la poarta. Nu cred ca implinisem nici 10 ani. Niste pavoatori tocmai luasera pauza de masa. In genunchi, pe o bucata de lemn, isi pusesera o farama de branza si una de salam. Muscau din paine de parca ar fi fost o delicatesa. Tata mi-a zis: «Uita-te bine. Ei sunt oameni nevoiasi, care muncesc din greu sa aiba bucata aia de salam. Tu ai mancare aleasa. Singura ta meserie este sa inveti! Viata nu te iarta, iti da suturi cand nici nu te astepti!»" Sunt vorbele pe care profesorul Giurescu, ajuns la varsta de 78 de ani, si le aminteste ca pe un crez. Atunci, in ziua aceea, a deschis ochii mari si a inteles. S-a inconjurat de carti, a inceput sa citeasca, sa scrie, sa "devina om". Asa a incercat sa le creasca si pe cele doua fiice ale sale, Marina si Ena. Acum, fetele sunt departe de el, tocmai in SUA. Cea mare are 43 de ani. A fugit din tara cand avea 22 de ani. A muncit ca secretara, a facut credit la banca pentru a-si plati studiile si mai bine de 10 ani a invatat pentru a deveni medic. A reusit. La fel si fiica lui cea mica. La 41 de ani, Ena este directoarea unei galerii de arte din New York.


PETITIE PENTRU ROMANIA. De-abia implinise 60 de ani, cand s-a hotarat sa plece din tara. Vazuse cum cladiri, biserici, toate se daramau fara ca sa aiba cineva curajul sa se impotriveasca. Romania era ingropata in praf de ciment. "Fuseseram convocati la Comitetul Central. Eram un simplu membru. Cu totul neasteptat, mi s-a dat cuvantul. Primul punct pe care l-am ridicat a fost sa nu se mai darame orasele tarii. Am vorbit vreo sapte minute. Degeaba. Demolarile au continuat in acelasi ritm. Totul a fost ras, nivelat. Mii de oameni au fost obligati sa locuiasca in colhozul urban." Profesorul Giurescu nu s-a lasat. A inceput sa faca petitii. Patru, impreuna doar cu cativa colegi, ceilalti refuzand sa semneze, iar alte sapte, singur. "Europa Libera a difuzat continutul memoriului. Dezastrul era insa din ce in ce mai mare. Ultima faza, cand am si spus, gata, plecam, a fost daramarea casei parintesti", povesteste profesorul.


AMINTIRILE INGROPATE. In septembrie 1986 a fost instiintat de o fosta eleva ca zona in care locuia se prabuseste. Profesorul Giurescu isi aminteste de dimineata in care, prin geamul semiopac, a zarit siluetele a catorva oameni care bateau cu putere in usa. "Aici locuiesc familia Giurescu si familia Mehedinti?, au intrebat ei. Noi locuiam si cu bunicii din partea mamei. Nu apuc bine sa raspund ca imi si intind o foita de cativa cm latime pe care era scris, fara semnatura, fara nimic, ca trebuie sa ne mutam in Strada A. Moruzzi. Ne-am speriat rau. In trei ore trebuia sa evacuam casa." "Doar o saltea si efectele personale, atat trebuie sa va luati", rememoreaza profesorul vorbele tipate ale unui militian. Isi framanta mainile, iar ochii sai albastri par sa tremure in lacrimi: "Mamei i-a luat cerceii din urechi, mie, ceasul de aur dat de tata". La 12:00 dimineata, dupa sase ore s-au trezit in doua camere, una cu pamant pe jos, cealalta, cu podea de lemn, cu un bec atarnat de tavan si cu WC in curte. Fara baie, fara bucatarie. In casa parinteasca n-a mai ramas nimic. Totul a disparut sub coltii de otel ai buldozerului. Cine stie ce s-o fi intamplat cu tablourile Grigorescu, Tonitza, cu argintaria, covoarele tesute cu fir de lana sau mobila de cires a parintilor profesorului, comandata special pentru nunta acestora? "Au ramas acolo mii de volume, manuscrise, fotografii, documente in original", povesteste cu amaraciune profesorul. A incercat sa le mai caute la Muzeul de Arta, unde a si lucrat opt ani. Nici urma de vreun tablou sau alt obiect.


"ACOLO NU TE ASTEAPTA NIMENI!" Revine la plecarea in strainatate. E fara tagada ca pentru profesor a fost un moment crucial. Cand s-a vazut in avionul ce ducea spre New York, si-a dat seama ca a facut un pas urias. Avea 61 de ani. Dupa un an si o luna de incercari, obtinuse de la ambasada americana statutul de refugiat politic. "Ma intrebam acum: tu ce faci? Printr-un noroc, desi aveam bilete la clasa economic, ne-am trezit la clasa I. Cand m-am vazut in scaunele alea mari, nu indrazneam sa comand nimic. Ma gandeam ca e foarte scump. Tarziu mi-am dat seama ca orice voiai era gratis. Ceilalti s-au bucurat, insa eu nu puteam." Tace o vreme. Si ofteaza. Apoi, spune cu voce ferma: "Dumnezeu m-a ajutat. Aceasta sedere in SUA a fost ca si cand cineva mi-a pus mana pe umar si mi-a deschis calea. Cartea aceea pe care am scris-o a fost o initiativa venita din SUA. A avut un succes mare". Acolo, profesorul a primit o bursa de sase luni la o revista, cat sa-si poata plati chiria. Iar in toamna lui ’88 a fost acceptat ca profesor vizitator la una dintre cele mai mari facultati din Texas. Si-a dat seama insa ca locul sau este tot in Romania. "Acolo nu te asteapta nimeni. Esti singur. Ti se spune: sa fii multumit ca ai fost primit legal, ai drept de munca, descurca-te! Trebuie sa abandonezi toate visele si sa faci ce poti!"


DE LA CAPAT. A locuit in America doi ani si jumatate. Venind in tara, cu o delegatie americana, in martie ’90, Zoe Petre, decanul Facultatii de Istorie, il intreaba: "Dinule, nu vii sa predai aici?". Atat i-a trebuit, ca a si facut cererea de angajare, fara ca macar sa-si consulte familia. Pentru ca, marturiseste profesorul, de cand avea 21, 22 de ani, isi dorea sa predea la facultatea pe care o absolvise de mai bine de 40 de ani. "Daca nu ma intorceam, acum eram un om frustrat, bolnav de nervi sau chiar mort. Mi-a fost greu. O parte din ani stateam in SUA, restul in Romania. Aici nu aveam unde sta, insa niste prieteni m-au gazduit doi ani", spune istoricul. Continua: "O parte din intelectualitate m-a privit cu suspiciune. Asta e membru de partid, a fost plecat, s-a intors, de ce? Nu s-a realizat acolo? Pe urma s-au convins ca sunt un om care isi vede de meserie". "Si familia?", dau eu sa intreb. Ma priveste. Imi observa nedumerirea si imi spune: "Nimeni nu are viata de imprumut! Sa tii minte! Eu nu pot sa ma sacrific, si nici ei pentru mine. Fiecare are viata lui. Trebuie sa o traim asa cum credem ca e mai bine! Au trecut 15 ani de cand m-am intors! Aici mi-am gasit rostul, echilibrul!", spune profesorul. Si zambeste.


REVERSUL MONEDEI. La parinti au fost doi baieti si o fata. Profesorul Giurescu isi aminteste de chipul mamei, bland, dar ferm, de diminetile in care ea se trezea la 3:00 dimineata ca sa aiba grija de via de la Odobesti, de unde si obtineau venitul care sa le asigure traiul.


"Noi am fost oameni instariti, nu bogati. Mama a capatat o zestre de 150 ha de pamant, l-a vandut bucata cu bucata si ne-am luat casa in Predeal. O parte din venituri, spre disperarea mamei, o cheltuia insa tata cu politica", povesteste istoricul. "Cu toate astea, am mancat si eu salam cu soia, m-am chinuit si eu in tara. Nu de asta am plecat. Am muncit si pe santier." Se gandeste la vremea in care tatal sau fusese arestat, pentru ca facuse parte din regimul Carol II si Ferdinand: "I-a umflat Securitatea si i-a dus in inchisoarea de la Sighet. A stat din mai ’50 pana in iulie ’55. Cand s-a eliberat, a scris cartea «Cinci ani si jumatate in penitenciarul din Sighet»". A inceput greul. Pe atunci, Dinu Giurescu avea 20 si ceva de ani. De-abia terminase facultatea. A incercat sa intre in invatamant, dar nu s-a putut. Usile i se inchideau in fata, una dupa alta. "Vazand ca trec lunile, m-am inscris la un curs de normatori in constructii de drumuri." Se intampla in 1950. Cinci ani a umblat din comuna in comuna, de pe un santier pe altul, de la Alexeni la Zarnesti, de la Bacau la Gaiesti. A fost chiar si la Canal. Pana cand s-a imbolnavit de plamani si a fost mutat la Bucuresti.


GANDURI… A inceput sa lucreze iar cu paginile cartilor. Aproape ca uitase tot ce invatase. Treptat-treptat s-a impus in lumea istoricilor, a cercetatorilor, a publicat carti, a capatat titluri, printre care si cel de academician. Ce poate sa-si mai doreasca, il intreb. Se codeste. In minte ii rasare o amintire: "L-a intrebat pe tata cineva ce-si mai doreste. Sanatate, a zis el. Si timp. A mai trecut un an insa si a murit". Imi spune apoi cu sfiala: "Sa mai apuc 80 de ani. Am chef de scris si de viata". Zambeste, incercand sa alunge gandul rau.

PARINTE


"Daca am facut un lucru bun in viata este ca am deschis acestor doua fete ale mele posibilitatea de a trai undeva unde vor ele, de a munci, de a trai decent. Meritul reusitei este insa al lor"

CHEMARE


"Daca nu ma intorceam, acum eram un om frustrat, bolnav de nervi sau chiar mort. Mi-a fost greu. Mergeam in State iarna vreo trei saptamani si vara doua, trei luni. Aici nu aveam unde sta, dar am simtit sa ma intorc" - Dinu Giurescu, istoric

ISTORIC
La fel ca si bunicul sau, Dinu Giurescu a vrut sa devina medic. S-a razgandit. A dat la Facultatea de Istorie si la Drept, in speranta ca va deveni diplomat. Dupa doi ani a renuntat la cea din urma, pentru ca, spune profesorul, "nu-mi place sa dau rasol". Bunicul a fost primul din generatia sa care si-a dat fiii la scoala. Iar Constantin C. Giurescu, in afara de faptul ca i-a fost parinte, i-a fost si mentor. "Am avut mai tarziu sentimentul ucenicului care trage cu ochiul la mester, care ciupeste si el din meserie, pe de o parte, m-am uitat cum isi pregateste cursurile, cum a scris «Istoria romanilor». Pe de alta parte, mi-a fost profesor." Dupa ce s-a intors de pe santier, Dinu Giurescu a lucrat la Muzeul de Arta. Acum este profesor la Facultatea de Istorie.
DIVINITATE
De cel mai mare succes s-a bucurat lucrarea "Distrugerea trecutului Romaniei". "O forta divina m-a ajutat. Cum de am nimerit tocmai in ’88, cand interesul opiniei publice internationale era centrat pe demolarea oraselor din Romania, ma intreb si eu. Si ce e extraordinar e ca eu am avut material si chiar poze cu care sa realizez cartea asta. Intr-o duminica, cand inca eram in tara, imbracat ponosit, mi-am luat aparatul foto, faceam o poza si repede il varam intr-o sacosa ca sa nu ma vada cineva. Am fotografiat biserici, case daramate. Ce trist", spune profesorul. Privirea ii pica pe biroul plin de carti si de fotografii. Toate greutatile l-au marcat. O spun mersul ticait, spatele care s-a inconvoiat sub povara vremurilor. O spun si ochii sai albastri. Isi sprijina fruntea in palma si tace.http://www.jurnalul.ro/viata-mea-e-un-roman/aici-mi-am-gasit-rostul-42809.htm








Dosarul privatizării Romtelecom, închis definitiv

Istoria recenta a ciocoilor vechi si noi. Despre tot ce a fost si nu mai este.Articole aparute in presa la vremea respectiva despre păgubiţi şi profitori.Despre tot ce s-a pierdut sau s-a câştigat în urma privatizărilor vechilor instituţii uzine sau intreprinderi.Despre privatizari si falimentari suspecte. 


Dosarul privind plata comisionului de 8,4 milioane de dolari pentru consultanţă în privatizarea Romtelecom a fost închis, luni, de un complet de nouă judecători al instanţei supreme, după ce un complet de trei judecători hotărâseră că procurorii şi-au făcut superficial investigaţiile în acest caz.BUCUREŞTI, (9 dec 2008)




În 30 ianuarie 2008, un complet de trei judecători al instanţei supreme a anulat soluţiile date de Secţia de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul instanţei supreme, dispunând efectuarea actelor premergătoare începerii urmăririi penale reclamate de Dan Cristian Ionescu împotriva a 11 foşti demnitari ai Guvernului CDR, în legătură cu comisionul de 8,4 milioane de dolari, acordat de FPS firmei Goldman-Sachs pentru consultanţa oferită la privatizarea Romtelecom.
Luni, 8 decembrie, un complet de nouă judecători al instanţei supreme a admis însă contestaţia procurorilor faţă de decizia completului de trei judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), prin care s-a dispus ca dosarul privatizării Romtelecom - în care au fost vizaţi mai mulţi foşti demnitari, printre care Victor Babiuc, Decebal Traian Remeş şi Sorin Pantiş - să fie redeschis.
Instanţa arăta, în iulie anul acesta, în motivarea deciziei sale că se impune redeschiderea cazului pentru că investigaţiile privind acordarea comisionului de 8,4 milioane de dolari pentru consultanţă în privatizarea companiei Romtelecom au fost insuficiente, iar procurorii care au închis dosarul au dat dovadă de superficialitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a constatat că asupra aspectelor semnalate în plângerea petiţionarului Dan Cristian Ionescu, referitoare la tragerea la răspundere penală a şapte demnitari români membrii ai Comitetului de coordonare a privatizării Romtelecom şi ai Guvernului Radu Vasile, atât sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi de neglijenţă în serviciu, pentru înşelăciune, corupţie, subminarea economiei naţionale, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, "procurorul nu a făcut în niciun fel referire" şi a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Radu Sârbu - preşedinte al Consiliului de administraţie a Fondului Proprietăţii de Stat, Sorin Pantiş - ministrul Comunicaţiilor, Petrişor Peiu - preşedintele Consiliului de Administraţie al SNT Romtelecom SA, Vlad Ţepelea - preşedintele CA al FPS, Flavius Baias - secretar de stat în Ministerul Justiţiei, Victor Babiuc - ministrul Apărării Naţionale şi Decebat Traian Remeş - ministrul Finanţelor.
Instanţa supremă notează în decizia sa faptul că în anul 1997, Ministerul Comunicaţiilor a demarat privatizarea Regiei autonome Romtelecom, iar prin HG 673/1997 această regie a fost transformată în societate comercială sub denumirea de Societatea Naţională de Telecomunicaţii "Romtelecom" SA.
În cadrul acestui proces de privatizare ministrul comunicaţiilor Sorin Pantiş a emis ordinul 56 din 18 februarie 1997, prin care a dispus ca Romtelecom să angajeze consultanţa necesară în vederea selectării unui investitor strategic.
Prin ordinul aceluiaşi ministru numărul 95 din 14 martie 1997, au fost desemnaţi membrii comisiei de selectare a ofertelor firmelor de consultanţă. La 14 iulie 1997 a fost desemnată câştigătoare a licitaţiei organizate firma Goldman Sachs International, care ulterior a încheiat un contract de consorţiu cu alte patru firme.
În 5 august 1997 s-a încheiat contractul de consultanţă, partea română fiind reprezentată de Ministerul Comunicaţiilor şi Romtelecom, în calitate de clienţi, plata consultanţei urmând a fi făcută de Romtelecom, conform clauzelor contrctului. Pachetul de acţiuni al Romtelecom a fost transferat la 3 iunie 1998 de la Ministerul Comunicaţiilor la Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), pe baza unui protocol. Deoarece iniţiatorii privatizării şi salariaţii FPS şi-au dat seama că etapele privatizării şi contractul de consultanţă s-au încheiat în afara unui cadru legal, au demarat acte ulterioare, menite să legalizeze pe cele îndeplinite deja.
Astfel, s-a constatat că, prin HG 338 din 29 iunie 1998, FPS a fost mandatat să negocieze privatizareaRomtelecom SA, iar prin articolul 1.1 al aceleiaşi hotărâri s-a dispus ca procesul de privatizare să se desfăşoare sub îndrumarea unui Comitet de coordonare a privatizării format din primul ministru, ministrul Justiţiei, ministrul Apărării Naţionale, ministrul Privatizării, ministrul Comunicaţiilor şi ministrul Finanţelor. Comitetul de coordonare, în îndeplinirea sarcinilor fixate prin HG nr. 338/1998, a emis 8 decizii, prin cea cu numărul 7 fiind declarată câştigătoare a negocierilor firma OTE Grecia, pentru care a participat la licitaţie firma Oterom LTD Cipru.
La 12 noiembrie 1998 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru o cotă de 21,21 la sută din acţiunile deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat la Romtelecom, firma de consultanţă propunând prin proiectul de contract ca plata serviciilor prestate de ea să fie făcută de această instituţie.
Membrii Comitetului de coordonare, în scopul exonerării Romtelecom de la plata serviciilor de consultanţă, au iniţiat şi aprobat un act adiţional la contractul din 5 august 1997, în care se preciza că responsabilităţile de plată reveneau Fondului Proprietăţii de Stat, care devenise parte a convenţiei.
Actul adiţional a fost furnizat de una din firmele de consultanţă şi a fost aprobat în şedinţa Consiliului de administraţie al FPS din 8 decembrie 1998 şi apoi supus aprobării Comitetului de coordonare însoţit de un proiect de decizie. În 29 decembrie 1998, Comitetul de coordonare a aprobat plata serviciilor de consultanţă în sumă de 8,4 milioane de dolari şi, implicit, a taxelor şi impozitelor aferente în valoare de 39,8 miliarde lei. După ce FPS a primit de la Goldman Sachs International factura, la data de 31 decembrie 1998 a ordonat băncii efectuarea plăţii.
Pentru a se dispune clasarea sub aspectul infracţiunii de înşelăciune în convenţii s-a reţinut că funcţionarii FPS, care au propus încheierea actului adiţional, Radu Sârbu, Gozia Dan, Ionescu Gheorghe, Marinescu Corneliu, Gutim Eugenia şi membrii Comitetului de coordonare, care l-au aprobat că nu au fost induşi în eroare şi au semnat înscrisurile elaborate în cunoştinţă de cauză. S-a apreciat că problema esenţială este dacă, în mod justificat şi în conformitate cu prevederile legale în materie, FPS a suportat costurile consultanţei.
Referitor la această problemă s-a menţionat că de la încheierea contractului de consultanţă (5 august 1997 şi până la data plăţii 31 decembrie 2001) SNT Romtelecom şi-a schimbat structura de capital prin vânzarea activelor.
Din verificările efectuate, a reieşit că nota prin care s-a propus încheierea actului adiţional la contractul de consultanţă din 5 august 1997 a fost semnată de Radu Sârbu în calitate de preşedinte al Consiliului de administraţie a Fondului Proprietăţii de Stat, Sorin Pantiş - ministrul Comunicaţiilor, Petrişor Peiu pentru preşedintele Consiliului de Administraţie al SNT Romtelecom SA - Vlad Ţepelea, de Flavius Baias - secretar de stat în Ministerul Justiţiei, Victor Babiuc - ministrul Apărării Naţionale şi Decebat Traian Remeş - ministrul Finanţelor.
Decizia 8/1998 prin care s-a aprobat ca plata contractului de consultanţă să fie suportată de FPS din sumele încasate din vânzarea activelor preluate de la SNT Romtelecom a fost semnată de primul ministru Radu Vasile. Actul adiţional la constractul de consultanţă a fost semnat de Sorin Pantiş - ministrul Comunicaţiilor, Vlad Ţepelea - preşedintele Consiliului de administraţie al FPS.
S-a conchis că, în mod justificat, Fondul Proprietăţii de Stat a suportat consultanţa şi că în această privinţă a existat temei legal, în sarcina funcţionarilor şi a demnitarilor nominalizaţi neputându-se reţine că şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu şi că au produs o pagubă bugetului de stat.

Câţi bani au rămas statului după privatizarea BCR?

Istoria recenta a ciocoilor vechi si noi. Despre tot ce a fost si nu mai este.Articole aparute in presa la vremea respectiva despre păgubiţi şi profitori.Despre tot ce s-a pierdut sau s-a câştigat în urma privatizărilor vechilor instituţii uzine sau intreprinderi.Despre privatizari si falimentari suspecte.



Privatizarea celei mai mari banci din Romania starneste in continuare numeroase reactii, atita timp cit procesul de privatizare nu s-a incheiat inca. Unii blameaza statul ca a renuntat usor la controlul asupra celei mai rentabile banci, altii insa saluta initiativa autoritatilor si vad in privatizare o reala sansa pentru dezvoltarea BCR ca si pentru sistemul bancar roman.


Suma de 3,75 miliarde euro a fost vazuta ca un record, iar autoritatile se lauda si acum ca aceasta privatizare este “un reper important in procesul de liberalizare si eficientizare a economiei romanesti postdecembriste”.



Autoritatile au cules laurii, dar au ezitari in a specifica exact suma pe care o vor castiga din aceasta privatizare.



La scurt timp dupa anuntarea castigatorului pentru BCR, a fost clar ca cea mai buna afacere nu a facut-o statul roman ci cele doua institutii financiare internationale, International Finance Corporation (IFC) si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD).



Din pretul tranzactiei, pentru pachetul de actiuni de 25%, pe care BERD si IFC le detineau la BCR si pe care dadusera in anul 2003 doar 222 milioane dolari, cele doua institutii si-au adjudecat peste 1,5 miliarde euro.



Povara Bancorex ar putea reduce castigul statului roman la doar 500 milioane euro



Cea mai spinoasa problema a aparut cand a venit vorba de sumele rezultate din litigiile in care a fost, este si va fi implicata Bancorex si implicit BCR, iar nu in ultimul rand toti romanii pentru ca toate aceste datorii se vor plati din bugetul statului.



In 1999, “pentru evitarea unei crize sistemice”, dupa cum aveau sa declare recent oficialii Consiliului Concurentei, statul roman a preluat imprumuturile neperformante ale Bancorex iar BCR a fost nevoita sa absoarba restul activitatilor Bancorex.



De asemenea, statul a acordat garantii nelimitate pentru pretentiile judiciare si anagajamentele extrabilantiere rezultand din activitatea Bancorex, pana la radierea acesteia din Registrul Comertului.



Nu este de mirare astfel ca, pentru finalizarea procesului de privatizare, era nevoie ca Autoritatea de Concurenta sa stabileasca legitimitatea ajutorului de stat acordat BCR, prin preluarea la buget a datoriilor Bancorex, odata cu fuziunea celor doua banci.



De asemenea, Consiliul Concurentei a solicitat AVAS si Ministerului de Finante (MFP) limitarea expunerii statului in legatura cu garantiile pentru obligatiile Bancorex, atat in timp cat si ca suma.



La sfarsitul lunii iulie a acestui an, Executivul a stabilit aceste masuri prin Ordonanta nr.33/2006. Actul normativ promoveaza prevederile legale care limiteaza atat in timp cat si valoric eventualele cereri care pot fi considerate ajutor de stat, rezultate in urma absorbtiei Bancorex de catre BCR.



Conform Ordonantei, ajutorul de stat nu poate depasi jumatate din pretul contractului de privatizare a BCR, deci jumatate din pretul de 3,75 miliarde euro, mai exact circa 1,8 miliarde euro. In ceea ce priveste limita de timp, termenul pana la care se pot face solicitari este data de 31 decembrie 2013.



In aceeasi zi, ministrul Finantelor, Sebastian Vladescu a declarat ca potentialul ajutor de stat, sume deja solicitate si care nu sunt recuperate, depaseste suma de 900 de milioane de euro.



„Luati-o ca o cifra sub rezerva. Valoarea totala a titlurilor de stat emise este mult mai mare”, a subliniat atunci Vladescu.



La data de 17 august 2006, Executivul a stabilit un nou plafon al sumelor care urmeaza sa fie suportate de catre bugetul statului in urma litigiilor din instantele de judecata in care este implicata BCR. Noua suma identificata pana la data de 31 martie 2006 depaseste 180 milioane euro.



Prin Hotararea 909/2000, Ministerul de Finante garanta BCR “irevocabil, si neconditionat - in numele si in contul statului - plata sumelor care fac obiectul litigiilor, in limita unor plafoane de 38 miliarde lei si 116 milioane dolari S.U.A”.



Executivul a majorat deci, pe 17 august 2006, aceste plafoane cu sumele de 748.144,3 RON, 31.900.906,38 Euro si 7.129.217,98 USD, sume reprezentand toate raspunderile inclusiv daunele directe si indirecte rezultate din sau in legatura cu litigiile izvorate din activitatea Bancorex.



La data de 7 august 2006, Consiliul Concurentei a decis ca vanzarea BCR de la sfarsitul anului trecut nu a cuprins elemente de ajutor de stat si a autorizat masurile acordate Bancorex si privatizarea Bancii Comerciale Romane, prin care Erste Bank a dobandit peste 61,8% din capitalul social al Bancii Comerciale Romane (BCR).



Cu alte cuvinte, Consiliul Concurentei a decis ca BCR nu a beneficiat de pe urma masurilor luate in acea perioada.



Consiliul a fost multumit si de Ordonanta 33/2006 data de Guvern prin care s-a stabilit limitarea in timp si ca valoare a expunerii statului in legatura cu garantiile pentru obligatiile Bancorex si a decis ca procesul de privatizare al BCR a fost “deschis, transparent si competitiv”.



Desi este greu de tras o linie, pentru ca raman destul de multe necunoscute in tot acest proces de privatizare, este vizibil ca valoarea tranzatiei s-a subtiat considerabil.



Din cele 3,75 miliarde euro, din care trebuie scazut castigul BERD si IFC, statului i-au mai revenit doar 2,25 miliarde euro, iar daca din aceasta suma ar trebui sa se mai scada si cele 1,8 miliarde euro (despagubiri maxime pentru Bancorex asa cum au fost stabilite de Ordonanta 33/2006) statul abia se mai alege cu aproximativ 400-500 milioane de euro.



La data de 25 august, Ministerul de Finante a dat un comunicat de presa prin care anunta ca “la finalizarea procesului de privatizare a BCR, statul roman va incasa peste 2 miliarde de euro, contravaloarea pachetului de 36% din actiunile BCR.



Aceasta suma este certa si nu este afectata de eventualele datorii sau compensatii pe care statul roman trebuie sa le acopere in urma absorbtiei Bancorex de catre BCR. Garantiile acordate cumparatorului Erste Bank, nu reprezinta nici un fel de suplimentare a obligatiilor pe care statul roman si le-a asumat la momentul absorbtiei Bancorex”.



Ministerul de Finante a accentuat ca obligatiile legate de Bancorex “exista pentru statul roman , indiferent de cine este proprietarul bancii si ca procesul de privatizare a BCR se deruleaza conform termenilor din contract si in termenele prevazute de acesta”.



Este adevarat ca suma de 1,8 miliarde euro este una ipotetica si ca este posibil ca despagubirile sa nu coste atat, dar oare nu la fel de bine poate fi spus si ca aceasta suma ar putea fi una prea mica?

Erste valoreaza mai putin decat BCR in momentul privatizarii


In timpul procesului de privatizare BCR a fost evaluata la 6,06 miliarde euro, Erste Bank
platind 3,75 miliard de euro pentru 61,88% din actiunile BCR.

Potrivit unei analize efectuate chiar de Erste, valoarea BCR, la sfarsitul primului trimestru din acest an, se ridica la 11,9 mld. euro, in timp ce ultimele rapoarte privind valoarea BCR de la finele anului trecut evaluau banca locala la circa 8,3 mld. euro. 



Fiecare milliard de euro incasat in urma privatizarii BCR ar fi trebuit utilizat pentru constructia a 100 de kilometri de autostrada, asa cum s-a stabilit cand a avut loc vanzarea, sustinea Sebastian Vladescu, ministrul Finantelor Publice.

"Asta a fost conceptia la momentul acela, dar din pacate ea a fost abandonata, dar ar fi trebuit ca pentru fiecare miliard din banii aia sa vedem 100 de kilometri de autostrada. Si poate atunci puteam sa spunem: aici sunt banii din privatizarea BCR si am schimbat 60% din actiuniule BCR pe 300 de km de autostrada", a declarat Vladescu, citat de Adevarul.

Desi intelegerea cu Erste Bank, care a castigat in urma cu patru ani licitatia de privatizare a BCR, oferind 3,75 miliarde de euro pentru pachetul de 61,88% din actiunile bancii, prevedea acest lucru, proiectul a fost abandonat.