sâmbătă, 31 decembrie 2011

Pluguşorul


Sănătate şi inspiraţie!


Eu prefer totuşi pluguşorul original, dar nu dau de el! 
Dar şi acesta-i tot folclor , doar că este mai actual şi sper să nu se permanentizeze.
Ieri, la capătul tramvaiului 41 am văzut un tip cam de vârsta mea care pocnea dintr-un bici tradiţional. Biciul era executat perfect arătând exact ca biciul din visele de iarnă ale copilăriei mele, şi pocnea...mamă ce mai pocnea, aşa cum eu nu am făcut vreodată un bici  să pocnească.

miercuri, 28 decembrie 2011

Cerebel sau tâmpiţel ? Aşa arată, ţara mea?



Pe unde trec văd numai mutra ăstuia, care îi indeamnă peste tot pe români, să se aboneze la o firmă de telefonie mobilă. Nu am nimic cu el săracul, dar nu pot accepta ideea că românii pot fi identificaţi cu o caricatură penibilă, şi cu un antitalent, fiind luaţi chiar drept proşti ori handicapaţi. Prin anii 80 ăsta, cu mutra lui de idiot şi cu vocea lui, nu era primit nici ca spălător de wc-uri prin discoteci, iar acum ne este băgat pe gât ca marea mutră naţională, ce poate magnetiza Romania, imaginea idilică a românului vorbitor la aparatul de împrăştiat cancer. Oare chiar atât de proşti ne cred ăştia cu multinaţionalele lor, care împreună cu mafia politică cred că au cucerit cu totul ţara? Sau poate chiar au cucerit-o. ...Probabil că suntem chiar aşa cum îşi închipuie ei, din moment ce au făcut studii aprofundate despre plăcerile, slăbiciunile, obiceiurile şi gusturile, mult încercatului popor român.
................................................................................................................................................................
Cerebelul sau creierul mic este o porțiune a sistemului nervos central. Se află în cutia craniană în partea inferioară, posterioară a acesteia. Este poziționat în spatele trunchiului cerebral. Se compune din emisferele cerebeloase care se prezintă ca două părți laterale dispuse de o parte și de alta a unei porțiuni mediane care le leagă și care se numește vermis. Cele două părți laterale numite emisfere cerebeloase sunt alcătuite din doi lobi: lobul anterior (paleocerebel) și lobul posterior (neocerebel). Vermisul este unit de asemenea cu o porțiune alungită numită lob floculonodular (arhicerebel). Din punctul de vedere al ordinei cronologice de apariție în specia umană cea mai veche formațiune este arhicerebelul, apoi urmează paleocerebelul și neocerebelul. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculi cerebeloși, la trei nivele anatomice ale acestuia. Astfel pedunculii inferiori leagă bulbul de cerebel, pedunculii mijlocii leagă puntea de cerebel, iar pedunculii superiori fac legătura între mezencefal și cerebel. Pedunculii cerebeloși sunt compuși din fibre aferente și fibre eferente (de proiecție). Aspectul exterior este definit de o suprafață tăiata de adâncituri paralele de mărimi diferite. Adânciturile mici creează lamele, adânciturile mijlocii delimitează lobuli iar cele mai mari separă lobi ai cerebelului. Șanțurile cele mai adânci sunt șanțul primar și șanțul postero-lateral. Șanțul primar lasă în față lobul anterior al cerebelului. Între șanțul primar și șanțul postero-lateral se situează lobul posterior.
Functiile cerebelului 1.Arhicerebelul are rol in pastrarea echilibrului static si dinamic. 2.Pareocerebelul regleaza tonusul muscular. 3.Neocerebelul coordoneaza miscari fine comandate de scoarta cerebrala.

vineri, 23 decembrie 2011

Caragiale şi securiştii, cu copiii lor cu tot!.

Până când? Hai, valea că v-aţi făcut plinul!


O sinteza obiectiva plina de adevaruri dureroase si de multe lacrimi amare. Aşa este, ne-am cam facut-o cu mâna noastra dusmanindu-ne cu invidie între noi din vremuri stravechi. Făra unirea în trecut a tuturor dacilor iar in prezent a tuturor românilor am fost si vom fi mereu slabi, dezbinati. Aceasta "unire în cuget si simtiri" suna bine dar putini aplica sau înteleg.


Un, Nea Iancu, bănuiesc, începe dialogul savuros.


-Băiete, de ce taci ?
-Păi nu tac!
-Păi dacă nu taci, spune:
-Băiete, pocnind din degete, încă un rând!


Vine securistu, care neam de neamu' lui nu a băut, unu, ca să nu se dea în vileag, şi, doi,  pentru că aşa a fost instruit,... de şefu şi de tac-su. Am vrut să scriu ,  de Burebista , dar a-şi fi comis un sacrilegiu. Burebista sau Deceneu nu pot fi asociaţi securiştilor comunişţi. A nu se înţelege că am ceva cu securitatea actuală, în măsura în care  aceasta s-a dezis de vechile metode, nu am chiar , nimic. Doar că la vremuri noi , oameni noi. Terminaţi frate cu răsuflaţii ăştia că m-am săturat de ei, vorbesc de aceia pe care îi cunosc, printre miile pe care doar îi bănuiesc. Băieţii ştiu bine să se ascundă că au fost instruiţi de comunişti.


Nea Iancu,... enervat.


-Băiete, de ce nu bei
-Păi nu beau, că nu beau !
-Păi dacă nu bei spune!
-Băiete eu nu beau, eu torn,.. încă un rând!


Concluzie! ...Securiştii adevăraţi nu consumă alcool! Doar toarnă!
Sfat: Aveţi grijă, că nimic nu s-a schimbat!
Acţiune: Dacă nu bea nici măcar o bere,... e turnător, aşa că, înjuraţi-l fără frică pe Ceauşescu!.. Doar cu satisfactia asta o să rămâneţi pentru că din păcate istoria se va repeta la nesfârşit, iar cei din urmă vor fi tot în urmă dar în linia întâi.
A doua concluzie: Prost să fii noroc să ai, ...sau să te reorientezi!






                                                     

joi, 22 decembrie 2011

Caragiale, cel mai tare...


În ajunul lui sf. Dumitru, amicul meu Iancu Verigopolu stă înfipt în colțul otelului Continental, privind la trecători. Ne salutăm și intrăm în vorbă. Are frumos caracter amicul meu Verigopolu: totdeuna egal, fără a se lăsa alterat măcar de orice împrejurare; și mărturisesc drept că nu-l pot admira îndestul pentru aceasta. Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colțul otelului Continental pentru a privi la mișcarea de pe stradă, cu sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mâne — în ce momente?... în ajunul lui sf. Dumitru... și când?... când am ști bine că a doua zi trebuie să părăsim casa unde am locuit, fără să știm de loc unde o fi casa-n care avem să ne transportăm calabalâcul. Dar pavajul de piatră rece ni s-ar părea desigur mai fierbinte decât smoala clocotită! ne-ar arde tălpile! am alerga nebunește, și nu ne-am putea astâmpăra până când nu am ști tot așa de bine unde vom ajunge mâne cu troacele noastre, pe cât știm de unde vom porni cu ele. Ei bine, amicul meu Iancu Verigopolu, știind bine că a doua zi se mută, fără a ști de loc unde se mută, stă înfipt în colțul otelului Continental, amuzându-se a privi la trecători.
— Bine, Iancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune; serios, omule, că nu știi unde vă mutați?
Zic vă mutați, fiindcă amicul e însurat.
— Ma parol, monșer!...
Și râde... Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de admirație...
— Ce te uiți așa?
— Te admir — zic — monșer... Eu, în locul tău...
— Dar ce e mai frumos, e că n-am sfanț, monșer!...
— !!...
— ...Adică, vorba vine că n-am sfanț; așa, tot am cîțiva franci.., Aide să luăm un aperitiv... Cîte ceasuri sunt?
— Șapte și zece.
—Tocma bine... Aide spre Episcopie; mi-am dat întîlnire cu nevastă-mea la Tripcovici, la șapte și jumătate.
Pornim la deal, și merg plin de respect alături cu acest filozof antic, pe care atât de puțin îl pot afecta micile mizerii ale vieții. Dumneata, ori eu sau altul, dacă ne-am afla în situația amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin mulțimea care forfotește liniștită pe Podul Mogoșoaii, fără să vedem în fiecare dintre acele ființe un motiv mai mult de amărăciune pentru sufletul nostru destul de amărât. Și drept să spun, mergând alături cu filozoful meu, de mai multe ori mi-a trecut prin gând: ce aș face eu, dacă aș fi în situația lui, și el ar merge alături cu mine, fiind în situația mea?... L-aș maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui așa de mult, încât l-aș acuza d-a dreptul că el, ocrotit de stăpânul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!..„ Ei bine, el — nu!... el mă poftește la un aperitiv... Admirabil caracter!... Gândind astfel, pe când el salută în dreapta și-n stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii cunoscuți, ajungem la Episcopie, tăiem drumul și intrăm la Tripcovici.
— Două vermuturi franceze! comandă Iancu.
Scoate punga din buzunar, apoi, din pungă, două patace, și mi le arată. Le pune apoi la loc în pungă, și vâră la loc punga-n buzunar.
— Asta e tot ce am pe sufletul meu... Și încă și astea mi le-a dat nevasta din micile ei economii...
Apoi, schimbând brusc ordinea de idei:
— ...Pentru că dacă nu era canalie d. Georgescu, eu tot aș mai fi rămas în slujbă; nu demisionam... Dar pentru o mizerabilă leafă de trei sute de lei pe lună, adică, vorba vine, trei sute... în mână iei două sute cinzeci și șase și cinzeci de bani... să rabzi toate șicanele, toate aroganțele și toate lipsele de educațiune ale unui șef... Mai luăm câte unul?... Băiete! încă două!...
— Da, frate Iancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta vreme fără leafă... cam greu.
— Greu, negreu, nu poți, dacă ai caracter... Mai luăm câte unul?... Băiete!...
— Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul...
— Nu se poate... Nu știi vorba neamțului?... Alle guten Dinge…
— ...sind drei…
— Păi, vezi!... Băiete! încă două...
— ...E și cam târziu...
— Câte?
— Șapte și jumătate trecute.
— Stai încă un minut... acu trebuie să pice și nevastă-mea... Eu, cu gândul în altă parte, întreb:
— În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoștințe, să găsești altă slujbă?
— Să-ți spun drept, monșer, mi s-a propus să-mi dea cineva o recomandație la primărie; dacă găsesc ceva serios, ca să am cel puțin siguri șapte-opt sute pe lună, înțeleg; dar ca să mai mă-ncurc, să-mi pierz independența pentru o mizerie, nu; asta n-o mai fac... Ce te uiți așa curios?
— Nene— zic — te admir din ce în ce mai mult!...
— ...Ca să mai am a face iar cu cine știe ce mațe-pestrițe ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac și curat!
„Ce om!" zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina lămpii electrice, că se oprește o trăsură, un muscal, în fața prăvăliei, și din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. A!... este încântătoarea soție a amicului meu, madam Aglae Verigopolu.
— M-aștepți de mult, cocoșelule? întreabă ea pe soțul ei, care-i sărută cu multă galanterie mănușa albă.
— De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac mănușii albe omajul pe care i l-a făcut și soțul.
— Știi că ne mutăm mâne?
— Unde? întreabă el fără cea mai mică turburare de surpriză.
— Ce-ți pasă!... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie de servitori, pimniță, singuri în curte, tout à l ’ égout, grădiniță.
— Scumpă?
— Două mii patru sute...
— În patru rate...
— Nu... i-am dat pe șase luni înainte... Și zicând aceasta, doamna trage din manșon punguța, din care scoate o hârtiuță, chitanța proprietarului.
— Contractul îl facem după ce ne mutam; am luat-o pe trei ani. La toate astea, eu fac o figură așa de imbecilă, încât amicul Verigopolu mă-ntreabă:
— Ce te uiți așa curios?...
Zic:
— Nu... dar... vezi... adineaori... și acu... noroc!...
— Ei! monșer, daca n-ar fi ea cu micile ei economii!... Închipuiește-ți că astă-vară la Sinaia... Dar doamna ne-ntrerupe:
— Dv. aveți poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoșelule, mie nu-mi dai un aperitiv?
— Băiete! încă trei.
— Mersi, zic...
— Nu se poate... Vorba neamțului... Alle gulen drei Dinge sind vier. Trebuie să cedez insistențelor doamnei Verigopolu și să primesc a prânzi la dânșii. Deși a fost vorba că merg à la fortune du pot (adică, pe românește, să te mulțumești cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri și o sticlă de marsala. Doamna scoate punguța și plătește socoteala toată. Ne suim toți trei în birje și paidiom, gaspadin! E un deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă băcănie: nu-i încă vremea stridiilor; atunci — trei sute grame icre moi.
—Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva! Am sosit... Coborâm iute, Iancu și eu, și dăm doamnei Verigopolu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară:
— ‘ erssi!
Apoi, cătră muscal:
— La unsprece fix, Ivanușca!
Intrăm... Minunată mâncare și mai ales veselă petrecere!... Păcat că trec așa de repede ceasurile de mulțumire!... Când au trecut trei ceasuri?
— Coconiță, zice servitoarea, a venit Ivanușca!
Doamna trebuie să meargă negreșit la o mătușică a ei. Înainte de a pleca, doamna cheamă dincolo pe cocoșelul ei, să-i spună cine știe ce. Apoi, ne suim cu toții în birje. Noi, bărbații, ne coborâm în Piața Teatrului; doamna merge înainte la tanti.
— Luăm cîte-o tizană? îmi zice Verigopolu.
— Mersi, dragă Iancule; nu pot bea șampanie; îmi face arsuri....
— Atunci, ce?
— O bere...
— Bine... eu iau tizană, tu ia bere. Intrăm la Cooperativa...
...Sunt douăsprezece trecute...
— Țal! strigă Iancu.
Și aruncă pe masa de marmoră o hârtie de o sută. Eu mă uit iar ca un imbecil...
— Ei! monșer, dacă n-ar fi micile ei economii !

marți, 20 decembrie 2011

Cine a fost NISTORESCU?


Cornel Nistorescu a fost unul dintre adevăraţii jurnalişti de reportaj, care ştiau să dea viaţă cuvintelor, să le insufle, asemeni unui golem, o existenţă proprie. Reportajul “Să bată, să bată, să bată”, publicat de Cornel Nistorescu în anii 80 – un reportaj despre transplantul de inimă – transmitea nu doar informaţia ci şi emoţia, iar bătăile inimii transplantate se confundau cu cele ale cititorului cuprins de emoţie. Puteai să simţi degetele chiurgului ieşind din pagină şi alunecând pe propria-ţi inimă.
Chiar şi după ani de zile, când a devenit puternic şi influent, directorul de atunci al Evenimentului Zilei a rămas un jurnalist veritabil, unul dintre puţinii directori de ziar naţional care iubea această muncă atât de mult încât era capabil să-şi însoţească corespondenţii pe teren în căutarea reportajului. O ştiu din proprie experienţă. Şi aşa aş vrea să mi-l amintesc pe Cornel Nistorescu şi nu cum l-am văzut ultima dată.
În 11 septembrie 2001, de abia părăsisem clădirea Casei Presei de câteva minute şi intram în World Trade Center din Bucureşti când World Trade Center-ul din New York fusese lovit de avioanele deturnate. Turnurile gemene se prăbuşeau. La Bucureşti, Cornel Nistorescu se pregătea să scrie editorialul care avea să-i aducă celebritatea şi pieirea.
Popularitatea editorialului “Odă Americii”, publicat după prăbuşirea turnurilor, l-a făcut remarcat pe autor în media americană şi nu numai.  Textul patetic, cu un mesaj patriotic naiv, nu avea mari calităţi jurnalistice (nici nu avea nevoie), însă mesajul său încurajator se plia pe nevoia de unitate şi speranţă a Statelor Unite, dărâmate la propriu şi la figurat de atentatul din New York.
Când l-am regăsit pe Cornel Nistorescu după câteva luni, în biroul lui impersonal de la etajul 2 al Casei Presei, răul deja se produse. Părea un om strivit, un om aflat în convalescenţă ca după un atac cerebral. “Odă Americii” făcuse înconjurul lumii şi popularitatea s-a întors împotriva lui asemeni unui bumerang. Şocul fusese prea puternic. Vanitatea prea mare îl strivise. Bălmăjea incoerent cuvinte arătându-mi tăieturi din presa internaţională. Nici nu sunt convins că ştia cine sunt când îmi spunea: “uite, ce-mi mai pot dori eu acum? Şi eu stau aici şi mănânc parizer”. Acestea sunt ultimele lui cuvinte care mi-au rămas în minte.
Nu ştiu când a murit de facto jurnalistul Cornel Nistorescu şi cât a durat agonia. Cert e că, atunci când a ajuns la Cotidianul cetăţeanul Cornel Nistorescu, jurnalistul care i-a purtat cândva numele era deja mort. Când cetăţeanul Cornel Nistorescu a cenzurat primul său articol sau când l-a dat afară pe Cristian Pătrăşconiu, jurnalistul Nistorescu trebuie să se fi întors în mormânt de ruşine. La fel şi ieri, când cotidianul.ro a publicat un material halucinant în care cerea deconspirarea surselor hotnews.ro şi sugera arestarea autorilor materialului cu stenogramele din dosarul Cătălin Voicu.
Au trecut aproape 40 de ani de când jurnaliştii americani Bob Woodward şi Carl Bernstein publicau  articolul ce avea să zguduie Statele Unite sub numele de Afacerea Watergate. Au urmat arestări şi demisii, inclusiv a preşedintelui american Richard Nixon. Autorii nu au deconspirat sursa articolului care a provocat cel mai mare scandal politic, în ciuda presiunilor de tot felul.
Ce păcat că autorul Odei Americii nu a supravieţuit operei sale. Ar fi avut timp să înveţe America şi tot cea ce înseamnă ea fundamental pentru un jurnalist: libertatea de a te exprima.

GÂNDURI CU CERCEI

  Cerceii nu sunt ai mei.


„Mă gândesc la crimă ca la o ultimă soluţie. Ceea ce mă nelinişteşte, însă, e faptul că el ştie. Cum a aflat nu-mi pot imagina, de spus n-am spus nimănui. Şi totuşi noaptea, când se strecoară alături de mine în pat, mă priveşte într-un mod ciudat înainte de-a stinge lumina, cuta i se adânceşte pe frunte şi, deşi mă ia apoi în braţe şi adoarme de parcă nu s-ar petrece nimic, îmi dau seama că mi-a citit intenţiile. Cu toate acestea nu-mi reproşează niciodată ceva. Poate e modul lui de a mă pedepsi, pentru că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decât nepăsarea şi lipsa lui de reacţie. Ipoteticele titluri din ziare: «Şi-a incendiat soţul», «Şi-a ucis bărbatul cu un topor” sau «L-a împuşcat şi l-a privit cum se stinge până la sosirea poliţiei» sunt însoţite de scenarii puţin probabile, având în vedere că încă nu m-am hotărât cum s-o fac. Aş prefera să dispară, să nu fiu nevoită să iau o asemenea decizie, să plece undeva departe, să nu mai aud de el niciodată. Dar el se-ncăpăţânează să rămână, e teritoriul lui şi, dacă îmi displace, să plec eu.
Potrivit Institutului Naţional de Statistică, de la începutul anului (şi suntem abia în iulie) s-au înregistrat peste 22.000 de divorţuri. Conform aceloraşi statistici majoritatea divorţează între al 5-lea şi al 9-lea an de căsnicie. Noi suntem în al 10-lea. Când nu te încadrezi în tipare, normal că situaţia poate scăpa de sub control. O ceartă poate porni din cât de puţin. Chiar din simplul motiv de-a te trezi sub altă pătură decât cea sub care te-ai culcat. Cu toate că-n fiecare seară îmi aleg invariabil pătura roşie, iar el pe cea albastră, dimineaţa le găsim inversate.”

http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/2011/12/migrarea-nocturna-paturii.html

joi, 24 noiembrie 2011

Legea câinilor maidanezi


Doar de noi depinde, oameni buni, ca aceste fiinţe nevinovate să nu fie eutanasiate, iar totul este mai simplu decât ne putem închipui. De ce să mai aşteptăm legile proaste ale unor neisprăviţi  de  conducători, pe care din păcate şi din lipsă de alte variante i-am ales chiar noi, când legile comunităţii le putem face singuri. Legea este simplă..., şi este doar una singură, pentru că alta nu există... OMUL SFINŢEŞTE LOCUL
Astfel că, pentru a scăpa ţara de animale fără stăpân şi pentru a nu se mai ajunge ca bietele animale să fie ucise  cu singurul mobil de a mai umple nişte buzunare nesimţite şi criminale, fără să mai plângem sau să ne mai văităm pe la colţurile parlamentului care se dovedeşte a fi de prisos pentru naţia română în luarea unor decizii importante şi folositoare, trebuie să aplicăm singura lege de bun simţ care este posibilă în aceste momente. Astfel că, dacă fiecare asociaţie de locatari din oraşele ţării ar pune mână de la mână şi ar face sau ar construi un coteţ pentru un câine ce ar deveni paznicul credincios al fiecărui bloc, astfel lucrurile s-ar rezolva de la sine şi toată lumea ar fi mulţumită. Costurile lunare pentru îngrijirea unui animal ar fi  nesemnificative, raportat la numărul membrilor unei asociaţii de locatari, iar femeia de serviciu  ar avea în plus, preocuparea de a hrăni câinele blocului . Am văzut deja prin sectorul 6, în zona Valea Argeşului câteva blocuri, în grădina cărora au apărut coteţe pentru câini, iar iubitorii de animale au prins în cheltuielile blocului pe lângă costurile deja foarte mari de întreţinere şi cei câţiva bănuţi pe cap de familie necesari pentru îngrijirea şi hrana acestor paznici de nădejde. În Bucureşti, spre exemplu dacă fiecare asociaţie ar face acelaşi lucru, în scurt timp nu ar mai exista pe străzi câini vagabonzi, toţi aceştia ar avea coteţ  şi ar fi îngrijiţi şi hrăniţi corespunzător. Pentru acest lucru nu este nevoie să aşteptăm clemenţă de la nişte demenţi pentru care cel mai uşor lucru este să omoare aceste animale, ci trebuie să gândim cu sufletul urmând legile normale ale firii şi ale bunului simţ.

http://generatianimanui.blogspot.com/2011/04/alesul-sau-despre-eutanasiea-cainilor.html

miercuri, 9 noiembrie 2011

ŢIGANCA




Era aproape de miezul nopţii şi mă grăbeam să ajung pe jos acasă, după o zi lungă, plăcută, dar istovitoare. Lumina stelelor abia se zărea prin praful şi fumul ridicat spre cer în goana zilei ce se curmase. Liniştea nopţii poseda străzile, iar neliniştea îmi fura speranţa că voi mai prinde ca de obicei ultimul tramvai. Căram anevoie printre frunzele toamnei o pungă de plastic în care aveam o pâine proaspătă şi o cutie cu salată de vinete, pe care mi le dăduse mama cu destinaţie precisă. Pe străzi trecea câte un taxi galben fără clienţi şi fără cai. Călcam retrospectiv pe drumul vieţii mele, pe aleile tinereţii unde făcusem cărare în asfalt spre liceul cel mai apropiat de casa părintească, sau spre locurile pline de amintirile care mi-au fost hărăzite. Sunt în cartierul în care am crescut şi pe care îl cunosc cu fiecare pom. Aici mă simt un fel de sef de trib indian care nu poate păţi nimic pentru că ştie tot ce respiră şi mişcă. Tot pe aici treceam cu tata acum patruzeci de ani spre autobuzul roşu cu burduf ce gonea mai apoi săptămânal, cu mine  pe scaunul din dreapta şoferului în drum spre căminul cinematografiei din Piaţa Izvor.  Până acum ceva ani, pe drumurile astea încă mai treceau căruţe  trase de caii care între timp au devenit angrenaje ascunse sub capotele de tablă vopsită metalic. Mizeria nu mai este pe caldarâm dar pluteşte aproape invizibil şi pe termen lung în aer şi în viscerele noastre.
Din răcoarea nopţii îmi apare în cale o ţigancă măruntă, o mogâldeată brunetă îmbrăcată colorat. Pe cap avea un batic înfăşurat ca bandana mea cu Guns’n Roses, pe care mi-o pun  să îmi acopăr chelia la concertele de hard, într-o încercare disperată de a da timpul înapoi. O fustă colorată şi umflată îi acoperea papucii ieftini de plastic maroniu şi picioarele fără ciorapi, iar un pulovăr întins ca praştia aproape plesnea închis la nasturi peste burta-i umflată ca de gravidă. O privesc cu atenţie şi cu neîncredere încercând să aflu adevăratul scop pe care îl urmăreşte la ora târzie din noapte, oare ce slăbiciune caută la mine de care să poată profita? Poate îmi cere bani să îmi ghicească şi fuge cu ei, aşa cum a păţit-o un cunoscut, sau vrea să îmi vândă un inel măsluit sau un lănţisor contrafăcut, obţinut din aliaje neferoase ieftine şi care bine şlefuit arată ca aurul cel mai pur, sau poate vrea să mă cheme undeva printr-un cort pentru activităţi obscene contracost, ori vrea să îmi ghicească în palmă cu o mână şi căutându-mă cu cealaltă prin buzunare sau mai sigur îmi va băga pe gât un ceas sau un celular furat de la alţii.  Caut suspicios până departe cu privirea, aşteptând să apară de prin boscheţi alţi cumetri şi cumetre care să mă lase în costumul lui Adam şi să -mi tragă şi o mamă de bătaie că nu mi-au găsit bani sau telefoane prin buzunarele mele goale sau prin chiloţi, aşa cum a păţit-o într-un autobuz 39 prin Rahova nea Emil fostul meu colaborator de nădejde  ,  care a mai primit o chelfănelă şi apostrofări prin viu grai colorat  din partea hoţilor, care i-au reproşat  că e ruşinos pentru un om bătrân să umble  fără bani prin buzunare în mijloacele comune de transport.
- Domnu, mă iertaţi, sunt din provincie, vă rog spuneţi-mi şi mie cum pot ajunge la Gara de nord?
Privind neliniştit în jur, mă asigur că este singură, alaiul închipuit de mine întârziind încă să apară şi îmi asum riscul de a-i răspunde aşteptând minciunile, pe care sigur o să mi le îndruge pentru a mă păcăli cu orice preţ.
- Din partea asta şi la ora asta poţi ajunge doar cu taxiul, sau dacă mergi pe jos faci vreo  oră, două până la gară.
-Domnu, nu pot să merg atâta drum pe jos că-s bolnavă, nu am mâncat nimic, iar bani de taxi nu am şi chiar de aş avea tot nu mă ia nimeni pe mine în maşină, îmi răspunse căutându-mi privirea cu ochii ei negri şi pătrunzători, rimelaţi discret pe contur cu dermatograf negru..
Privind-o mai atent observ privirea-i inteligentă dar mascată de o teamă ce nu credeam că o voi întâlni vreodată la ţigănci , aşa că tot cu aceeaşi neîncredere moştenită în buna ei credinţă o întreb..  
-Da ce ai păţit, ce cauţi la ora asta fără un ban prin Bucureşti?
- Domnu, am fost la o rudă care stă în Militari, dar nu am găsit-o acasă. Am rămas noaptea pe drumuri, aşa că mă duc la gară să prind trenu'. Pleacă unu la ora patru, da' nu pot să merg atâta drum pe jos că sunt bolnavă, că abia m-am operat acum o lună de cancer de col la uter, şi mi-au scos doftorii toate alea din mine de nu mai pot să fac nici copii. De aia am şi burta aşa de mare, de la boală şi dacă merg pe jos mi-e frică să nu mă omoare cineva pe stradă, că oamenii s-au înrăit de tot, e noapte, sunt departe de casă şi nu ştii peste cine dai..
 Începusem să o cred şi chiar să o compătimesc iar un sentiment de întrajutorare omenească se trezise în sufletul meu dincolo de orice ziduri rasiste ori interetnice, ca un instinct de supravieţuire până atunci adormit, cu toate că subconştientul încerca încă să mă protejeze împotriva pericolului ce putea răsări din senin oricând, lăsându-mă acolo pe aleile copilăriei uitate, în răcoarea unui nou început de iarnă , mai sărac ,  mai singur şi mai trist decât am fost vreodată. Mă luptam interior mai mult cu temerea proprie de amăgiri mult experimentate în trecut decât cu frica de pericolul concret pe care ni-l pune mereu în faţă viaţa cu labirinturile ei pline de neprevăzut.
Mi-am amintit că de câte ori am pus suflet în încercările mele trecute, am fost crunt lovit de cine nu mă aşteptam, rude ori prieteni, iar acum când eram pregătit şi călit în aşteptarea loviturii fatale, aceasta întârzia cu încăpătânare să apară.
Îşi trecu mâna în jurul gâtului aranjându-şi cozile subţiri de păr negru uşor grizonat şi povesti mai departe...
- Am stat la spital două săptămâni să am grije de nepotu' bolnav tot de cancer, am rămas fără bani şi trebe să mă duc acasă. Sunt din neamu' Căldărarilor, noi facem oale, ibrice şi alambicuri din aramă pentru tării, cu asta ne ocupăm îmi spuse privindu-mă cu ochii ei adânci şi întunecaţi, de parcă în mine un român necunoscut îşi pusese toate speranţele ei de supravieţuire pe lumea asta, care nu vrea sau nu are timp să o înţeleagă.
-Ziceai că îţi este foame , uite am nişte pâine şi nişte salată de vinete. Scot din sacoşă pâinea, o rup pe jumătate şi torn din cutia de plastic pe bucata despicată în două sub ochii ei sticloşi de vulpe flămândă, salata cu miros îmbietor de ulei şi ceapă . Îi întind apoi pâinea şi realizez că în viaţa mea am văzut puţini oameni la fel de înfometaţi. A început imediat să halească pantagruelic porţia concepută ad-hoc, ca şi cum nu ar  mai fi văzut mâncare de două săptămâni. Atunci am înţeles că nu se joacă defel cu vorbele, şi că este la fel ca mulţi alţii, un om simplu şi necăjit care încearcă să supravieţuiască într-o lume mincinoasă, nedreaptă şi ostilă. Atunci m-am hotărât să o ajut cu bani, ca să ajungă cu bine măcar până la gară.
- Hai cu mine, îi zic, trebuie să găsim o soluţie, doar nu o să te las în frig bolnavă şi speriată. Bani nu am la mine, îţi trebuie aproape zece lei ca să poţi plăti taxiul şi o să fac rost de ei, hai cu mine. 
Trebuia să mă întorc la casa părintească, la mama de unde tocmai plecasem pentru a-i cere împrumut cei zece lei.
Auzindu-mi vorbele, în  ochi îi străluci pentru o clipă lumina speranţei, cu toate că o urmă de neîncredere în bunele mele intenţii începu să încolţească, neînţelegând probabil de unde atâta bunăvointă şi răbdare neinteresată din partea mea, a unui român duşmănos care poate că era de acord cu acţiunile mareşalului Antonescu sau cu politicile naziste de exterminare în masă, iar o luptă surdă între speranţă şi neîncredere se ducea în mintea ei răvăşită de atâta istorie distructivă. Nu părea deloc obişnuită cu asemenea atitudine tolerantă din partea străinilor şi odată ce goni foamea cu pâinea proaspăt stropită de vinetele savuroase, începu uşor să se teamă de mine.
-Păi cum vrei să te ia în taxi dacă te îmbraci aşa, de ce nu pui pe tine nişte haine normale ca tot omul şi atunci o să vezi că n-o să mai ai probleme.
- Da cum domnu să mă îmbrac, nu se poate altfel că asta e haina noastră a ţiganilor, ăsta este portul nostru din bătrâni, aşa s-a îmbrăcat mama şi bunica şi aşa mă îmbrac şi eu, că aşa spune legile noastre ţigăneşti.
-Auzi da ce tot zici ţigani, că voi sunteţi rromi.
-Nu ştiu domne ce zici mata cu mârâitura asta rrrom, noi suntem ţigani şi gata, eu aşa ştiu din neamu' meu.
Încântat şi uimit de respectul,tenacitatea  şi de dragostea ei pentru etnia strămoşească tocmai treceam împreună , ca la promenadă pe lângă un grup gălăgios de tineri petrecăreţi care ne aruncară priviri dispreţuitoare.
-Dar legea voastră vă lasă să vă măritaţi cu români?
-Nu ne lasă pentru că e mare păcat, ia gândiţi-vă  cum mi-ar sta mie să mă mărit cu dumneata, cum am arăta unul lângă altul? Ar râde şi curcile de noi, mata alb, eu neagră , mata român în costum şi eu ţigancă în fuste colorate, mata cu şcoală iar eu fără. Acu am patruzeci şi şapte de ani, da cu bolile astea nu ştiu cât o mai duc. Vine iarna, avem casele în câmp şi e tare greu că şi la noi ca şi la români unii au mult şi alţii de nici unele, iar ăia care au, nu au interes de cei care nu au, şi sunt numai pentru ei, că lumea zice că ţiganii se ajută între ei da nu e aşa. Se foloseşte între ei dacă e interes, dacă nu nu. Bogaţii noştri vor totu’ numai pentru ei, la fel ca românii voştri. 
Tot vorbind şi mergând pe bulevard ajungem la aleea întunecată care duce spre blocul maică-mii.
- Hai pe aici, îi spun dar observându-i teama instinctivă de a  urma pe aleea întunecată, un necunoscut ciudat care vrea să ajute o ţigancă, mă opresc lângă un copac şi îi spun să mă aştepte că mă întorc repede. Suflecându-şi fusta tradiţională, se aşeză acolo pe iarba uscată din preajma copacului, ca lângă jarul de la şatra pe care se primenesc mieii puşi pe proţap.
- Da să veniţi că vă aştept.


În vocea ei am simţit atunci clar că nu ştia ce să mai creadă, dar nu cred că mai spera să mă  întorc. Am ajuns la mama, am împrumutat banii cu explicaţii sumare şi m-am întors la copacul unde ţiganca mă aştepta cu bucurie.
- Uite, ţine banii ăştia , opreşte un taxi şi du-te la gară cu Dumnezeu. Drum bun şi sănătate! îi zic eu fericit că am scăpat de o nedorită grijă ce tindea să devină stres în miez de noapte,...un fel de cine naiba m-a pus sau bună seara am dat, belea am...
-Domnu te rog hai cu mine , ia banii că nu mă ia nimeni pe mine dacă nu vorbeşti dumneata.
-Cum să nu te ia? Ai bani, eşti curată, nu eşti beată sau drogată,ce dacă eşti ţigancă, suntem în Europa şi sunt obligaţi de legi să te ia.
-Nu mă ia domnu nimeni, ţine banii şi ajută-mă, că nu respectă nimeni legea în ţara asta.
Avea dreptate aşa că m-am lăsat convins din nou cu greutate şi neîncredere în faptul că o voi putea ajuta. Am plecat împreună spre o staţie de taxi din faţa unui mall bucureştean, şi pentru că în perioada aceea se efectua prin ţară acţiunea de numărare a poporului o întreb curios dacă a făcut recensământul populaţiei şi al locuinţelor...
- Ce e ăla regenzămând, că n-am furat nimica şi nu ştiu să fac. Nu am luat nici boletinu cu mine să nu mi-l fure cineva.
- Da bilet de tren ai?
-Nu am da văd eu acolo, numa la gară să ajung.
În staţie aşteptau trei taxiuri la coada pentru clienţi. Atunci îmi fac o strategie simplă de abordare a şoferului şi deschid portiera ultimului taxi din coada de maşini. Ţiganca mă aştepta pitită la distanţă în spatele maşinilor.
- Vă salut, am o problemă, trebuie să ajut pe cineva să ajungă la gară, uitaţi banii plătesc eu înainte , vă rog să mă ajutaţi că este o femeie bolnavă şi necăjită, chiar dacă este ţigancă.
Şoferul îmi spune că nu este nici o problemă, ia banii şi o invită să urce pentru a o duce la gară.
Rămas uimit de “normalitatea” situaţiei şi promtitudinea răspunsului afirmativ, îi deschid fericit uşa femeii care se urcă privindu-mă cu ochi negri, pătrunzători lăcrimând de mulţumire şi recunoştinţă.
 De copil am tot avut probleme cu ţiganii , dar abia acum realizez că le-am avut cu aceia dintre ei care îşi pierduseră tradiţiile şi credinţa, dezumanizându-se astfel complet ceea ce nu se întâmplase şi cu această femeie nomadă.
Ştiu că mare lucru nu am făcut pentru ea, dar privirea-i recunoscătoare mă face fericit pentru multă vreme fiindcă  am simţit vraja gândului bun ce îl va  avea pentru mine mereu. 
De multe ori este atât de uşor să fii fericit.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă abătusem destul de mult de la drumul meu iar ora era târzie, umblam pe străzi obosit , flămând şi fără bani, iar ultimul tramvai se retrăsese de mult în depou. Mergeam spre casă pe aceleaşi drumuri întortocheate ale cartierului meu, care se intersectau cu drumurile aceleiaşi chinuite vieţi. Treceam aproape fără să realizez pe lângă blocul unde locuia iubita mea în urmă cu zeci de ani şi întunericul prinde viaţă deodată ca într-o sală de cinema. Filmul este proiectat holografic având ca decor faţada unei centrale termice, ciuperca de gunoi din preajma blocului cu patru etaje, iarba şi colb amestecate în lumina felinarelor şi acelaşi cer prăfuit şi înstelat.. Eu , mai tânăr cu treizeci de ani mă plimbam cu iubita mea ţinîndu-ne de mână sub privirile  şi chicotelile unui grup de ameţiţi gălăgioşi, puşi pe harţă. Din ciuperca iese încheindu-se cu dreapta la şliţ un tip brunet de statură medie, îmbrăcat în haine de cocalar,  care, încurajat de obrăzniciile găştii la care se întorcea cu băşica uşurată şi cu rânjetul pe faţa-i schimonosită de plăcere, se opreşte în dreptul nostru întrebându-ne de sănătate şi scărpinându-se cu cealaltă  mână în nas.
- Unde staţi frumoşilor, unde aţi fost ......Încerc să îi explic  că nu îl priveşte aceste lucruri şi că încalcă orice lege fie ea chiar golănească abordând un cuplu în felul acesta mitocănesc, dar nu apuc să-mi termin fraza primind fulgerător şi neaşteptat un upercut de dreapta în bărbie care m-a făcut ko. Individul nu avea nici o lege. Mă dezmeticesc repede şi ameţit îmi caut cu privirea agresorul care intrase adânc în colonul găştii , printre ţigani romanizaţi şi alţi câţiva derbedei români care dansau în jurul sticlelor de vin ieftin, goale, râzând zgomotos, acompaniaţi fiind de un casetofon pe baterii ce emana grobian muzică orientală.
Acum, trezit după treizeci de ani scutur din cap lăsând amintirea în colbul vremilor şi trec grăbit pe lângă geamul de la etajul unu, spre care trimiteam sms-uri cu pietricele sau cu bulgări de zăpadă. Geamul este  şi acum acelaşi, îl recunosc după o mică crăpătură dar proprietarul şi draperia sunt altele.
Pe măsură ce merg spre casă mă întorc zburând parcă şi mai mult în timp. Ajung în prejma complexului de unde, în copilărie cumpăram pâine, sifoane îngheţată şi prăjituri. O altă hologramă se aprinde în întunericul minţii mele ca într-un aparat de filmat şi se proiectează pe zidul de mozaic verde al frizeriei, care încă mai funcţionează ca prin minune chiar şi acum după patruzeci de ani. Pe drumul în pantă, plin de praful încins al verii se zăreau smocuri de iarbă îngălbenită şi muşuroaie de furnici active. Eram un puşti cam de un metru agăţat de mâna tatii. Lacrimile săpaseră pe faţa mea un canal prin praful depus sub gene şi pe obraji. Cu puţin înainte mă tăvălise pe acolo, un derbedeu negricios mult mai mare ca vârstă şi gabarit decât mine  pentru că nu mă lăsasem buzunărit de banii de pâine şi îngheţată primiţi de acasă. Îl căutam cu privirea pentru a-l arăta tatii, singurul în stare să mă apere şi să mă răzbune. Puştiul stătea cu spatele spre noi, ca un păianjen după un copac, aşteptând probabil alt fraier care să îi cadă în plasă. Avea urechile mici, rotunde şi închise spre tâmple ca o pâlnie sau ca o gură deschisă de peşte răpitor. Un ţigan îl recunoşti şi după urechi iar tata a înteles repede cu cine are de-a face şi ca atare l-a ridicat pe la spate, cu mâna dreaptă de urechea lui stângă întrebându-l : - Unde stai măgarule?-..Hai la tactu să-i spun eu ce face tâlharul lui prin cartier.   L-a dus aşa, cu faţa schimonosită din cauza jenei resimţite la ureche,  pâna la uşa apartamentului în spatele căreia se ascundea un terchea-berchea beat mort, cu care nu se putea discuta şi în braţele căruia tata i-a aruncat cu reproş odrasla, grăbindu-se apoi să plece din scara blocului în care comunismul asimilase ţigani printre români, bulversând şi schimbând tradiţiile şi credinţa ambelor naţii.
Holograma s-a stins apoi încet, timp în care treceam singur pe lângă blocul experiment, acum fără tata care dispăruse în neant.
Tot comunismul a fost un experiment, un experiment apărut în lupta seculară dintre catolicism şi ortodoxie. Fericit că ortodoxia a supravieţuit chiar şi acelui experiment nereuşit din punct de vedere social, dar reuşit ca şarpe al luptei din sânul creştinităţii, obosit, înfometat, speriat de amintiri şi sărac mă grăbesc prin noapte în interminabilul meu drum spre casă. Deşi încă nu a răsărit soarele sar neatent în drum, ca şopârla cu limba scoasă, direct în faţa unui taxi care opreşte la un metru de mine. Din el coboară un bărbat brunet cu faţa măslinie de indian care mă dojeneşte cu blândeţe: - Ce faci domnu, de ce nu te uiţi pe unde mergi,  dacă te făceam pilaf?..Hai urcă să te duc acasă că eşti obosit. Stai departe?
- Cam la zece minute de aici, dar nu am bani să plătesc. Mulţumesc că m-ai ferit, îi răspund eu speriat de ce era să păţesc.
- Hai urcă, domnu, te duc gratis azi face cinste firma îmi spune în glumă, dar ceasul îl pun ca să nu primesc vreo reclamaţie.
Mă urc cu neîncredere lăsându-mă pe mâinile omului apărut ca din piatră seacă, de niciunde şi de nicăieri. După vreo zece minute opreşte lăsându-mă chiar în faţa casei. Aparatul de taxat arăta  zece  lei, adică fix banii cu care plătisem taxiul spre gară. Am coborât mulţumindu-i şi privindu-l cu recunoştinţă în ochii negri, pătrunzători care mă priveau cu bunătate anticipând probabil vraja gândului cel bun pe care îl voi avea pentru el mereu. 
E atât de uşor să faci pe cineva fericit!

luni, 7 noiembrie 2011

Poporul de împăraţi din ţara nimănui!




Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romană, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! 
Suntem un popor „nascut batran", sau „neterminat", spun unii, „popor vegetal", proclama altii! „Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut „in calea rautatilor", proclamam noi! Sau „greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. „Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre noi? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat? De ce? 
Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie" care era, pentru antici, „cea mai numeroasa" dupa aceea „a inzilor". O semintie care, considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina! 
Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei românesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok - Jirecek - Philippide) a explodat in puzderie de insule" gravitand, de jur imprejurul continentului nord-dunarean" (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Si erodarea" a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fostaVlahie care este Tara lui Asan", Insula Serpilor in 1948. 
De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii noştri au fost cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Herodot)? 
In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca românii erau oamenii. cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului"! Si nici-un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara "Magna Valahia" (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau blocul dacic" (1595 Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria", am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.e.n. si 106 e.n.? De ce, daca erau superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii" (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii ex toto orbe Romano" (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei si supunerii fata de porunci" (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte" a „poporului nemuritorilor" (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon). De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara de batranete" sau „viata fara de moarte" nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, Luceafarului"? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi", adica fii de imparat si nevestelor lor „cocoane", de ce voievozii s-au numit „dominus - domn", purtind mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata" l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium" din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „poporul sarac din tara bogata"? De ce, darzi si razboinici, „adevarata intruchipare a lui Marte" (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu singele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitindu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand, „ucrainieni"? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra"? De ce noi, „urmasii cetatenilor Romei" care au cladit Europa, noi artefact al istoriei suntem astazi „invitati" sa „intram", alaturi de urmasii „barbarilor" in „casa comuna" care a fost, in fapt „Casa noastră”? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea:”Apa trece pietrele raman"! „Capul plecat sabia nu-l taie"! „Fa-te frate cu dracul pana treci puntea"! s.a.m.d, sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care, in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din „pizma" care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara "cizmarul peste calapod"? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora" si niciodata „barna" din proprii ochi? De ce la noi, prostul moare" intotdeauna de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodata principiul omul potrivit, la locul potrivit"? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade!"? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange cureaua un pic", o sa-i fie bine, candva, „la pastele cailor" sau, mai curand, pe lumea cealalta? 
„Vulturii nu vaneaza muste!" Totul se perpetueaza nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat, de fiecare data, sa incepem cu inceputul - cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti"! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului"! 
Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri"! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism" la fel de antiuman ca si celproletar"? Chiar nu putem trai fara „isme"?. 
Ce ne lipseşte? 
Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim plan la elite, ne saboteaza „Interesul Naţional”, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V i.e.n., de Mauricius in veacul VI e.n., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strajnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate - si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli"! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara"! „Sub o conducere unitara", semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! 
Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu Eu"? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de Maur" n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian, tradat si ucis, Gelu, parasit si uitat, Ahtum, tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. 
Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni". Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat". Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte", prea rar saturandu-se de nesfarsita „reforma" si sculandu-se impotriva balaurilor care ne inghit de vii" (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici"! 
Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de „la opinca la vladica", pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup. 
Dovada ca doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor" de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI, astazi: 

In cele patru parti ale lumii 
Prea numiti erau românii 
Ca sunt escusiti la fire 
Dar n-au intre ei unire. 
Si dintr-a lor neunire 
Va veni a tarii peire" 
(Istoria Tarii Romanesti da la let 1769) 

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna interesul national, lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736 - 1739, unul din cumplitele razboaie ruso - austro - turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala" (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano- germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati români in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!" Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi - un popor de supravietuitori! 
Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si - Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-a Noi Ordini" continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta". Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri" si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit România. Cum? 
Ne dezvaluie secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fireusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii"! 
Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma". Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti", boieri.Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii" care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie - 10 mai 1866! 
In locul lui Cuza care a acceptat sacrificul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi" am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea" reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat! 
Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizare a structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca "In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!" 
De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii" sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita gresala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti", adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914 - 1919 definind-o drept „Turn Babel. in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice. Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a României. 
„Românii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele românesti. Nimeni nu mai simtea româneste"! (C. Argetoianu). 
Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici"? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu 1 milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine's Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnindu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips - neprimind ordinul de lupta, armata Tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi „criminal de razboi" figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori", care, vanzand secrete economice si militare „n-au tradat poporul român, ci pe Ceausescu!" 
In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea româna, angajandu-i pe români intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani" din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca, deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data"! (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost cheia de bolta" a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri", unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari. 
Ai voie? 
Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute ? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) alesi", despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de români, pamant românesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? 
Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni" (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, si noi „o misie a implini in lume" (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarati si uniti" sub steagul lui! Cine s-a saturat de România este liber sa plece unde-o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii! 
De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din noi! 

Românul, duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate, cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme", nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generati de romani-Napoleoni si „imparati"? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor", intr-unul de „cuceritor"? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA?

autor : 
Mircea Dogaru