joi, 30 iunie 2011

Jos pălăria!... Domnule Mihai Dinu !



Studenţii îi spun Zeus. Dumnealui nu-i place, atât timp cât trebuie să împartă titlul cu un personaj politic din zilele noastre. 
Plus că zeii nu vin la Universitate cu bicicleta şi nici nu predau comunicarea cu o voce de Teleenciclopedia, expunând în două ore de curs cunoştinţe din cele mai vrăjmaşe domenii. A visat dintotdeauna că va preda ştiinţe umaniste, dar timp de 24 de ani istoria l-a obligat să fie inginer.
E doctor în matematică, a luat premiul Academiei Române pentru o lucrare despre personalitatea limbii române şi a proiectat un baraj cum nu mai e altul pe Valea Doftanei. Profesorul Mihai Dinu de la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti nu se semnează niciodată profesor doctor inginer. "Ar fi o blasfemie pentru umanişti. Când vin decizii absurde de la minister, lumea e revoltată şi colegii spun că numai nişte ingineri au putut hotărî aşa ceva. În inginerie, când faci ceva ce li se pare lor nelalocul lui, spun cu suprem dispreţ: "Asta-i poezie, ce caută aici?".
Aproape că ţi-e şi ruşine să scrii despre profesorul Mihai Dinu. Să nu-l lauzi prea mult, să nu spui cuvinte care sună nepotrivit şi fals. Modestia şi decenţa fac orice compliment să sune străin.
Anul I, al doilea curs de istorie a comunicării. Profesorul porneşte de la definiţii din dicţionar şi îi poartă pe studenţi prin lingvistică, genetică, biologie, filosofie, matematică, religie. Şi înapoi. Nu ridică vocea nici o clipă şi rumoarea studenţilor se stinge în vocea caldă a celui care a ratat în adolescenţă o carieră în operă. "«A da de ştire», asta spune dicţionarul că înseamnă comunicarea. Unii oameni mai spun că dormitorul comunică cu baia. Ei, comunicarea e un pic mai mult", spune profesorul zâmbind, pregătind studenţii pentru călătorie.
"Am avut o carieră mai ciudată. Timp de 24 de ani am fost inginer. Am lucrat în cercetare şi proiectare, domeniul hidrotehnic. Abia în 1990 am avut şansa să mă transfer într-un loc a cărui activitate chiar să-mi placă. N-am avut vocaţie pentru inginerie, dar ale vieţii valuri... Am terminat liceul în 1959. Dintre colegii mei, vreo 40, n-au intrat la facultate decât trei la Facultatea de Comerţ Exterior şi unul la Politehnică. Restul n-am putut intra, pentru că erau condiţii de dosar. Pentru locurile la care se concura la liber prima întrebare era ce fel de politică au făcut părinţii tăi, bunicii, înainte de 23 august. Eu nu stăteam deloc bine. Bunicul meu fusese ministru în multe guverne în perioada interbelică, a murit în închisoare. Tata a fost deţinut politic. Erau puţine şanse. Am dat admitere la Filologie şi am picat. M-am înscris la o şcoală de strungari pe lângă uzinele «23 august». Aici eram invers ca în facultate. Din 40 de elevi, doi erau fii de muncitori şi 38 erau fii de medici, de arhitecţi, de istorici. Mi-am dat seama că latura umanistă e închisă pentru mine şi m-am apucat să învăţ matematică şi fizică. Am dat examen la Institutul de Construcţii, la Facultatea de Hidrotehnică. Am intrat. După 6 ani am ajuns inginer şi am lucrat la institut până în 1990. Totuşi, mi-am făcut ambiţia să urmez filologia la fără frecvenţă şi am scris lucrări de lingvistică."
Nici nu simţi când cursul ajunge la probleme de religie, la filosofie. "Diferenţa dintre un credincios şi un necredincios nu e că unul e mai bun ca altul. Sunt cazuri în care ateii se poartă creştineşte şi invers. Diferenţa e de cum comunică ei cu Divinitatea. Unii cred că ce li se întâmplă în viaţă ţine de întâmplare, coincidenţă, ceilalţi - tot ce li se întâmplă e un mesaj de la Dumnezeu." Definiţiile se succed firesc, iar pasiunea pentru cuvinte iese la iveală cu fiecare termen nou. Scrie pe tablă cu litere greceşti "dendros" (n.r. - copac), cuvântul de bază pentru dendritele neuronilor, dar şi pentru rododendron, copacul-trandafir. Arată cam pe unde se situează mitocondriile în celulă şi ajunge la Eva mitocondrială, cea care a trăit în urmă cu aproximativ 149.000 de ani în urmă şi ale cărei caracteristici s-au transmis pe linie feminină până în ziua de azi. "Există şi un Adam cromozomial, un strămoş ce nu a fost contemporan cu Eva mitocondrială, a trăit cam acum 50.000 de ani", spune profesorul Dinu zâmbind. Cu fiecare ştersătură de burete se ridică văl după văl. Nici nu-ţi dai seama când discuţia ajunge la dansul albinelor. "Când identifică o sursă de hrană la o distanţă mai mică de 100 de metri, albinele se întorc la stup, zburând în cerc. Când distanţa e mai mare, zboară aşa cum e simbolul infinitului. Mai mult, cu o mişcare de abdomen, semnalează suratelor ce cantitate de zahăr e în livada depărtată, să vadă dacă merită efortul deplasării."
"Nu regret că am avut acest parcurs profesional. Pot spune, pentru prima oară în viaţa mea, că sunt mulţumit din punct de vedere profesional. Am avut, cred, o vocaţie didactică dintotdeauna. Explicam colegilor lecţii de istorie. Aveam un vecin căruia îi ţineam des prelegeri de acest fel. Nu ştiu cât era de interesat, cert e că băiatul a ajuns antrenor de rugby. Cât timp am fost inginer, am reuşit să-mi urmez şi pasiunea. Am aflat de noi tendinţe în lingvistică, despre lingvistica matematică, despre poetica matematică. Iniţiatorul acestei discipline la noi a fost prof. Solomon Marcus de la Facultatea de Matematică. Am o admiraţie neţărmurită, e o fiinţă umană de invidiat. Primele articole le-am publicat sub îndrumarea dumnealui, despre matematica teatrului. Am reuşit să iau şi doctoratul în matematică, fără să fi făcut facultatea respectivă."
Ce legătură au teoriile comunicării cu geometria şi astronomia? Sau cu erele dinozaurilor şi cu dramaturgia? La cursurile profesorului Dinu au. "Comunicarea intrapersonală e atunci când stăm de vorbă cu noi înşine. Dialogul interior stă la baza conştiinţei, de aici remuşcările, căinţele. În noi sunt două instanţe care deliberează şi atunci când decidem să trecem strada", explică el, cu economie de gesturi. Când spune cât de puţin contează cuvintele atunci când comunicăm, câţiva studenţi privesc neîncrezători. Studiile arată că vorbele reprezintă sub 10% din ce transmitem. "Când întâlnim un om prima oară, ne facem o părere despre el în primele 90 de secunde. Câte poţi spune în timpul ăsta? Dar impresia se clădeşte pe ce haine poartă, ce voce are, cum se mişcă. Instinctiv, ştim ce uşor se minte prin cuvinte. E mai greu să minţi nonverbal. De aceea, actorii, în vremurile vechi, erau rău-văzuţi de Biserică. Moliere, care era şi actor, a stat zile bune neîngropat, pentru că biserica nu dădea voie să fie înmormântat în cimitir. Fiindcă, spuneau clericii, actorul se dă drept altceva, minte", înlănţuie profesorul mărgelele pe firul logicii. Pentru a ilustra convingător acest lucru, profesorul Dinu dă exemple şi din istoria noastră recentă. Nu uită să contextualizeze informaţia pentru studenţii născuţi la câţiva ani după 1989. "La primele alegeri libere din România, după Revoluţie, au participat trei candidaţi. Unul care gesticula excesiv şi zâmbea de la o ureche la alta, altul care avea voce frumoasă şi pe care l-au votat mai ales femeile şi al treilea care nu era nici zâmbăreţ, nici cântăreţ. Cel mai nuanţat şi complex mesaj politic îl avea cel din urmă. A obţinut doar 4% din voturi. Zâmbăreţul a luat 86%. Oamenii se ataşează de persoana omului politic. Ce spun ei? Neinteresant. O să fie bine şi la vară cald. Asta spun toţi. În schimb, uite maică ce frumos e!...", povesteşte în râsetele tinerilor.
"În liceu am jucat şi teatru. Am fost Matei Basarab şi Alexandru Ioan Cuza. Chiar am mânuit sabia cu care a jucat Nottara în «Apus de soare». Dar nu cred că aveam talent. Deprinsesem elementele vocale ale jocului. Nu ştiu cât m-a ajutat acest lucru la catedră. Cert e că eşti emoţionat la început, dar apoi te rodezi. În fond, nu sunt o persoană comunicativă. De aceea mă şi plimb cu bicicleta. Am un spirit de independenţă în sensul ăsta, iar pe bicicletă eşti singur şi nu rişti să fii abordat. Nu le-aş recomanda studenţilor, pentru a-şi îmbunătăţi aptitudinile de comunicare, să meargă cu bicicleta. Mai bine să meargă cu metroul, să angajeze discuţii."
La curs puţină filosofie nu strică după momentul ceva mai relaxat. Cercetătorii, oamenii de ştiinţă, filosofii sunt umanizaţi cu date biografice, nu rămân substantive proprii reci, ale unor oameni care au dat nume unor teorii. "Ştiaţi că în limbile eschimoşilor sunt peste 50 de cuvinte care desemnează cuvântul gheaţă? Aţi observat că fetele disting mai multe culori decât bărbaţii? Bărbaţii nu trec de simplificarea grosolană ROGVAIV. În concluzie, oamenii privesc lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Eu, de exemplu, nu pot să disting indigo. Nu voi spune niciodată că am văzut pe cineva cu o bluză indigo foarte frumoasă.
La unele triburi nu există noţiunea de timp. Nimeni nu-ţi reproşează că ai întârziat. Îţi zic «Bine ai venit» atunci când ai putut să ajungi. Cultura occidentală are şi ea particularităţile ei. Zicem «M-am îmbolnăvit», nu «A dat boala peste mine» şi «M-am născut», de parcă a fost un act de voinţă.
Suntem obişnuiţi să ne punem în centrul Universului. Anglo-saxonii chiar scriu pronumele la persoana I cu majusculă." 
Copiii râd iar pentru că, deşi erau lucruri ştiute, nu le-au fost prezentate niciodată în lumina aceasta.
"Nu poţi iubi pe cineva cu care nu poţi comunica. Afirmaţiile general-umaniste că noi ţinem la toţi oamenii de pe planeta asta şi vrem să-i ajutăm sunt demagogice. Problema e să-ţi iubeşti aproapele, pe cel care este în contact direct cu tine, cel care-ţi e vecin, care lucrează în acelaşi loc cu tine. E uşor să spui că iubeşti negrii din Africa, că nu te implică în nici un fel. 
E nevoie de un efort. Fiecare om e remarcabil într-un fel sau altul. Numai un snobism tâmpit te poate face să-i dispreţuieşti pe unii pentru că nu au şcoală sau cine ştie unde i-a dus soarta. De la toţi poţi învăţa.
Da, mai păcătuiesc şi mă uit la televizor. La talk-show-uri şi în emisiuni nu există comunicare. În sensul ca unul să influenţeze pe altul. Comunicarea înseamnă totalitatea mijloacelor prin care o minte o poate influenţa pe alta. Nu există ideea de negociere, de compromis. Doar de compromitere."


preluat de la
Jurnalul National
autor Ionela Gavriliu

Şi-a început cariera ca inginer, iar acum, la 70 de ani, este un filolog desăvârşit. Mihai Dinu a povestit la Cafeneaua critică cum a trecut de la Institutul de Construcţii la Universitatea din Bucureşti, mai exact de la Hidrotehnică la Litere.

Sunt extrem de putini oameni, daca nu chiar unul singur, despre care scriu si vorbesc cu tot patetismul si cu toata caldura de care este in stare sufletul meu contemporan Erei Glaciare. Am acest articol pe inima de foarte mult timp. Totusi, de cate ori ma apuc sa-l scriu, simt o jena in taste si, oricat le-as decanta, cuvintele par neoranduite si prinse cu piuneze.                                        
Noi ii spuneam “Zeus”. Era, indubitabil, cel mai iubit profesor al Facultatii de Litere. L-am adulmecat de la primul curs de comunicare, cand m-a uluit cu usurinta (devenita apoi emblema a domniei sale) cu care trecea de la filosofie si literatura antica, la biologie, matematica si chiar astronomie. Si-ar fi meritat mai degraba locul in plina Renastere decat epoca asta dezlanata si saraca in repere. A mai dat omenirii un ragaz de cateva secole, timp in care sa mai emane cunoastere si a ales sa se nasca in 1942. 10 februarie.
Nu facea niciodata prezenta, gasea probabil trivial sa-si oblige propriii studenti sa vina la cursuri. Cu toate astea, micul sau Olimp din amfiteatrul Balcescu ii devenea neincapator. Si-atunci nu ne sfiam sa ne asezam chiar si pe trepte. Nici acum nu pot sa inteleg cum un singur om cu un varf de creta in mana si o tabla neagra in spate reusea sa tina 200 de ochi atintiti spre catedra pret de doua ore. Pana si Teleenciclopedia dura 60 de minute.
Niciun curs nu semana cu altul. Reusea sa prefaca cele mai anoste subiecte intr-o experienta captivanta, intesata de referinte docte la pictori, compozitori, sculptori, arhitecti, oameni de stiinta carora le cunostea in amanunt nu numai operele, ci si viata personala.
Timp de patru ani, o data pe saptamana, cursurile cu Zeus ne reaminteau ca nu stim nimic. Spre deosebire de ale Domnul Profesor, limitele mintii noastre erau destul de aproape una de cealalta. Iar dincolo de uluire si admiratie,  era amuzamentul. Atat de neaspteptate erau legaturile pe care le facea intre personalitati, incatde multe ori nu ne puteam stapani rasul.
Si-acum zambesc cand imi amintesc de cursul despre cucerirea Americii. Citez inexact, din memorie: “<> vine de la numele lui Amerigo Vespuci, var cu Simoneta Vespuci, modelul primului nud al lui Boticelli”. Educatia ne infrana instinctul aplauzelor.
Am invatat de la un singur om cat de la toti profesorii care ni s-au perindat vreodata in spatele catedrei.
Cei cu care am impartit onoarea de a respira aerul din jurul lui Mihai Dinu isi amintesc acum amuzati de populatiile bambara si gourmantche, de Israel ben Eliezer Baal Sen Tav, de Moise ben Maimon zis Maimonide,  deBoris Musorgski, de Alexandr Borodin, de imparatii Chandragupta, Bindusara si Asoka, de Berbardino Sahagun, de Sf. Grigorie de Nyssa, de Ioan Hrisostom, de Abraham Abufalia, de Iakob Franck, de Moise Mendelson.
Mai tineti minte extraordinarele cursuri de comunicare animala? Mai tineti minte pasarea tukan-bokan al carei mascul construiese niste colibe in jurul unui arbust pe care o acopera cu frunze de un metru patrat, apoi alcatuiesc o adevarata gradinita – aseaza pietricele, aduna seminte pe care le uda? Mai tineti minte cimpanzeii Bonobo care construiau in fiecare seara un nou cuib, astfel ca intr-o viata ajungeau la 19.000 de cuiburi? Mai tineti minte cinteza de Galapagos care folosea un spin cu care inteapa copacii pentru a aduna insecte? Dar de Eva mitocondriala cine-si mai aduce aminte?
Care mai stiti unde traiau mrabii? Dar tasadayi? :)) Ok, va spun eu: in Thailanda, respectiv Filipine.
Care va mai amintiti care era specialitatea samanilor mancisi? Ehehei… inotau pe sub gheata. Dar a celor tibetani? Uscau cearsafuri ude in gerul iernii. :))
Dar modelele artei preistorice?
Cine este parintele dodecafonismului?
Ce-a vrut sa spuna Heraclit cu enantiodromia? Cine era mai tare: Spanta Mainyu sau Angra Mainyu? Cine a scris “Natiasastra”? :)) (Doar mie imi vine sa rad?)
Entertainmentul de la cursuri ca entertainmentul, dar sesiunea aducea cu ea pe langa ganduri de luare a campurilor aflate in posesie si ritualuri si cutume de invatare dubioase. Examenul era intotdeauna oral. Chiar daca intrai primul, la ora 9:00, chiar daca intrai ultimul, spre orele serii, Domnul Profesor iti acorda aceeasi atentie. De cel putin 15 minute. Nu te puteai sustrage nici prin lesin, nici prin mimarea cunoasterii.
Meticulos, isi pregatea de cu seara cate 20 de subiecte care acopereau intreaga materie. De la primul curs pana la cel de-al 12-lea. Nu prea aveai de ales: trebuia sa inveti toooot. Dar nu toata lumea era la fel de dotata intelectual ca Zeus, si-atunci, in cele 4 zile pe care le dedicam studiului intens, eram nevoiti sa patentam metode mnemotehnice roditoare.
Dintr-o rusine fara margini de a ajunge in fata domnului profesor pe sistemul varza de Bruxelles/tufa, toceam cu o indarjire tatara cu influente tracice. Cursurile aveau cate 10 pagini fiecare si contineau ani, nume pe care le auzeam pentru prima oara, categorisiri etc. Prin anul II, cand, la “Comunicare interculturala” ne-am desfatat cu tot neamul de zei si zeisori, de la cei mai cool la cei mai fraieri, am inregistrat la OSIM metoda afisajului. Reiterandu-l pe Martin Luther si cele 95 de teze afisate pe catedrala din Wittenberg, am caligrafiat numele si datele pe care nu le puteam retine si le-am lipit pe peretii camerei in care salasluiam. Astfel ca, vrand-nevrand, le citeam de cate ori imi ridicam capruii ochisori, ba uneori chiar si in toiul noptii, cand nu puteam sa adorm din cauza unui nume pe care nu mi-l puteam aminti, atinteam lanterna inspre perete si somnul lin imi era asigurat.
La examen, intram cate 5 in sala. Ma duceam mereu printre primii ca sa scap si sa nu ma incarc de emotiile celorlalti. Le aveam pe ale mele. Imi alegeam biletelele cu precautia omului nascut ghinionist. Aveam 10 minute in care imi puteam asterne pe ciorna ideile principale, dupa care urma examinarea. Calm, senin, cu un zambet abia schitat, cu doi ochi gri care vedeau prin noi, Domnul Profesor ne asculta pledoariile. Sunt convinsa ca stia din primele 10 secunde care cat a invatat, dar ne lasa de fiecare data sa ne incingem creierii. Nu rata niciodata ocazia de a face o gluma buna de care iata, ne amintim noi melancolici azi. Ironiile sale fine le prindeai uneori abia acasa.
Mi se parea aproape indecent sa vin sa ma laud cu bruma mea de cunostinte in fata lui Zeus si de multe ori simteam nevoia sa-mi cer scuze pentru limitele mintii noastre.
Incredibil cum generatii intregi de studenti au experimentat sentimentul familiarului in preajma unui om atat de diferit. Observ azi, ca absolut toti cei care l-au cunoscut zambesc cand le pomenesc de el. De bicicleta cu care venea la scoala si pe care o lega de calorifer, in holul facultatii, de lumile pe care le crea cand se juca de-a demiurgul in amfiteatre, de emotiile pe care le traiam la examene, de modestia coplesitoare a unui om cum rar iti e dat sa intalnesti.
Chiar, ce-o mai face Domnul Profesor?
sursa: http://maldita.ro/mihai-dinu.html

miercuri, 22 iunie 2011

Mergând prin oraş.


Merg printre maşini şi privesc nemărginirea dar nu zăresc nici o maşină, nu aud nici un motor, doar ciripit de păsărele, respir aer curat şi cred că visez. Sunt fericit că mă duc să joc fotbal cu băieţii aşa că nu mai aud, nici nu mai văd, nici nu mai inspir. Doar expir.

luni, 20 iunie 2011

MANIFEST. Steaua. Sameş moare dar nu se predă. Citeşte şi dă mai departe.!

Au trecut 6 ani si mai bine de la acest articol si in sfarsit STEAUA renaste. Mult succes. Unde se fac abonamentele pentru meciurile echipei lui Lacatus ?


Cu DEDICAŢIE BUNULUI MEU PRIETEN STELIST ADEVĂRAT RUDY.C. şi puştiului lui, Mihai tot stelist adevărat. Şi puştiului puştiului puştiului puştoaicei lui...
Ce va fi?..sau ce este? Plecarea din Ghencea. Victorie sau infrângere ? 
Nu ştiu dacă să mă bucur sau să plâng ? Ştiu doar că un diamant morfolit prin noroaie şi prin zoaie, tot diamant rămâne.
Pentru mine, Steaua nu este doar un nume şi un palmares cum cred şi ar vrea unii, este un mit care are şi va avea un templu şi o casă memorială  în Ghencea..Cum s-ar spune "mama e numai una". În momentul în care Steaua va pleca din Ghencea, îsi va pierde o parte din identitate”, a spus Piţurcă, bănuind totuşi cu amărăciune în adâncurile fiinţei lui, că identitatea se va pierde pe de-a întregul. Suporterii adevăraţi, împreună cu aceşti frumoşi gladiatori traci; Dobai, Apolzan, Voinescu, Toma, Tataru, Constantin (căruia i se spunea profesorul), Ienei, Vigu, Sătmăreanu, Sameş, Iovan, Belodedici, Boloni, Iordănescu, Dumitru, Marcel Răducanu, Hagi, Lăcătuş, Stoica,Nicoliţă, Dică, Neaga,  etc., jucând pe stadioane străine au construit un templu, Ghencea pe care duşmanii vor acum să îl dărâme. Marii antrenori ai ţării sunt aproape cu toţii stelisti: Ienei, Iordănescu, Boloni, Olăroiu, Dan Petrescu, Dorinel, chiar şi Lucescu tatăl care deşi a jucat la duşman, cu sufletul a fost în copilarie un stelist declarat care şi-a dorit mereu să joace  la echipa militară. Steaua e însăşi ideea de ţară, de aceea a ales-o ciobanul. Dar a fost deştept doar până la un punct, atâta l-au tinut pe el balamalele ruginite ale minţii lui limitate. Steaua nu a fost vreodată APV(armată pe viaţă), Steaua a fost însăşi viaţa, vorba lui Ienei- "nu vreau sa muriţi pe teren, eu vreau să trăiţi"..  A fost victoria mult râvnită a solidaritaţii, a fost echipa soldatului chinuit de "comunizm" care făcea culcat, târâs sau salt înainte la comanda unor inculţi, dar care a invăţat să adune lumea în stradă şi pentru alte manifestaţii decât pentru cele comuniste, doar pentru simpla bucurie a victoriei spre exemplu. Aici în Ghencea s-au creat lozincile revoluţiei române, furate din păcate de foştii miliţieni şi securişti. Avem o mare familie care a zămislit regi şi zei ai fotbalului, în templul său din Ghencea care este un Colosseum autohton al marilor bătălii câstigate de fotbalul românesc, şi pe care emanaţii vor acum să îl dărâme..Acolo unde se strâng 30000 de suflete şi strigă în cor Steaua , acolo este Ghencea,  şi cu tot respectul pentru alte echipe ei sunt singurii care au reuşit să devină la un moment dat inima acestei tări chinuite, arătând că se poate, că poţi invinge ca român oricând şi pe oricine, chiar şi vestul atât de invidiat, râvnit şi adulat.Ah ce mândru am fost..Tatăl unui coleg al meu, Popescu este îngropat in Ghencea, un adevărat colonel de armată. A murit de emoţii la meciul cu Anderlecht inaintea marii finale europene cu Barca de la ei de acasa, de la Barcelona. Ştia că este cardiac dar nu a contat, voia să vadă marea finală şi a  văzut-o din ceruri. Colegul meu e tot stelist iar copiii copiilor lui de asemenea. Tatăl meu este acum tot în Ghencea. Şi eu  tot pe acolo voi fi .
Copii fiind, generaţiile mele,  jucând fotbal încercam să lovim mingea ca idolii noştri de atunci: Iordănescu , Dumitru, sau să driblăm ca Marcel Raducanu, Aelenei sau ca mulţi altii care mângaiau cu crampoanele lor gazonul, perfect îngrijit de Rudi Conrad, de acasă. Mama, tata, iubita, fiul, fiica, fratele, sora, prietenii şi acasă ...cele mai frumoase cuvinte pe care le ştiu. Steaua este stadionul unde mergeam la meci cu tata, care  doarme acolo, este geamul pupat mereu al televizorului alb-negru atunci când echipa marca şi câstiga, este tv-colorul care zbura la înfrângere, este plăcerea şi scopul copilariei mele, care impreună cu teleenciclopediile erau singurele emisiuni interesante din vremea aceea. Este drumul sperantei. 
Este un mit. 
În afara de Steaua alte personaje nu exista, există doar Ghencea.
Dar acum ce vedem de ani buni încoace?
Vedem jucători jigniţi şi depersonalizaţi, mituri gonite şi jignite. Antrenori dezamagiţi şi umiliţi. Vedem că în "n-şpe" ani  echipa abia a luat doar o cupă şi aia cu noroc , în lipsa  altor performanţe. Marea familie Steaua, in ultimii ani nu s-a luptat doar cu alte echipe ci în primul rând s-a luptat cu propriul patron şi cu dictatura acestuia. 
Cine a pierdut sau a câstigat viitorul ne va spune sigur. Dar campionate  şi cupe, echipa a pierdut cu duiumul. Cu Hagi, Lăcă, Dorinel, Piţi(dacă erau lăsaţi să facă treabă) sau cu Dan Petrescu pe bancă ar fi câstigat probabil tot. Dar ei nu erau buni pentru echipa pentru că deja erau idolatrizaţi de stelisti pentru rezultatele lor. Principiile dictaturii şi inculturii nu admit aşa ceva, pentru că meritele trebuiesc recunoscute doar tiranului, a ăluia cu banu care behaie non stop cu gura plina şi scuipă seminţe. O familie de renegati care au păcălit, cumparat şi vândut cu forţa sufletul acestor suporteri minunaţi. La revoluţie cei doi fraţi arumâni, cum ar spune rumânul securist dinamovist Ţiriac, s-au facut oameni cu chip de măgar doar, după ce au facut bişniţă  vânzând şi batjocorind-o pe Regina Europei, iubita şi marea noastră echipă, iar vărul a ajuns peste noapte vedetă autohtonă şi europarlamentar.
Vorbind deunazi cu un prieten machidon, acesta mi-a declarat că este foarte afectat, jenat şi  ruşinat că aceste creaturi fac parte din istoricul lui neam românesc milenar, care nu a cunoscut niciodata asemenea umilinţă..Cum poţi alătura aceste pachiderme de numele unui machidon adevărat precum Neagu Djuvara, sau Hagi spre exemplu. 
Drept urmare steliştii au fugit şi ei de ruşine.
Ce era mai bine? Chirie un pic mai mare şi stadion plin sau chirie un pic mai mică şi stadion gol?  
Un preş efemer a  clicuit pe internet şi a găsit că, chipurile şi alte cluburi mari din lume s-au mai mutat. Dar, probabil că nu pentru transhumanţă precum echipa pe care o paşte cu " bucolism" feroce, pardon cu botulism. Cât de simplu vorbeşte el, se vede că nu are nici un cuvânt de spus. Se vede că acceptă umil talpa patronului pe care înainte îl înjura. Un adevărat stelist nu se ploconeşte în faţa unui idiot de la care doar dacă iei un leu şi te umileşti , îţi vinzi tăcerea, priceperea, devii complicele şi curva lui, a unuia  care a descoperit religia doar pentru a face carieră politică, care cere dezlegare de la preot ca să se culce cu nevastă-sa în zilele de post dinaintea paştelui că îl mănâncă prea tare linguroiu şi trebuie scărpinat, scărpina-l-ar baba Cloanţa prin soba încinsă, pe undeva. Pleacă tu preşule din casa ta proprietate personală şi mută-te cu chirie la stat, poate atunci o să înţelegi, sau chiar deja ai înţeles, umple-le la flămânzii ăia de la federaţie buzunarele că abia aşteaptă, altfel li se rupe în paişpe de Steaua iar Ghencea deja a murit pentru ei..
Dar şi ministerul are bubele lui. Să nu uitam că un alt mit al sportului românesc, o altă multiplă campioană europeană, echipa de handbal s-a desfiinţat. Iar acolo nu Becali este de vina ci doar aceiaşi infecţi emanaţi şi aceleaşi interese obscure . Dar ministerul are şi meritele lui că în sfârsit a scăpat  de oieri. Nu am nimic, cu adevăraţii oieri, nu vreau să fiu greşit înţeles. Dar ăsta care se dă mare patron nici măcar oier nu mai este.
Dumitru Dragomir se dă acum cu Gigi Becali în scandalul cu MApN. Că,cică...că, decât să plătească 60.000 de euro lunar, şeful Stelei a mutat echipa din Ghencea. "Este jucăria lui, face ce vrea" a declarat preşedintele Ligii.
Gigi Becali este generos cu suporterii Stelei. A mutat echipa din Ghencea, aşa cum l-au somat fanii iar acum îi umple de cadouri. Vrea să le dea stadionul şi însemnele clubului însă are o condiţie.Văd că ştie, că numele de Steaua este doar al echipei recunoscută de public, dar nu cred că poate şi înţelege .
În acelaşi timp, profitorul Numărul 1 din FRF are o soluţie şi mai radicală: "Arena este total depăşită. Acolo trebuie pusă o bombă şi totul trebuie aruncat în aer, iar apoi construit un nou stadion la standardele a ceea ce se face acum la National Arena, dar şi la Cluj!".Ce vorbeleşti bre ? ...şi acu tot vrei să baţi Steaua? Cât erai student întârziat n-ai prea putut...Până acu era a doua arenă a ţării parcă.
Piţi săracu e între ciocan şi nicovală, încearcă şi el să le facă jocul, ca la pocker, acu că tot e la naţională, de teamă că Steaua se va desfiinţa precum Craiova cea părăsită de public, din aceleaşi cauze morbide, tot din cauza unui mititel. 
"Stadionul din Ghencea nu se mai ridică la standardele din ziua de azi. El ar trebui refăcut pentru că acolo sînt foarte multe probleme", a spus Piţurcă de frică, probabil şi cugetând că naţională fără stelişti nu prea se poate.
LA REVEDERE.... miticilor! Ciao! Asta la vista baby!
Echipa care joaca în Ghencea, aia este Steaua. Să vă intre la cap. Acolo doar se mai aud încă uralele marilor izbânde, iar vechea tabelă de scor stă tot pe 3-0 , Şi clipoceşte.. Steaua- Anderlecht. Felicitări! Succes în Finală! Bravo Steaua! Barcelona .
Ori ce ar mai vrea acum Patrocle când încă nu realizează ce a pierdut.?
Behailă, vrea să demonstreze acum că Steaua fără el este o ruină, iar "prietenii" il sprijina din interes pentru că toţi neispraviţii ştiu că fără milioanele de suporteri ai Stelei sunt terminaţi. Fără noi gata cu încasarile, gata cu audienţele TV, gata cu tirajele fabuloase, gata cu internetu măsluit, gata cu naţionala, gata cu tricouri vândute, embleme, mingii, gata cu fotbalul. 
Steaua Brănesti, sau Piteşti, sau Buzău, fără public va avea aceeaşi soartă ca FC Naţional sau ca Unirea Urziceni, pentru că un public sufletist nu poate fi înşelat la nesfârsit. 
"O echipă a Gazetei a vizitat Complexul Ghencea, unde totul este într-o continuă degradare: pe terenul central zburau prepeliţele în voie, zeci de scaune erau rupte, în jurul stadionului erau boscheţi şi de doi metri înălţime în care trăiesc şerpi( zic ei), iar pe aproape tot terenul de antrenament au crescut floricele". Adicătelea iete fă, ce valabil era behăilă...Care mai eşti bă sef la gazetă ?-Bă Petrică dă pe GSP
Micimea asta ieşită din bârloage, grote sau de prin alte peşteri după revoluţia română, care crede că poate cumpăra cu bani mânjiţi orice, chiar şi sufletele cele mai pure aflate în suspensie, pe care să le joace apoi prin cazinouri sau la alba neagra scoţându-le din nădragii lor soioşi ca pe mărgele. Dar se înşeală pentru că ei nu ştiu să construiască decât castele de nisip din care regii şi prinţii au fugit de mult pentru a nu se face părtaşi la jocurile lor murdare, pentru a nu dezonora blazonul cucerit şi apărat în bătăliile istorice împotriva turcilor de la Galata, a ungurilor din Honved, a ruşilor spartani din Moscova precum ,şi al altor puteri care până la ei , adică mai exact până la noi şi-au cam făcut de cap cu tărişoara asta multimilenară. Dar sufletele stau deasupra norilor de furtună şi aşteaptă ca intruşii să plece, pentru ca să reconstruiască. Poate o societate pe acţiuni a milioanelor de suporteri, sustenabilă la bursă ca la marile cluburi din lumea civilizată a fotbalului european. Un club adevărat se construieşte cu răbdare începând de la campionatul municipal. Apropo cine cumpără Steaua II, că am auzit că ar fi de vânzare, e scoasă la mezat. 
Acum ar fi momentul ca echipa să renască pe locul  ramas chel, acolo unde se mai aud încă uralele adevăratelor victorii şi paşii neînvinşilor titani roş albaştri.. 
Adevăraţii suporteri, părinţii Stelei, deveniţi acţionari ar avea răbdare cu noua Stea renăscută din cenuşă precum Pasărea Phoenix, mulţi ani până la revenirea ei in elita fotbalului mondial. Palmaresul este doar acolo, în sufletul adevăraţilor suporteri care iubesc acest club aşa cum mama îşi iubeşte noul născut, nu în buzunarele neisprăviţilor, oricare ar fi ei. Marile victorii istorice se vor transfera automat cu dragoste din mii de suflete noii echipe ce va juca în leagănul matern din Ghencea. E timpul ca marii stelişti să renască, să recreeze o nouă Stea.
Închide-ţi ochii şi visaţi o mare echipă, finanţată de stelişti, antrenată de stelişti, sfătuită de stelişti.
Ori chiar de nu se va întâmpla acest lucru prefer să adorm visând la marea echipă a copilariei mele, decât să privesc neputincios la agonia unui nume măreţ călcat în picioare.
Oricum, behăilă a pierdut lupta cu suporterii, o bătălie  stupidă, în afara propriilor interese, pe care nu am înţeles-o niciodată. De ce trebuia o luptă, atunci când scopurile coincideau, ...adică erau la fel.. 
Ce absurd.
Dar spiritele din Ghencea veghează acolo sus pe Steaua lor strălucitoare, iar odată curând sigur vor renaşte. 
Hai Hagi ! 
Reîncarnarea Stelei se face doar pe Ghencea. 
Hai Iordănescu.Hai STEAUA! Hai adevăraţi stelişti! Acum este nevoie de voi mai mult ca niciodată.
Sunt mândru că sunt stelist !

CITEŞTE ŞI DĂ MAI DEPARTE !



Sameş a fost şi va rămâne unul dintre cei mai buni şi importanţi jucători ai Stelei şi ai echipei naţionale, căpitanul. Era apărătorul fundaş central sau liberoul de netrecut , puternic , cu o detentă impresionantă şi un joc bun aerian. El punea aproape mereu mingea în joc degajând din 6 metri sau declanşa contraatacuri nimicitoare pentru adversar cu balonul la picior solitar în curse de zeci de metri urmate de şuturi torpilă care de multe ori au însemnat goluri importante. Pleca mingea din bocancul lui Sameş ca din puşcă trasoarele, nu am mai văzut aşa ceva decât poate la Iovan demnul său urmaş şi discipol. La Steaua Sameş a fost rotiţa unsă din angrenajul tradiţional al apărătorilor de netrecut tehnici, puternici şi inventivi. A făcut parte din echipa care a inaugurat Stadionul Ghencea şi se pare că a murit odată cu acesta din aceleaşi motive, inimaginabile în trecut, a fost căpitanul generaţiei Steaua ai anilor 70 care spulbera în Ghencea orice altă echipă din campionat cu scoruri astronomice de 8 la 0. A fost continuatorul tradiţiei  începută de Apolzan primul libero din lume, Zavoda II, Ienei sau Sătmăreanu I predând apoi ştafeta mai tinerilor Iovan şi Belodedici. Cifrele carierei lui Ştefan Sameş la Steaua
- produs sută la sută al clubului din Bulevardul Ghencea
- 9 sezoane (1973-1983)
- 261 de meciuri
- 20 de goluri
- 2 titluri de campion
- 2 Cupe ale României
- desemnat cel mai bun jucător al ţării (1979)
 Din păcate tradiţia este pe cale de dispariţie lucru inadmisibil şi de neconceput. Dar orice este posibil când te întâlneşti cu aroganţa, prostia şi carierismul infatuat. Doamne ajută!