miercuri, 29 mai 2013

OMUL CARE PLANTA COPACI



Scriitorul francez JEAN GIONO a dorit ca Textul povestirii să fie reprodus gratuit. A făcut acest dar omenirii - este ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006, la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor Conferinţei la pagina 777 - 785. 
"Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în care am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală. Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase. Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă. Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia într-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie. Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă. Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie,separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare. 
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut. Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergea de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde. După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. 


Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte. Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare. Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi. În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem. Ieşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“. Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime. Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni. Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nebănuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată? Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii. Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor. În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu … Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci? Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi. Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar. Abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914. L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobus care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană : erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea : situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi : era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri. Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos. Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde ; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă. Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier. Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon." (Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU)

sâmbătă, 25 mai 2013

Scenariu-CASA ZBURĂTOARE-partea1


1.EXT.CERUL.NOAPTE                                                                                            
Apare pe fundal cerul noaptea, plin de nori printre care la orizont se vede LUNA plină, mare. Aceasta  are în centru un punct roşu, un laser. Punctul se mişcă uşor în toate părţile pe suprafaţa lunii. Se aude o împuşcătură. Luna dispare şi rămâne ecranul negru. Apare genericul şi titlul CASA ZBURĂTOARE.
2.INT.CAMERA MARE.PAT.-NOAPTE
 COSTEL(45 de ani), barbă scurtă, păr şaten uşor grizonat pe la tâmple, un început de chelie, ochi negru-căprui, sportiv, înalt de un metru-optzeci. Pe frunte are o cicatrice abia vizibilă.  Doarme şi visează agitat iar pe faţă i se vede suferinţa.  Este privit printr-un ochean gradat în cruce. Are un coşmar.
3.EXT.TERASĂ.BLOC.COŞMAR-NOAPTE
 Vede ca prin ceaţă un BĂRBAT ÎNARMAT cu o carabină cu lunetă şi cu  pistol mitralieră la piept. Este îmbrăcat în negru şi are  chipul acoperit cu o cagulă. COSTEL, respiră sacadat ca după efort, îl urmăreşte cu îndârjire pe acoperişul unui bloc căutându-i mascatului insistent privirea însă fără să-i vadă ochii clar. Se aud focuri de armă.
ÎN SPATELE CAGULEI, ÎN PLAN DEPĂRTAT, ÎN ÎNTUNERIC  SE  ASCUND CA PRIN CEAŢĂ DOI OCHI ÎNCHIŞI LA CULOARE.       
POVESTITORUL
Pe strada Florilor, fără flori, o stradă scăpată de la demolare şi ascunsă într-un vechi cartier de blocuri din marele oraş Viitorul, după mai bine de douăzeci de ani de la evenimentele din 1989, Costel Petrescu, rămas fără ocupaţie, trebăluie în prag de iarnă prin curtea unei case căutând în minte soluţii de subzistenţă pentru familia lui.
4.EXT.INT.CURTE:GARAJ-ZI 
Vreme mohorâtă de iarnă. Suntem la începutul lunii decembrie în curtea mică  şi plină de pomi desfrunziţi, ai unei case bătrâneşti, măruntă, fără etaj, cu pod(mansardă lemn) şi cu acoperiş de tablă "în două ape". Mansarda  din lemn are pe laturile mici  două ferestre. Ceva mai în fundul curţii este un  garaj în care zace abandonată o Dacie veche şi o altă magazie acoperită sumar. Această magazie este folosită ca depozit de vechituri fiind plină cu motoare stricate de autoturisme vechi, polizor, menghină, aparat sudură, generator electric, un panou cu scule. Alături sunt două coteţe din lemn. Unul pentru porc şi celălalt pentru păsări. Un câine lup frumos de talie mare, LEU, se ţine permanent după stăpânul său COSTEL care înfrigurat dă de mâncare la porc, aleargă după găini şi le închide în coteţ. Hrăneşte şi câinele. După aceea sparge cu toporul butuci de lemne şi priveşte îngândurat spre magazia unde mai erau doar câteva vreascuri. Îşi freacă mâinile suflând în ele abur. Curtea mohorâtă şi copacii îngheţaţi.
COSTEL aleargă, parcă fugind de frig, spre prispa casei unde deschide uşa şi intră. După el intră şi Leu.
5.INT.CASĂ .HOL.BUCĂTĂRIE-ZI
COSTEL şi Leu care se ţine scai de el, se grăbeşte prin holul vagon spre bucătăria amplasată la capătul acestuia. Aici se află o chiuvetă, masa, frigiderul tapetat cu magneţi de călătorie şi un aragaz. Deschide frigiderul şi observă că este complet gol. Pe un perete stau agăţate în nişte cuie: un arc, o tolbă cu săgeţi, un fluier şi o praştie, precum şi un corn de pădurar. Acestea încadrează un fel de trofeu vânătoresc reprezentând un cap de berbec. Pe holul lung, în partea opusă bucătăriei este un birou de calculator cu monitorul, căştile, boxele şi tastatura pe el. Lângă birou se găseşte şi un calorifer electric. Din hol se poate intra prin cele trei uşi în cele două camere şi în baie. Ultima uşă este pentru intrarea la baie. Acolo, într-unul din capetele holului-bucătărie, pe un ochi de aragaz stă  ibricul cu ţuică care a dat în fiert şi care s-a aprins ca o torţă. COSTEL opreşte flacăra aragazului şi ridică ibricul cu vâlvătăi, care se stinge după ce suflă spre el ca într-o lumânare. Îşi umflă apoi satisfăcut pieptul şi nările spre aburul îmbietor de ţuică în timp ce toarnă lichidul aburind în două ceşti fumurii transparente de cafea din sticlă de yena.
INTRĂ CU CEŞTILE ÎN CAMERA MARE
6.INT.CASĂ.CAMERA MARE-ZI
COSTEL intră în cameră, unde soţia lui ROXANA(42 ani), frumoasă, ochi albaştri-verzui, păr ondulat şaten, se uită la televizor stând înfofolită sub plapumă. COSTEL pune ceştile cu ţuică pe măsuţa joasă şi dreptunghiulară aşezată  paralel cu patul. La televizor sunt ştiri. Camera este semimobilată, pe fundal se vede o bibliotecă plină cu cărţi, şi o sobă de teracotă. Un motan birmanez doarme liniştit pe pat cu urechile înfipte într-o pernă. Pe un cuier stau atârnate nişte haine groase de iarnă, o căciulă, o şapcă şi un fular. Într-un colţ al camerei este o pianină cu partiturile pe ea şi un calorifer electric. Pe un perete lângă un tablou cu peisaj bucolic este agăţată în cui o vioară şi un arcuş. Totul sclipeşte de ordine şi curăţenie. COSTEL îi dă una dintre ceşti soţiei după care se apropie de soba de teracotă aflată în celălalt colţ al camerei unde pune mâna fără ceaşcă şi umărul pe sobă să se încălzească ca într-o îmbrăţişare. Soarbe apoi cu poftă o gură de ţuică fiartă spunând:
COSTEL
E frig bine, o să înceapă să ningă curând, lemne nu prea mai sunt. Bine că au fost prune astă vară, asta chiar ţine de cald (privind glumeţ spre ceaşca de ţuică)
ROXANA
Şi ce ne facem? Bani nu avem să cumpărăm lemne anul ăsta. Anul trecut am luat abia înainte de Crăciun.
Spune ROXANA aceste ultime cuvinte pipăindu-se să vadă dacă este încă vie şi nevătămată şi inhalând cu nesaţ aburul de la ţuică.
COSTEL
Om vedea, până la urmă, când se termină lemnele trecem pe încălzire electrică, avem calorifere, radiatoare. Şi s-ar putea să ieşim chiar mai ieftin.
ROXANA
până or tăia şi curentul că nu-i nici ăla plătit, avem două sau trei facturi restante. Şi frigiderul e gol.
COSTEL
(privind în gol neputincios)
Ştiu !
La televizor, pe postul local "Viitorul TV" se anunţă că "datorită frigului s-au deschis adăposturile pentru persoanele fără acoperiş deasupra capului  şi că anul trecut în aceeaşi perioadă au murit datorită îngheţului un număr de aproximativ 50 oameni ai străzii în toată ţara". Îngândurat COSTEL se duce la cuier şi se îmbracă trăgându-şi grăbit pe el fularul, o canadiană scurtă şi şapca pe cap. Leu îl urmăreşte permanent. O altă ştire anunţă că “în centrul oraşului Viitorul s-a deschis o nouă piaţă, unde se poate găsi orice”. Iese din cameră pe holul lung şi:
7.INT.HOL.ZI
în timp ce se încalţă la repezeală spune privind spre ROXANA prin uşa deschisă:
COSTEL
Plec prin oraş. Am o idee.
SOŢIA
(mişcând aprobator din cap)
 Aoleu!... Te rog ia şi nişte bani să cumperi mâncare la animăluţe şi un kg de cartofi şi ceapă, da vezi să fie româneşti, de la ţărani. Ai grijă  să opreşti nişte bani, poate dăm mâine gunoiul că tomberonul e plin de două săptămâni. Să iei şi clei să-mi lipeşti papucii, că uite s-au rupt.(arătându-i un papuc rupt)
COSTEL
Aşa-i, când eşti sărac şi gunoiul îl dai mai rar sau nu îl mai dai deloc. Mizeria din casa  o arunci, mai greu e cu aia din cap, acolo e mai greu să bagi aspiratorul. Gunoiul e pasiunea mea!
ROXANA
Mai bine a-i arunca ţuica aia! Şi ţigările!
COSTEL dă din cap ca şi cum ar dansa.
ROXANA
Şi ştii că săptămâna asta trebuie plătită dobânda lui Babanu' în avans pe un an să scăpăm de el.
COSTEL
I-am dat o parte din bani când am vândut ultimul utilaj de la firmă. Când am vândut-o pe Matilda, maşina aia de tipărit reparată şi botezată de GICĂ Mangialâc, Babanu' n-ar avea ce să mai caute pe aici decât pentru restul de bani şi să aducă chitanţa, că aşa i-am zis că-i plătesc tot când îmi dă chitanţa.
SOŢIA
Vezi că e escroc. Când vii înapoi?
COSTEL
Hai pa! Omul ştie când pleacă da’ nu şi când se mai întoarce!.
Agaţă apoi indiferent şi o sacoşă pentru piaţă. Leu îl conduce ca de fiecare dată pe COSTEL până la poartă.
8.EXT.CURTE.POARTĂ.ZI
COSTEL il mângâie pe Leu.
COSTEL
Vine tata repede înapoi!.
după care deschide poarta şi iese în stradă.
9.EXT.STRADA. ZI .SEARĂ
Pe strada Florilor,o stradă îngustă, desfundată dar şi înfundată, pentru că nu are decât intrare dar nu şi ieşire. Aici maşinile  intră cu faţa şi când ies , ies cu spatele. Nişte blocuri se zăresc în depărtare. COSTEL se întâlneşte cu vecinul TUCĂ, 55 de ani care poartă mustaţă şi este îmbrăcat cu un costum de bodyguard pe care este imprimată o emblemă cu numele unei firmei de pază, LUPUL GUARD şi o poză stilizată reprezentând  o oaie care râde fericită. Tucă vine spre COSTEL mergând şchiopătând,  dinspre capătul înfundat al străzii ţinând într-o mână o trompetă iar în cealaltă un megafon. Când ajunge în dreptul lui COSTEL, merg amândoi împreună deplasându-se spre oraş. Atunci trece în viteză pe lângă ei  umplându-i de praf vecinul GORE, 50 de ani, înalt, negricios, chelios, burtos, aflat la volanul unui SUV, Audi Q7 alb, nou nouţ. Tucă îl salută cu trompeta pe vecin intonând un cântec de fanfară ca salutul la preşedintele naţiunii şi înclinându-se până la pământ. Un vânt rece suflă ca în Bărăgan împăştiind gunoaiele şi praful. Strigă la megafon şi se gudură ca un căţel căruia i se dă un os de ros.
VECINUL TUCĂ
Ura vecine! hehe..haha vecinu' GORE!
COSTEL
(face un semn de salut cu mâna, care seamănă mai mult a lehamite decât a plăcere) 
Sănătate!
GORE răspunde la salut printr-un claxon ca de poliţie, de la care vuieşte strada şi vorbeşte printr-o portavoce integrată maşinii.
GORE
Hai noroc, pârtie te rog!
În dreapta şoferului stă vecina LEANA, 30 de ani, blondă vopsit, soţia lui. Prin luneta din spate a maşinii se vede învârtindu-se un girofar albastru. Privirea celor doi vecini care merg împreună cade pe numărul maşinii-XX 00 BOSS, care este luminat cu beculeţe colorate. Maşina se opreşte cu zgomot de frâne  într-un nor de praf în faţa vilei impozante a indivizilor, pe al căror gard înalt, la intrare, flutură  patru steaguri: al Ţării Româneşti , al Comunităţii Europene al ONU şi al USA. Tucă şchiopătând şi COSTEL trec mai departe, mergând acum cu spatele şi privind spre spectacolul de lumini, praf şi sunete stridente oferit de maşina lui GORE.
COSTEL
Ce ai, de ce schiopătezi?
VECINUL TUCĂ
De la ţigări şi băutură, strică circulaţia la sânge, da le-am lăsat că altfel muream, aşa mi-a zis doctorul.
COSTEL
Băi vecine, GORE ăsta, lucrează la poliţie, la guvern,...la parlament?
VECINUL TUCĂ
Ei aş.. aşa e el mai granoman, da e băiat bun mi-a mai dat câte o bere din când în când.
spuse trăgându-l pe COSTEL spre el şi începând să şuşotească apropiindu-se cu gura de urechea lui. COSTEL nu este deloc încântat de gesturile acestuia.     
VECINUL TUCĂ
El şi cu Babanu se înteleg, că au luat amândoi ,.. e nişte ani de atunci, mai multe credite de la banca de stat da n-au mai dat un sfanţ îndărăt, ..ştii!.
COSTEL
Şi ăştia!
VECINUL TUCĂ
Şi-au cumpărat case, le-au închiriat iar banca a dat ortul popii, a dispărut peste noapte de parcă nu a fost..bancă de stat ...adică..nu-i jucărie.
COSTEL
Bă Tucă da' informat mai eşti!
VECINUL TUCĂ
Babanu trăieşte din chirii şi dă cu cămătărie. Nu ţi-a luat şi matale casa şi acu’ îi dai chirie?.
COSTEL
I-auzi!
VECINUL TUCĂ
Îi toacă nevasta  banii. Nevastă-sa e mai tânără ca fie-sa din prima căsătorie. Amândoi, şi GORE şi Babanu au carnete de revoluţionari. Ăştia doi se înţeleg bine unu' cu altu', că unu' a turnat altu' a executat.
COSTEL
(mirat dar glumeţ spre final)
Eu ştiam doar că au fost revoluţionari. Da casa nu mi-a luat-o încă nimeni, stai liniştit!.
Se despart ocolind nişte şanţuri cu apă îngheţate pline cu bolovani.
VECINUL TUCĂ
Nu ştiu bre, el aşa zice că e casa lui. Strada asta aşa cum o vezi, în actele de la primărie are de 10 ani şi apă şi canal, ba mai e şi asfaltată, poate nu ştiai. Şi banii s-au halit de atunci, primarul şi-a făcut vilă cu douăzeci de camere pe malul lacului, are şi grajduri pentru cai. Io nu am pus apă şi nici canal că nu am piştari. Mata ai pus, da ai pus pentru Babanu că îţi ia casa
freacă două degete şi dă din cap, ca şi cum ar număra bani
COSTEL
Văd că ştii mai multe despre mine decât ştiu eu. Da ştiu că lucrezi vecine, cum de n-ai bani?
VECINUL TUCĂ
(dezamăgit)
Păzesc ce fură alţii pentru 200 euroi pe lună şi ăia cu întârziere de două luni. Înainte am lucrat la demolări, era de viitor, da’ m-am boşorogit. Când m-am angajat la ăştia cu paza, am stat la coadă, la interviu cică, cu poorfesori şi cu advocaţi, da’ la urmă tot pe mine m-au ales, că am făcut puşcărie (spuse în şoaptă), era trecut în curucucu vitei, sau cum dracu s-o mai numi, că am lipsit la ora asta. Mai bine dau cu goarna.
COSTEL
(absent)
Şi ce mai ziceai Tucă?
VECINUL TUCĂ
Vecinul GORE a fost ieri la masaj...fără nevastă-sa, Bălălău al lu' Ilona s-a îmbătat şi l-a bătut rău pe tac-su, care era şi mai beat, vecinu' Gheorghe, şi-a pus termopane. Atât pentru acu'.
COSTEL
Ce-s astea? Ştiri zici? Bine că nu spui şi când a tras un pârţ baba Ilona asta a ta. Spune şi tu mai bine când  sunt pedepsiţi ăia care au halit banii pentru apă şi pentru asfalt, când or să prindă teroriştii revoluţiei de acu' mai bine de douăzeci de ani, când, când? Hai că am plecat!.
Tot timpul cât a formulat aceste întrebări COSTEL a fost urmărit printr-un ochean iar laserul roşu îi luminează încă fruntea.
VECINUL TUCĂ
(deranjat de atâtea întrebări)
Vezi vecine că ai un led roşu în frunte, ca pe stadion la meci, da’ unde te duci?
COSTEL dă să plece grăbit privind contrariat către terasele blocurilor din depărtare.
COSTEL
Până la piaţa asta nouă din centru că prea o laudă la tembelizor, vorba matale.
COSTEL şi Tucă se despart, unul se duce spre centru iar Tucă, vesel, odată ajuns la intrarea pe stradă se opreşte cu pas ca la defilare, stă câteva momente după care pleacă în sens invers schiopătând. O maşină iese cu spatele de pe stradă ridicând praful. Cei doi îi fac loc să treacă. Tucă sună semnalul în goarnă ca un generic de ştiri după care deplasându-se spre înainte ţipă în megafon:
VECINUL TUCĂ
Vecinu' COSTEL a plecat la piaţa cea nouă din centru.  Bălălău a lu' Ilona s-a îmbătat şi l-a bătut pe tac-su, care era şi mai beat decât el, că dacă nu îl bate în fiecare zi nu se simte bine, vecinu' Gheorghe şi-a luat termopane cu banii din pensie,  îl doare spatele, un călcâi şi are constipaţie.
Din trompetă cântă "stingerea" ca la cazarmă.
10.EXT.DRUM.BLOCURI-SEARA
COSTEL pleacă mai departe nerăbdător spre mult trâmbiţata piaţă. Nu este chiar aşa târziu şi lumea circulă încă pe străzi în ciuda frigului umed, pătrunzător. Până să intre în strada principală care duce direct spre piaţă trece printr-un parc neamenajat plin de gunoaie, unde,..
11.EXT.PARC .NUC-SEARA
...sub un nuc bătrân se încălzeşte la foc de vreascuri un moşneag(FAION) cu părul şi barba lungi şi dalbe ca spuma valurilor mării, în dreapta lui dar puţin mai departe de foc şade liniştit un câine obosit(NEGRĂU), la fel de bătrân în anii lui câineşti ca şi stăpânul său în cei omeneşti. Bătrânul este îmbrăcat ca un cioban, cu şubă din lână de oaie şi iţari groşi, murdari. În picioare are pâslari groşi de armată, iar pe cap, acoperindu-i pletele albe are un clop făcut dintr-o pălărie veche întoarsă, aşa cum aveau pe vremuri adevăraţii oameni de munte, dar şi ciobanii. În spatele nucului se zăreşte o magazie  din lemn vopsit acoperită cu rogojini. Arată ca un vagon mic de marfă din vremea locomotivelor cu abur. COSTEL se caută prin buzunare şi găseşte o hârtie de un leu pe care o pune pe o piatră lângă un ibric de cupru.
COSTEL
Pentru o cafea, ca să te mai încălzeşti, că a dat iar frig.
FAION tace gânditor.
COSTEL
(grijuliu)
Moşule ce te faci anul ăsta că anul trecut nu ştiu cum ai scăpat de ger. Lemne ai?
FAION tace. Îl mângâie pe Negrău.
COSTEL
Iartă-mă moş FAION. Dar cine te-a supărat?
FAION pune vreascuri pe foc. Tace. COSTEL grăbit să plece strigă:
COSTEL
Bine nea FAION hai că mai vorbim când mă întorc. De ce taci?
FAION  caută ceva orbecăind prin întuneric şi găseşte o strachină din care începe să mănânce, calm, miez de nucă. Privind către cer îi răspunse:
FAION
Nu tac, tăcerea îi tumult, trebe' doar să pricepi!. Cărare bătută tinere. Să-ţi lumineze luna calea, fără nor!.
12.EXT. CĂRARE -NOAPTE
Pe cărarea noroioasă şi întunecată a parcului, care dă în strada principală, COSTEL reuşeşte să iasă printre boscheţi(detaliu) în plină stradă lângă un indicator cu numele acesteia, "Bulevardul Fericirii". Priveşte în urmă spre boscheţii şi cărarea până la pomul luminat de foc, lângă care se încălzesc FAION şi Negrău
13.EXT.DRUMUL SPRE PIAŢĂ-NOAPTE
Această stradă-bulevard este circulată pietonal destul de intens pentru ora înaintată a amiezii. Bordurile sunt pline de maşini dar pe drum nu circulă nici una, doar nişte tineri fac demonstraţii învârtind pe toate părţile nişte bolizi turându-le motoarele la maxim. Fum şi zgomot asurzitor..Câte un tramvai trece din când în când.  Undeva, în zare, ca prin ceaţă, pe partea dreaptă se văd ruinele unei fabrici.
14.EXT.CURTE .UZINA.NOAPTE
Detaliu panoramic teren viran cu ruine (uzină abandonată) dezafectate,  care  arată ca un şantier cu munţi de moloz prin care trebăluie după fiare oameni sărmani înconjuraţi de câini ( vedere de la înălţime).
15.EXT.DRUM.PIAŢA-NOAPTE
Se opreşte preţ de câteva secunde privind spre ruinele fabricii şi meditând dă de câteva ori din cap dezaprobator după care pleacă la drum.
16.INT.UZINĂ.HALĂ.OŢELĂRIE-ZI-FLASH-BACK
COSTEL TÂNĂR (27 ani), cu plete şaten, breton, cărare pe mijloc, ochi căprui, subţire, simpatic, frumos, în hala de oţelărie a unei uzine, cu halat, cască şi staţie de emisie recepţie urmăreşte descărcarea cuptorului de otelărie de mare tonaj în oala imensă de turnare. In jurul lui şi al personalului muncitor, o puzderie de scântei ce se revarsă la golirea metalului topit, incandescent, ca într-un joc de artificii. Macaraua  halei face manevre riscante dar necesare. Atmosferă de muncă  veselă, solidară, prietenoasă.
COSTEL TÂNĂR
(glumind către muncitori)
Hai mai repede că îngheaţă fieru' în ceaşcă şi ne apucă revelionul pe aici.
17.EXT.DRUM.PIAŢA-NOAPTE
Toate maşinile parcate, au afişe lipite în geamuri pe toate părţile cu reclame de vânzare care mai de care mai atractive(detalii). "Ia-mă sunt fierbinte", "Divorţez de actualul proprietar, grăbeşte-te", " Voi fi credincioasă până la moarte", "Nu beau multă benzină şi nu mănânc deloc ulei, sunt o comoară la casa omului","Mă vinde dar îi pare rău" iar pe lângă texte nu lipsesc datele de contact ale proprietarului. La ferestrele blocurilor pe lângă care trece în drumul lui spre piaţă, aceleaşi anunţuri de vânzare dar fără formulări amuzante. Anunţurile pentru apartamente sună cam aşa(detalii): "apartament două camere de vânzare, preţ negociabil, sau cel mai ieftin preţ". Privind pe geamul unei limuzine de lux, lungă cât autobuzul, singura maşină fără anunţ de vânzare, zăreşte înăuntru o întreagă familie zgribulită(tata, mama, fiul şi fiica) încotoşmăniţi de frig, care dorm pe largile banchete. Între ei odihneşte cîinele familiei, un Saint Bernard uriaş, care sforăie iar geamurile tremură. COSTEL abia îşi face loc spre drumul său prin trotuarul înţesat cu autoturisme de tot felul. Face slalom printre ele ca printr-un labirint complicat. Sătul de acest calvar iese in drumul principal, pe caldarâm, unde şi alţi drumeţi merg tot spre  noua piaţă ca la manifestaţie. Toţi pietonii trec gesticulând şi vorbind singuri ca apucaţi de streche, ţinând sacoşe cu reclama noii pieţe a circului în mâini. Mai este şi un du-te vino continuu de cărăuşi fără locuinţă îmbrăcaţi aproape toţi în vechi costume premilitare(unele cu tricolorul pe mânecă) kaki, de gărzi patriotice sau albastre, de PTAP, care transportă în cărucioare improvizate şi în saci,  tablă şi fier provenită de la uzinele dezafectate, munţi de bidoane de plastic, de lemne din dărâmături, hârtii şi cutii de aluminiu goale. Un INDIVID(1) calcă cu zgomot în picioare, cu pricepere, de parcă ar dansa greceşte, cutii de aluminiu. Lângă acesta alt INDIVID(2) face mare hărmălaie sărind cu picioarele pe nişte bidoane de plastic pentru a le aplatiza ca să ocupe mai puţin spaţiu în saci.. Alţii caută prin tomberoane şi cutii de gunoi preţioasele materiale reciclabile ori după mâncare. CINEVA trage cu greu de o remorcă în care bălăngăne o caroserie de Dacie veche, ALTUL încearcă în zadar să se urce în tramvai cu un sac imens plin cu sticle de plastic aplatizate. O vânzoleală de târg greu de descris. GUNOIERI înarmaţi cu tomberoane mobile şi mături stau cu telefoanele la ureche îmbrăcaţi în salopete roşii cu numere pe ele ca la puşcărie 07653.
VOCE COSTEL(OFF)
Se schimbă doar culoarea, acum doi ani aveau salopete albastre.
18.EXT.PARC PIATĂ-NOAPTE
Ajunge la capătul bulevardului şi zăreşte în fine clădirea noii Pieţe plină de reclame şi de lumini atrăgătoare. Piaţa seamănă cu Circul de Stat fiind o copie fidelă a acestuia.  Pe aleile dinaintea pieţei defilează ca la o paradă a modei manechine de toate formele şi vârstele îmbrăcate strident ca nişte  femei uşoare, având aşijderea caselor şi maşinilor întâlnite pe drum preţul  afişat pe ele, ca reclamele la box, cu cod de bare. Pe una scria casă.. lei, pe alta piscină.. lei, pe alta vedetă.. lei, pe alta celebritate.. lei.. Dintr-o maşină luxoasă coboară PORUMBEANU(50 ani) îmbrăcat fistichiu, un personaj caraghios, un pitic cu o pălărie de texan pe creştet, făcută din  piele de crocodil (detaliu: are prinse de pălărie nişte pene de fazan sau de papagal, sau şi una şi alta, mic şi îndesat, cu părul alb, tuns scurt şi rotofei la faţă. Încadrat de doi BODYGUARZI  solizi se deplasează interesat spre una dintre fetele care defilează pe muzică disco. Observându-l, o copilă înaltă, frumuşică dar  vulgară şi mironosiţă, înaltă cu un cap peste Porumbeanu, şi care avea scris pe piept(detaliu) "vedetă cu silicoane doar euro" se opreşte să negocieze.
PORUMBEANU
(vorbind serios şi cu importanţă)
Hai frumoaso să te fac celebritate, am un laborator de vedete şi de pus silicoane în spatele maşinii. Îţi pun şi botox. Dacă ştii să stai capră, îţi fac un contract prenupţial, însă cu o condiţie să te încerce şi taică-miu puţin.
Pipiţa se aşează în patru labe, dă de două ori din cur şi deschide gura cu un semibehăit.  Întoarcându-şi capul languros cu 45 de grade, ca o capră curioasă,  priveşte tâmp spre cei trei bărbaţi scoţând un vârf de limbă provocator.
VOCE COSTEL(OFF)
Muieri cu tâţe mari şi minte mică, puse pe căpătuială!
PORUMBEANU
(Adresându-se către bodyguarzi)
Hai băieţi hei-rup, repede cu ea în maşină.
Băieţii o apucă unul de mâini iar altul de picioare după ce unul din ei deschide portbagajul maşinii din telecomandă şi o aruncă printr-un uşor balans după hei, la rup ca pe un sac cu ciment înăuntru. O melodie de prost gust gen manea se aude în interiorul limuzinei, Porumbeanu se urcă în spate, unul dintre băieţi este şofer iar celălalt, după ce deschide şi închide portiera şefului său ca unei actriţe celebre, se urcă şi el iar maşina demarează în trombă. Celelalte manechine, care până atunci roiseră ca muştele bete in jurul figuranţilor acestor scene, aleargă acum după maşina lui Porumbeanu disperate şi dezamăgite. Porumbeanu le răspunde plin de importanţă trimiţându-le bezele din spatele geamului închis complet. Undeva prin parcul circului, un porumbel(detaliu) aleargă după porumbiţe, călcându-le când pe una când pe alta cu patimă şi gingăşie.
19.EXT.PARC PIAŢĂ.BANCĂ-NOAPTE
În faţa acestui mare circ, în parc, pe o bancă pe care scrie cu vopsea BANCĂ DE STAT stă trăgând din ţigară cu pasiune de fumător vechi SORIN(57 ani). Arată a semiboschetar chiar dacă îmbrăcat aşa cum este el într-un trenci gri aduce  cu detectivul Colombo, simpaticul personaj din serialul cu acelaşi nume. Stând aşa pe bancă, în lumina felinarelor, cu trenciul lui descheiat şi obosit, părul vâlvoi ca dat prin vaselină, neras, cu  lentilele la ochelarii negri ca sticla din sifoanele  vechi,  seamănă cu o pasăre de noapte. Ţigara ajunge la filtru, îi arde degetele dar el tot mai trage pătimaş fum în piept. Cei doi se îmbrăţişează bucuroşi de întâlnirea neaşteptată.
SORIN
(bucuros şi glumeţ, ruşinat)
Ce mai faci Costele?  Te-am mai căutat pe la atelier ca să mă laşi să dorm acolo după ce am plecat de acasă. Da atelierul ciu-ciu, cucu, ia-l de unde nu-i, la fel şi pe patronul lui. Am fost şi la tine acasă, la apartamentul de la etajul 10, ăla cu porumbei pe balcon unde am băut ultima sticlă de visichi dar mi-a zis o solzoasă că v-aţi mutat fără să spuneţi unde.
COSTEL
Sorine ce bine că te-am întâlnit. M-am mutat cu atelierul de şapte ori şi cu casa de trei.
SORIN
Ai ţigări?
COSTEL
Am, de care doriţi?Carpaţi, Mărăşeşti, Snagov?
SORIN
Hai bă, fugi de aici, înainte toţi căutau străine, acum ar vrea de ale noastre. Ciuciu, cucu !
Costel scoate un pachet de ţigări americane şi îl serveşte pe Sorin.

COSTEL
Mai e ceva de-al nostru?
Abia desprins din îmbrăţişarea lui COSTEL îi cade privirea ca un bolovan greu, pe urmele de jeg de pe gâtul prietenului său, apoi pe gulerul cămăşii înnegrit de fum şi face o figură mirată, strâmbându-se în timp ce îşi strângea  cu două degete nările. Înţelegând situaţia de om fără casă a lui SORIN îl întreabă glumind, forţând un pic hazul de necaz
COSTEL
Bă da tu cu ce deodorant te dai că pute cam tare. Au ăştia la piaţă aşa ceva, cât costă? Unde  dormi? Ce mănânci?
SORIN
Sunt sătul de foame, am rămas fără servici.  M-am certat şi cu nevastă-mea. Casa ei, mâncarea ei, băutura şi ţigările mele. Mă căuta noaptea prin boscheţi să mă aducă acasă . Ne certam ca chiorii.
COSTEL
Of, ce nebun o fi inventat vodca?
SORIN
 Ştii că sunt rău la beţie, aşa că am ple..cat, da poate găsesc  ceva de lucru că altfel îmi este ruşine să mă mai duc acasă. Când eram gata să mă spânzur m-am hotărât că mai bine mă las de băutură. He, he!
Schimbă între ei cărţi de vizită. Pe cartea de vizită a lui SORIN scrie cu litere de o schioapă în dreptul funcţiei , FOTO  SORIN “director de bancă în parc”(detaliu pe cartea de vizită). Pe a lui COSTEL scrie doar COSTEL şi un număr de telefon(detaliu pe cartea de vizită).
SORIN
(la mişto umflându-se în pene)
Poftim ă buisness card ca să ştii cu cine stai de vorbă, domnule ex şi viitor mana-ger.
 După care, mişcă mâna ca la masturbare pentru a-şi întări cuvintele.
COSTEL
(oferindu-i cartea de vizită, pe acelaşi ton glumeţ)
Când aveam tipografie nu aveam ă visit card, acuma am .. mai ştii ceva de AURICĂ CHIORU?
SORIN
 Nu mai ştiu nimic de el, dar dacă mai trăieşte trebuie să fie ascuns tot pe acolo, prin curtea facultăţii sau pe sus prin clădirile alea părăsite. La cât este de tâmpit mă îndoiesc să mai fi rezistat până acum.
Scoate cu importanţă un telefon mobil şi formează cu greu un număr după care aşteaptă să i se răspundă.
SORIN
Alo Bebe, sunt eu Sorin mă, l-ai mai văzut pe Chioru?....Bine mă te pup hai pa!
Bagă telefonul în buzunar cu acelaşi aer plin de importanţă.
SORIN
L-a văzut acum vreo săptămână la facultate, în parc. Cică era beat mort şi alerga câinii pe acolo.

va urma...

Sinopsis scenariu-CASA ZBURĂTOARE


CASA ZBURĂTOARE


Casa zburătoare există sau poate exista. Este visul care devine realitate împotriva oricăror oprelişti. Nu este un SF, ci este un scenariu inspirat după o poveste de permanentă actualitate, situată la limita dintre vis şi realitate. Mă urmărea o mare întrebare: Cine a tras în noi şi de ce, de pe terasa unui bloc în timpul evenimentelor din Decembrie 89. Prin acest scenariu sper că am oferit cel puţin  un răspuns la multiplele întrebări fără răspunsuri. Cine au fost teroriştii şi ce fac ei în prezent.
Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri. Este o poveste care ne poartă prin prezent, trecutul apropiat şi prin cel strămoşesc, zburând mereu în timp pentru a căuta răspunsuri. Este despre decădere şi speranţă, despre inversarea valorilor într-o societate bolnavă. Este o poveste tristă plină de optimism.
O radiografie a hoţiei generalizate.
O proiecţie într-o societate bolnavă, dintr-un oraş cu numele Viitorul unde trăieşte Costel, un bărbat ajuns la deplina maturitate, dar rămas fără serviciu şi afacere, care este nevoit să supravieţuiască într-o lume pe care nu o mai poate înţelege. Sărăciţi după o viaţă de muncă şi şcoală, aflându-se în pragul iernii fără lemne şi fără bani pentru curentul electric ascultând ştirile despre oamenii fără casă care mor în ger pe străzi, lui Costel îi vine o idee ciudată. Atunci se hotărăşte să aducă acasă cât mai mulţi sărmani, cu dorinţa de a se salva împreună cu aceştia de iarna lungă care începuse ameninţător, bazându-se iniţial doar pe căldura  şi inteligenţa umană care poate înlocui orice sursă de energie.
Căutând oameni fără adăpost acesta îşi întâlneşte vechi prieteni aflaţi în situaţii critice.
Drumul căutărilor e lung oglindind situaţia critică a oraşului lor din toate punctele de vedere, lovindu-se pe parcursul racolării oamenilor nevoiaşi de toate formele decăderii umane datorate hibelor la vedere ale unei societăţi ce se consideră modernă. O lume unde totul, iluzii, sentimente şi speranţe se vinde la piaţă pe tarabe, oamenii devenind marfă, unii de voie alţii de nevoie, iar kitschul, amăgirile  şi prostituţia cu forme multiple acaparează tot. O lume în care decalajul dintre bogaţi şi săraci cunoaşte cote alarmante iar munca cinstită şi bătrânii sunt batjocoriţi.
Istorii fără casă,.. dar cu pureci, păduchi, tuberculoza, şi alcool, dublate de lipsa oricarui act de identitate. Acestea sunt doar câteva dintre problemele cu care au venit în casă oamenii străzii. Dincolo de privirile tulburi, mâinile si hainele murdare, mirosul respingator, în sufletele fiecaruia dintre acesti oameni se ascunde o poveste tulburatoare, simplă sau complicată, refulată, undeva, în interior, pentru totdeauna sau, dimpotrivă, gata de a ieşi la iveală, în faţa unei priviri interesate şi a unei mâini întinse, dornică de a ajuta.
O lume a canalelor, cimitirelor, azilelor de noapte şi a gropilor cu gunoi, plină de personaje ciudate dar cu probleme reale care demonstrează  că aparenţele înşeală mai mereu şi că nu haina îl face pe om.
În alt plan, Costel personajul principal înţelege, luminat fiind de înţeleptul Faion, că este urmărit din umbră şi contrat de mai bine de 20 de ani, pas cu pas în toate încercările lui de a-şi asigura un trai onorabil şi demn împreună cu familia. Înţelepciunea de secole a acestui popor este prezentă prin acest personaj inedit, Faion, un abate Faria care prin erudiţia lui ne poartă până departe în întunecimile istoriei acestui neam încercând să explice cauzele reale ale pierzaniei.
Salvarea lor, strânşi sub acelaşi acoperiş vine de la calitatea umană şi profesională rămasă nealterată în cele mai grele condiţii, şi care este capabilă să rupă orice bariere Prin căldură umană, solidaritate, poezie şi muzică, încep să reînvie vechile obiceiuri şi tradiţii aflate pe cale de dispariţie iar dragostea adevărată să reapară. Este un film care avertizează din capul locului că fără să ne respectăm tradiţiile, ca dezrădăcinaţi vom înceta să mai existăm.
După mari conflicte cu vecinul Gore, securist comunist înavuţit după revoluţie, urmăritorul din umbră al lui Costel, dar şi cu proprietarul escroc, un cămătar provenit din acelaşi mediu şi prieten cu huiduma Gore, aceşti oropsiţi de soartă, oameni ai străzii până mai ieri fără nume sau chip, strânşi laolaltă reuşesc să creeze casa visurilor lor comune bazată pe resurse sufleteşti, şi materiale  neexploatate de ceilalţi  din neştiinţă sau ignoranţă. O casă  zburătoare acoperită în blanuri de oaie, găsite la gunoi, pentru o izolare termică perfectă, dotată cu panouri solare şi motoare pe bază de hidrogen care îi va purta pe cei care vor rezista şi vor crede în ei, dar mai ales în valorile adevărate, sfinte spre un nou început, spre vatra părăsită unde moşii lor îi aşteaptă cu braţele deschise şi cu focul veşnic mereu aprins, undeva în inima munţilor departe de lumea aflată în descompunere a oraşului. Poate fi un film de succes 

joi, 2 mai 2013

A la Tănase!.....Și cu asta ce-am facut?


"Ne-am trezit din hibernare
Și-am strigat cât am putut :
Sus Cutare ! Jos Cutare !
Și cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Și-am luptat, cum am știut,
S-avem nouă guvernare,
Și cu asta ce-am făcut ?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Și cu asta ce-am făcut ?

Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Și cu asta ce-am făcut ?

Pentru-a căștiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin țări străine,
Și cu asta ce-am făcut ?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Și cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut ?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut ?

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri !
E sloganul cunoscut ;
Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut ?"