joi, 24 noiembrie 2011

Legea câinilor maidanezi


Doar de noi depinde, oameni buni, ca aceste fiinţe nevinovate să nu fie eutanasiate, iar totul este mai simplu decât ne putem închipui. De ce să mai aşteptăm legile proaste ale unor neisprăviţi  de  conducători, pe care din păcate şi din lipsă de alte variante i-am ales chiar noi, când legile comunităţii le putem face singuri. Legea este simplă..., şi este doar una singură, pentru că alta nu există... OMUL SFINŢEŞTE LOCUL
Astfel că, pentru a scăpa ţara de animale fără stăpân şi pentru a nu se mai ajunge ca bietele animale să fie ucise  cu singurul mobil de a mai umple nişte buzunare nesimţite şi criminale, fără să mai plângem sau să ne mai văităm pe la colţurile parlamentului care se dovedeşte a fi de prisos pentru naţia română în luarea unor decizii importante şi folositoare, trebuie să aplicăm singura lege de bun simţ care este posibilă în aceste momente. Astfel că, dacă fiecare asociaţie de locatari din oraşele ţării ar pune mână de la mână şi ar face sau ar construi un coteţ pentru un câine ce ar deveni paznicul credincios al fiecărui bloc, astfel lucrurile s-ar rezolva de la sine şi toată lumea ar fi mulţumită. Costurile lunare pentru îngrijirea unui animal ar fi  nesemnificative, raportat la numărul membrilor unei asociaţii de locatari, iar femeia de serviciu  ar avea în plus, preocuparea de a hrăni câinele blocului . Am văzut deja prin sectorul 6, în zona Valea Argeşului câteva blocuri, în grădina cărora au apărut coteţe pentru câini, iar iubitorii de animale au prins în cheltuielile blocului pe lângă costurile deja foarte mari de întreţinere şi cei câţiva bănuţi pe cap de familie necesari pentru îngrijirea şi hrana acestor paznici de nădejde. În Bucureşti, spre exemplu dacă fiecare asociaţie ar face acelaşi lucru, în scurt timp nu ar mai exista pe străzi câini vagabonzi, toţi aceştia ar avea coteţ  şi ar fi îngrijiţi şi hrăniţi corespunzător. Pentru acest lucru nu este nevoie să aşteptăm clemenţă de la nişte demenţi pentru care cel mai uşor lucru este să omoare aceste animale, ci trebuie să gândim cu sufletul urmând legile normale ale firii şi ale bunului simţ.

http://generatianimanui.blogspot.com/2011/04/alesul-sau-despre-eutanasiea-cainilor.html

miercuri, 9 noiembrie 2011

ŢIGANCA




Era aproape de miezul nopţii şi mă grăbeam să ajung pe jos acasă, după o zi lungă, plăcută, dar istovitoare. Lumina stelelor abia se zărea prin praful şi fumul ridicat spre cer în goana zilei ce se curmase. Liniştea nopţii poseda străzile, iar neliniştea îmi fura speranţa că voi mai prinde ca de obicei ultimul tramvai. Căram anevoie printre frunzele toamnei o pungă de plastic în care aveam o pâine proaspătă şi o cutie cu salată de vinete, pe care mi le dăduse mama cu destinaţie precisă. Pe străzi trecea câte un taxi galben fără clienţi şi fără cai. Călcam retrospectiv pe drumul vieţii mele, pe aleile tinereţii unde făcusem cărare în asfalt spre liceul cel mai apropiat de casa părintească, sau spre locurile pline de amintirile care mi-au fost hărăzite. Sunt în cartierul în care am crescut şi pe care îl cunosc cu fiecare pom. Aici mă simt un fel de sef de trib indian care nu poate păţi nimic pentru că ştie tot ce respiră şi mişcă. Tot pe aici treceam cu tata acum patruzeci de ani spre autobuzul roşu cu burduf ce gonea mai apoi săptămânal, cu mine  pe scaunul din dreapta şoferului în drum spre căminul cinematografiei din Piaţa Izvor.  Până acum ceva ani, pe drumurile astea încă mai treceau căruţe  trase de caii care între timp au devenit angrenaje ascunse sub capotele de tablă vopsită metalic. Mizeria nu mai este pe caldarâm dar pluteşte aproape invizibil şi pe termen lung în aer şi în viscerele noastre.
Din răcoarea nopţii îmi apare în cale o ţigancă măruntă, o mogâldeată brunetă îmbrăcată colorat. Pe cap avea un batic înfăşurat ca bandana mea cu Guns’n Roses, pe care mi-o pun  să îmi acopăr chelia la concertele de hard, într-o încercare disperată de a da timpul înapoi. O fustă colorată şi umflată îi acoperea papucii ieftini de plastic maroniu şi picioarele fără ciorapi, iar un pulovăr întins ca praştia aproape plesnea închis la nasturi peste burta-i umflată ca de gravidă. O privesc cu atenţie şi cu neîncredere încercând să aflu adevăratul scop pe care îl urmăreşte la ora târzie din noapte, oare ce slăbiciune caută la mine de care să poată profita? Poate îmi cere bani să îmi ghicească şi fuge cu ei, aşa cum a păţit-o un cunoscut, sau vrea să îmi vândă un inel măsluit sau un lănţisor contrafăcut, obţinut din aliaje neferoase ieftine şi care bine şlefuit arată ca aurul cel mai pur, sau poate vrea să mă cheme undeva printr-un cort pentru activităţi obscene contracost, ori vrea să îmi ghicească în palmă cu o mână şi căutându-mă cu cealaltă prin buzunare sau mai sigur îmi va băga pe gât un ceas sau un celular furat de la alţii.  Caut suspicios până departe cu privirea, aşteptând să apară de prin boscheţi alţi cumetri şi cumetre care să mă lase în costumul lui Adam şi să -mi tragă şi o mamă de bătaie că nu mi-au găsit bani sau telefoane prin buzunarele mele goale sau prin chiloţi, aşa cum a păţit-o într-un autobuz 39 prin Rahova nea Emil fostul meu colaborator de nădejde  ,  care a mai primit o chelfănelă şi apostrofări prin viu grai colorat  din partea hoţilor, care i-au reproşat  că e ruşinos pentru un om bătrân să umble  fără bani prin buzunare în mijloacele comune de transport.
- Domnu, mă iertaţi, sunt din provincie, vă rog spuneţi-mi şi mie cum pot ajunge la Gara de nord?
Privind neliniştit în jur, mă asigur că este singură, alaiul închipuit de mine întârziind încă să apară şi îmi asum riscul de a-i răspunde aşteptând minciunile, pe care sigur o să mi le îndruge pentru a mă păcăli cu orice preţ.
- Din partea asta şi la ora asta poţi ajunge doar cu taxiul, sau dacă mergi pe jos faci vreo  oră, două până la gară.
-Domnu, nu pot să merg atâta drum pe jos că-s bolnavă, nu am mâncat nimic, iar bani de taxi nu am şi chiar de aş avea tot nu mă ia nimeni pe mine în maşină, îmi răspunse căutându-mi privirea cu ochii ei negri şi pătrunzători, rimelaţi discret pe contur cu dermatograf negru..
Privind-o mai atent observ privirea-i inteligentă dar mascată de o teamă ce nu credeam că o voi întâlni vreodată la ţigănci , aşa că tot cu aceeaşi neîncredere moştenită în buna ei credinţă o întreb..  
-Da ce ai păţit, ce cauţi la ora asta fără un ban prin Bucureşti?
- Domnu, am fost la o rudă care stă în Militari, dar nu am găsit-o acasă. Am rămas noaptea pe drumuri, aşa că mă duc la gară să prind trenu'. Pleacă unu la ora patru, da' nu pot să merg atâta drum pe jos că sunt bolnavă, că abia m-am operat acum o lună de cancer de col la uter, şi mi-au scos doftorii toate alea din mine de nu mai pot să fac nici copii. De aia am şi burta aşa de mare, de la boală şi dacă merg pe jos mi-e frică să nu mă omoare cineva pe stradă, că oamenii s-au înrăit de tot, e noapte, sunt departe de casă şi nu ştii peste cine dai..
 Începusem să o cred şi chiar să o compătimesc iar un sentiment de întrajutorare omenească se trezise în sufletul meu dincolo de orice ziduri rasiste ori interetnice, ca un instinct de supravieţuire până atunci adormit, cu toate că subconştientul încerca încă să mă protejeze împotriva pericolului ce putea răsări din senin oricând, lăsându-mă acolo pe aleile copilăriei uitate, în răcoarea unui nou început de iarnă , mai sărac ,  mai singur şi mai trist decât am fost vreodată. Mă luptam interior mai mult cu temerea proprie de amăgiri mult experimentate în trecut decât cu frica de pericolul concret pe care ni-l pune mereu în faţă viaţa cu labirinturile ei pline de neprevăzut.
Mi-am amintit că de câte ori am pus suflet în încercările mele trecute, am fost crunt lovit de cine nu mă aşteptam, rude ori prieteni, iar acum când eram pregătit şi călit în aşteptarea loviturii fatale, aceasta întârzia cu încăpătânare să apară.
Îşi trecu mâna în jurul gâtului aranjându-şi cozile subţiri de păr negru uşor grizonat şi povesti mai departe...
- Am stat la spital două săptămâni să am grije de nepotu' bolnav tot de cancer, am rămas fără bani şi trebe să mă duc acasă. Sunt din neamu' Căldărarilor, noi facem oale, ibrice şi alambicuri din aramă pentru tării, cu asta ne ocupăm îmi spuse privindu-mă cu ochii ei adânci şi întunecaţi, de parcă în mine un român necunoscut îşi pusese toate speranţele ei de supravieţuire pe lumea asta, care nu vrea sau nu are timp să o înţeleagă.
-Ziceai că îţi este foame , uite am nişte pâine şi nişte salată de vinete. Scot din sacoşă pâinea, o rup pe jumătate şi torn din cutia de plastic pe bucata despicată în două sub ochii ei sticloşi de vulpe flămândă, salata cu miros îmbietor de ulei şi ceapă . Îi întind apoi pâinea şi realizez că în viaţa mea am văzut puţini oameni la fel de înfometaţi. A început imediat să halească pantagruelic porţia concepută ad-hoc, ca şi cum nu ar  mai fi văzut mâncare de două săptămâni. Atunci am înţeles că nu se joacă defel cu vorbele, şi că este la fel ca mulţi alţii, un om simplu şi necăjit care încearcă să supravieţuiască într-o lume mincinoasă, nedreaptă şi ostilă. Atunci m-am hotărât să o ajut cu bani, ca să ajungă cu bine măcar până la gară.
- Hai cu mine, îi zic, trebuie să găsim o soluţie, doar nu o să te las în frig bolnavă şi speriată. Bani nu am la mine, îţi trebuie aproape zece lei ca să poţi plăti taxiul şi o să fac rost de ei, hai cu mine. 
Trebuia să mă întorc la casa părintească, la mama de unde tocmai plecasem pentru a-i cere împrumut cei zece lei.
Auzindu-mi vorbele, în  ochi îi străluci pentru o clipă lumina speranţei, cu toate că o urmă de neîncredere în bunele mele intenţii începu să încolţească, neînţelegând probabil de unde atâta bunăvointă şi răbdare neinteresată din partea mea, a unui român duşmănos care poate că era de acord cu acţiunile mareşalului Antonescu sau cu politicile naziste de exterminare în masă, iar o luptă surdă între speranţă şi neîncredere se ducea în mintea ei răvăşită de atâta istorie distructivă. Nu părea deloc obişnuită cu asemenea atitudine tolerantă din partea străinilor şi odată ce goni foamea cu pâinea proaspăt stropită de vinetele savuroase, începu uşor să se teamă de mine.
-Păi cum vrei să te ia în taxi dacă te îmbraci aşa, de ce nu pui pe tine nişte haine normale ca tot omul şi atunci o să vezi că n-o să mai ai probleme.
- Da cum domnu să mă îmbrac, nu se poate altfel că asta e haina noastră a ţiganilor, ăsta este portul nostru din bătrâni, aşa s-a îmbrăcat mama şi bunica şi aşa mă îmbrac şi eu, că aşa spune legile noastre ţigăneşti.
-Auzi da ce tot zici ţigani, că voi sunteţi rromi.
-Nu ştiu domne ce zici mata cu mârâitura asta rrrom, noi suntem ţigani şi gata, eu aşa ştiu din neamu' meu.
Încântat şi uimit de respectul,tenacitatea  şi de dragostea ei pentru etnia strămoşească tocmai treceam împreună , ca la promenadă pe lângă un grup gălăgios de tineri petrecăreţi care ne aruncară priviri dispreţuitoare.
-Dar legea voastră vă lasă să vă măritaţi cu români?
-Nu ne lasă pentru că e mare păcat, ia gândiţi-vă  cum mi-ar sta mie să mă mărit cu dumneata, cum am arăta unul lângă altul? Ar râde şi curcile de noi, mata alb, eu neagră , mata român în costum şi eu ţigancă în fuste colorate, mata cu şcoală iar eu fără. Acu am patruzeci şi şapte de ani, da cu bolile astea nu ştiu cât o mai duc. Vine iarna, avem casele în câmp şi e tare greu că şi la noi ca şi la români unii au mult şi alţii de nici unele, iar ăia care au, nu au interes de cei care nu au, şi sunt numai pentru ei, că lumea zice că ţiganii se ajută între ei da nu e aşa. Se foloseşte între ei dacă e interes, dacă nu nu. Bogaţii noştri vor totu’ numai pentru ei, la fel ca românii voştri. 
Tot vorbind şi mergând pe bulevard ajungem la aleea întunecată care duce spre blocul maică-mii.
- Hai pe aici, îi spun dar observându-i teama instinctivă de a  urma pe aleea întunecată, un necunoscut ciudat care vrea să ajute o ţigancă, mă opresc lângă un copac şi îi spun să mă aştepte că mă întorc repede. Suflecându-şi fusta tradiţională, se aşeză acolo pe iarba uscată din preajma copacului, ca lângă jarul de la şatra pe care se primenesc mieii puşi pe proţap.
- Da să veniţi că vă aştept.


În vocea ei am simţit atunci clar că nu ştia ce să mai creadă, dar nu cred că mai spera să mă  întorc. Am ajuns la mama, am împrumutat banii cu explicaţii sumare şi m-am întors la copacul unde ţiganca mă aştepta cu bucurie.
- Uite, ţine banii ăştia , opreşte un taxi şi du-te la gară cu Dumnezeu. Drum bun şi sănătate! îi zic eu fericit că am scăpat de o nedorită grijă ce tindea să devină stres în miez de noapte,...un fel de cine naiba m-a pus sau bună seara am dat, belea am...
-Domnu te rog hai cu mine , ia banii că nu mă ia nimeni pe mine dacă nu vorbeşti dumneata.
-Cum să nu te ia? Ai bani, eşti curată, nu eşti beată sau drogată,ce dacă eşti ţigancă, suntem în Europa şi sunt obligaţi de legi să te ia.
-Nu mă ia domnu nimeni, ţine banii şi ajută-mă, că nu respectă nimeni legea în ţara asta.
Avea dreptate aşa că m-am lăsat convins din nou cu greutate şi neîncredere în faptul că o voi putea ajuta. Am plecat împreună spre o staţie de taxi din faţa unui mall bucureştean, şi pentru că în perioada aceea se efectua prin ţară acţiunea de numărare a poporului o întreb curios dacă a făcut recensământul populaţiei şi al locuinţelor...
- Ce e ăla regenzămând, că n-am furat nimica şi nu ştiu să fac. Nu am luat nici boletinu cu mine să nu mi-l fure cineva.
- Da bilet de tren ai?
-Nu am da văd eu acolo, numa la gară să ajung.
În staţie aşteptau trei taxiuri la coada pentru clienţi. Atunci îmi fac o strategie simplă de abordare a şoferului şi deschid portiera ultimului taxi din coada de maşini. Ţiganca mă aştepta pitită la distanţă în spatele maşinilor.
- Vă salut, am o problemă, trebuie să ajut pe cineva să ajungă la gară, uitaţi banii plătesc eu înainte , vă rog să mă ajutaţi că este o femeie bolnavă şi necăjită, chiar dacă este ţigancă.
Şoferul îmi spune că nu este nici o problemă, ia banii şi o invită să urce pentru a o duce la gară.
Rămas uimit de “normalitatea” situaţiei şi promtitudinea răspunsului afirmativ, îi deschid fericit uşa femeii care se urcă privindu-mă cu ochi negri, pătrunzători lăcrimând de mulţumire şi recunoştinţă.
 De copil am tot avut probleme cu ţiganii , dar abia acum realizez că le-am avut cu aceia dintre ei care îşi pierduseră tradiţiile şi credinţa, dezumanizându-se astfel complet ceea ce nu se întâmplase şi cu această femeie nomadă.
Ştiu că mare lucru nu am făcut pentru ea, dar privirea-i recunoscătoare mă face fericit pentru multă vreme fiindcă  am simţit vraja gândului bun ce îl va  avea pentru mine mereu. 
De multe ori este atât de uşor să fii fericit.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă abătusem destul de mult de la drumul meu iar ora era târzie, umblam pe străzi obosit , flămând şi fără bani, iar ultimul tramvai se retrăsese de mult în depou. Mergeam spre casă pe aceleaşi drumuri întortocheate ale cartierului meu, care se intersectau cu drumurile aceleiaşi chinuite vieţi. Treceam aproape fără să realizez pe lângă blocul unde locuia iubita mea în urmă cu zeci de ani şi întunericul prinde viaţă deodată ca într-o sală de cinema. Filmul este proiectat holografic având ca decor faţada unei centrale termice, ciuperca de gunoi din preajma blocului cu patru etaje, iarba şi colb amestecate în lumina felinarelor şi acelaşi cer prăfuit şi înstelat.. Eu , mai tânăr cu treizeci de ani mă plimbam cu iubita mea ţinîndu-ne de mână sub privirile  şi chicotelile unui grup de ameţiţi gălăgioşi, puşi pe harţă. Din ciuperca iese încheindu-se cu dreapta la şliţ un tip brunet de statură medie, îmbrăcat în haine de cocalar,  care, încurajat de obrăzniciile găştii la care se întorcea cu băşica uşurată şi cu rânjetul pe faţa-i schimonosită de plăcere, se opreşte în dreptul nostru întrebându-ne de sănătate şi scărpinându-se cu cealaltă  mână în nas.
- Unde staţi frumoşilor, unde aţi fost ......Încerc să îi explic  că nu îl priveşte aceste lucruri şi că încalcă orice lege fie ea chiar golănească abordând un cuplu în felul acesta mitocănesc, dar nu apuc să-mi termin fraza primind fulgerător şi neaşteptat un upercut de dreapta în bărbie care m-a făcut ko. Individul nu avea nici o lege. Mă dezmeticesc repede şi ameţit îmi caut cu privirea agresorul care intrase adânc în colonul găştii , printre ţigani romanizaţi şi alţi câţiva derbedei români care dansau în jurul sticlelor de vin ieftin, goale, râzând zgomotos, acompaniaţi fiind de un casetofon pe baterii ce emana grobian muzică orientală.
Acum, trezit după treizeci de ani scutur din cap lăsând amintirea în colbul vremilor şi trec grăbit pe lângă geamul de la etajul unu, spre care trimiteam sms-uri cu pietricele sau cu bulgări de zăpadă. Geamul este  şi acum acelaşi, îl recunosc după o mică crăpătură dar proprietarul şi draperia sunt altele.
Pe măsură ce merg spre casă mă întorc zburând parcă şi mai mult în timp. Ajung în prejma complexului de unde, în copilărie cumpăram pâine, sifoane îngheţată şi prăjituri. O altă hologramă se aprinde în întunericul minţii mele ca într-un aparat de filmat şi se proiectează pe zidul de mozaic verde al frizeriei, care încă mai funcţionează ca prin minune chiar şi acum după patruzeci de ani. Pe drumul în pantă, plin de praful încins al verii se zăreau smocuri de iarbă îngălbenită şi muşuroaie de furnici active. Eram un puşti cam de un metru agăţat de mâna tatii. Lacrimile săpaseră pe faţa mea un canal prin praful depus sub gene şi pe obraji. Cu puţin înainte mă tăvălise pe acolo, un derbedeu negricios mult mai mare ca vârstă şi gabarit decât mine  pentru că nu mă lăsasem buzunărit de banii de pâine şi îngheţată primiţi de acasă. Îl căutam cu privirea pentru a-l arăta tatii, singurul în stare să mă apere şi să mă răzbune. Puştiul stătea cu spatele spre noi, ca un păianjen după un copac, aşteptând probabil alt fraier care să îi cadă în plasă. Avea urechile mici, rotunde şi închise spre tâmple ca o pâlnie sau ca o gură deschisă de peşte răpitor. Un ţigan îl recunoşti şi după urechi iar tata a înteles repede cu cine are de-a face şi ca atare l-a ridicat pe la spate, cu mâna dreaptă de urechea lui stângă întrebându-l : - Unde stai măgarule?-..Hai la tactu să-i spun eu ce face tâlharul lui prin cartier.   L-a dus aşa, cu faţa schimonosită din cauza jenei resimţite la ureche,  pâna la uşa apartamentului în spatele căreia se ascundea un terchea-berchea beat mort, cu care nu se putea discuta şi în braţele căruia tata i-a aruncat cu reproş odrasla, grăbindu-se apoi să plece din scara blocului în care comunismul asimilase ţigani printre români, bulversând şi schimbând tradiţiile şi credinţa ambelor naţii.
Holograma s-a stins apoi încet, timp în care treceam singur pe lângă blocul experiment, acum fără tata care dispăruse în neant.
Tot comunismul a fost un experiment, un experiment apărut în lupta seculară dintre catolicism şi ortodoxie. Fericit că ortodoxia a supravieţuit chiar şi acelui experiment nereuşit din punct de vedere social, dar reuşit ca şarpe al luptei din sânul creştinităţii, obosit, înfometat, speriat de amintiri şi sărac mă grăbesc prin noapte în interminabilul meu drum spre casă. Deşi încă nu a răsărit soarele sar neatent în drum, ca şopârla cu limba scoasă, direct în faţa unui taxi care opreşte la un metru de mine. Din el coboară un bărbat brunet cu faţa măslinie de indian care mă dojeneşte cu blândeţe: - Ce faci domnu, de ce nu te uiţi pe unde mergi,  dacă te făceam pilaf?..Hai urcă să te duc acasă că eşti obosit. Stai departe?
- Cam la zece minute de aici, dar nu am bani să plătesc. Mulţumesc că m-ai ferit, îi răspund eu speriat de ce era să păţesc.
- Hai urcă, domnu, te duc gratis azi face cinste firma îmi spune în glumă, dar ceasul îl pun ca să nu primesc vreo reclamaţie.
Mă urc cu neîncredere lăsându-mă pe mâinile omului apărut ca din piatră seacă, de niciunde şi de nicăieri. După vreo zece minute opreşte lăsându-mă chiar în faţa casei. Aparatul de taxat arăta  zece  lei, adică fix banii cu care plătisem taxiul spre gară. Am coborât mulţumindu-i şi privindu-l cu recunoştinţă în ochii negri, pătrunzători care mă priveau cu bunătate anticipând probabil vraja gândului cel bun pe care îl voi avea pentru el mereu. 
E atât de uşor să faci pe cineva fericit!

luni, 7 noiembrie 2011

Poporul de împăraţi din ţara nimănui!




Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romană, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! 
Suntem un popor „nascut batran", sau „neterminat", spun unii, „popor vegetal", proclama altii! „Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut „in calea rautatilor", proclamam noi! Sau „greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. „Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre noi? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat? De ce? 
Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie" care era, pentru antici, „cea mai numeroasa" dupa aceea „a inzilor". O semintie care, considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina! 
Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei românesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok - Jirecek - Philippide) a explodat in puzderie de insule" gravitand, de jur imprejurul continentului nord-dunarean" (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Si erodarea" a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fostaVlahie care este Tara lui Asan", Insula Serpilor in 1948. 
De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii noştri au fost cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Herodot)? 
In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca românii erau oamenii. cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului"! Si nici-un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara "Magna Valahia" (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau blocul dacic" (1595 Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria", am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.e.n. si 106 e.n.? De ce, daca erau superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii" (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii ex toto orbe Romano" (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei si supunerii fata de porunci" (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte" a „poporului nemuritorilor" (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon). De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara de batranete" sau „viata fara de moarte" nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, Luceafarului"? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi", adica fii de imparat si nevestelor lor „cocoane", de ce voievozii s-au numit „dominus - domn", purtind mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata" l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium" din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „poporul sarac din tara bogata"? De ce, darzi si razboinici, „adevarata intruchipare a lui Marte" (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu singele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitindu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand, „ucrainieni"? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra"? De ce noi, „urmasii cetatenilor Romei" care au cladit Europa, noi artefact al istoriei suntem astazi „invitati" sa „intram", alaturi de urmasii „barbarilor" in „casa comuna" care a fost, in fapt „Casa noastră”? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea:”Apa trece pietrele raman"! „Capul plecat sabia nu-l taie"! „Fa-te frate cu dracul pana treci puntea"! s.a.m.d, sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care, in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din „pizma" care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara "cizmarul peste calapod"? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora" si niciodata „barna" din proprii ochi? De ce la noi, prostul moare" intotdeauna de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodata principiul omul potrivit, la locul potrivit"? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade!"? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange cureaua un pic", o sa-i fie bine, candva, „la pastele cailor" sau, mai curand, pe lumea cealalta? 
„Vulturii nu vaneaza muste!" Totul se perpetueaza nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat, de fiecare data, sa incepem cu inceputul - cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti"! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului"! 
Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri"! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism" la fel de antiuman ca si celproletar"? Chiar nu putem trai fara „isme"?. 
Ce ne lipseşte? 
Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim plan la elite, ne saboteaza „Interesul Naţional”, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V i.e.n., de Mauricius in veacul VI e.n., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strajnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate - si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli"! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara"! „Sub o conducere unitara", semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! 
Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu Eu"? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de Maur" n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian, tradat si ucis, Gelu, parasit si uitat, Ahtum, tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. 
Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni". Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat". Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte", prea rar saturandu-se de nesfarsita „reforma" si sculandu-se impotriva balaurilor care ne inghit de vii" (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici"! 
Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de „la opinca la vladica", pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup. 
Dovada ca doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor" de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI, astazi: 

In cele patru parti ale lumii 
Prea numiti erau românii 
Ca sunt escusiti la fire 
Dar n-au intre ei unire. 
Si dintr-a lor neunire 
Va veni a tarii peire" 
(Istoria Tarii Romanesti da la let 1769) 

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna interesul national, lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736 - 1739, unul din cumplitele razboaie ruso - austro - turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala" (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano- germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati români in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!" Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi - un popor de supravietuitori! 
Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si - Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-a Noi Ordini" continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta". Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri" si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit România. Cum? 
Ne dezvaluie secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fireusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii"! 
Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma". Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti", boieri.Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii" care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie - 10 mai 1866! 
In locul lui Cuza care a acceptat sacrificul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi" am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea" reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat! 
Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizare a structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca "In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!" 
De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii" sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita gresala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti", adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914 - 1919 definind-o drept „Turn Babel. in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice. Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a României. 
„Românii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele românesti. Nimeni nu mai simtea româneste"! (C. Argetoianu). 
Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici"? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu 1 milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine's Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnindu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips - neprimind ordinul de lupta, armata Tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi „criminal de razboi" figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori", care, vanzand secrete economice si militare „n-au tradat poporul român, ci pe Ceausescu!" 
In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea româna, angajandu-i pe români intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani" din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca, deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data"! (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost cheia de bolta" a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri", unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari. 
Ai voie? 
Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute ? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) alesi", despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de români, pamant românesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? 
Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni" (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, si noi „o misie a implini in lume" (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarati si uniti" sub steagul lui! Cine s-a saturat de România este liber sa plece unde-o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii! 
De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din noi! 

Românul, duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate, cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme", nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generati de romani-Napoleoni si „imparati"? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor", intr-unul de „cuceritor"? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA?

autor : 
Mircea Dogaru

vineri, 4 noiembrie 2011

Recensământul hoţiei şi al prostiei centralizat instituţionalizate.

De ce nu simplu şi ieftin dacă trebuie scump şi complicat!

Am să intru direct în subiect pentru că m-am săturat ca românii să mai fie prostiţi pe faţă de către marii profitori ai binefacerilor post revoluţionare. Ăştia nu mai au de unde fura fraţilor şi acum profită de orice situaţie ivită. Profită de recensăminte, asfaltează şi borderuiesc ce au mai făcut şi anul trecut, cheltuie bani pe străzi ce pe la primării apar asfaltate, canalizate şi adăpate de ani buni dar doar în acte,  vopsesc şi trasează inutil aleile ştiind că peste o lună se vor reasfalta şi retrasa , pun garduri de sârmă peste tot, chiar dacă e nevoie sau nu şi scot tot cu cheltuială mare pe spinarea noastră gardul verde căruia i-au trebuit zeci de ani şi îngrijire pentru a creşte, construiesc parcuri  şi  terenuri de sport prin zone total nelocuite pentru a mai cheltui aiurea bani etc.
 Hai să revenim la oile noastre,  acest recensământ care dincolo de cnp+eurile care au abătut atenţia publică de la adevăratele probleme,  a constituit înainte de toate pentru patrioţi, un mijloc la îndemână de creştere peste noapte a propriilor conturi bancare. Hai să facem un calcul simplu numai pentru formularele făcute pe hârtie din import dublu cretată,  când acestea ar fi putut fi tipărite bine mersi pe hârtie velină autohtonă la un pret de cel puţin cinci ori mai mic. Pentru ce atâta risipă?  Hârtia velină ar fi fost chiar mai indicată din punct de vedere tehnic pentru că este şi mai uşoară, deci cu atât mai ieftină, mai uşor de completat şi mai greu de rupt la îndoire fapt ce s-a întâmplat cu majoritatea formularelor  care se destramă cu uşurinţă. Ba chiar pericolul ruperii pe mijloc  fiind total exclus datorită texturii mult mai rezistente al acestui tip de hârtie velină autohtonă ,care nu crapă pe fibră la îndoire.
Pentru că suntem tot la preţul tiparului vă demonstrez că cerneala costă mult şi că nu era neapărat necesar să se coloreze în exces acele hârtii pentru că respectiva problemă de identificare se putea rezolva simplu doar cu o bulină sau un punct colorat imprimat pe fiecare formular, astfel costul cernelii tipografice care este foarte mare ar fi fost însutit mai mic. Atenţie cerneala este foarte scumpă, un kg de cerneală poate costa şi 30 sau 40 ron(cea mai ieftină) in condiţiile în care s-au tipărit zeci de milioane de formulare unele din ele inutile. La 1000-2000 de formulare se consumă cam un kg. de cerneală, ori noi suntem douăzeci de milioane de români plus case, plus străinii, plus plecaţii, plus gospodăriile, plus, plus, plus... Înteleg că pentru case dispersate în localităţi gen sate, comune trebuiau formulare separate dar nu înţeleg de ce acelaşi lucru trebuia făcut şi pentru marile oraşe unde predomină  cartierele de blocuri  cât de cât standard şi pentru care formularele pe gospodării si locuinţe ar fi putut fi făcute tabelar, la fel şi cele de persoane. Astfel s-ar fi putut economisi de cel puţin 10 ori    din valoarea cheltuielilor per ansamblu iar timpul de completare ar fi fost şi el mult mai mic necesitând  un număr restrâns de recenzori, care nu ar mai fi trebuit să scrie acelaşi lucru de şapte ori, pe nişte formulare dublu lucioase şi care se rup cu uşurinţă îngreunându-le munca. Genţile au fost de cacao iar mânerele sau rupt la primul drum deci altă cheltuială inutilă cu mapele pentru că mai eficiente ar fi fost nişte simple sacoşe imprimate care se puteau face sigur la sfert de preţ. Sutele de mii de pixuri care s-au dat recenzorilor pentru a scrie nu prea au putut fi utilizate deoarece aveau pasta uscată, deci o altă afacere dubioasă iar sutele de mii de manuale cu instrucţiuni au reprezentat şi ele o risipă de materiale, muncă şi bani pentru că la fel cu formularele se puteau face pe hârtie mai ieftină , chiar , ca ziar sau cu un număr mai mic de pagini şi fără coperti plastifiate pentru că odată ce recensământul a fost terminat, tot la gunoi ca maculatură vor ajunge sau vor fi revalorificate de aceeiaşi  profitori, că nu le va păstra nimeni în bibliotecă. Aşa că pierderile după cum vedeţi se adună în detrimentul cetăţeanului plătitor de taxe, dar în folosul şmecherilor care se controlează şi se acoperă unii pe alţii. Interesant este şi cum vor reuşi cei de la statistică să proceseze munţii de hârtie rezultată şi cu ce costuri care vor fi bănuiesc tot cu multe zerouri la coadă dar mai ales la cap..
Să fie oare prostie, hoţie sau şi una şi alta? Poate vreţi să facem un calcul simplu ca să vedeţi sumele astronomice care s-ar fi putut economisi şi care ar fi putut fi folosite pentru alte nevoi urgente ale ţării, sau poate că ţara nu are nevoi cine ştie şi atunci mai importante sunt buzunarele escrocilor care ne conduc.
Am tăcut până acum dar nu mai pot suporta să văd cum ne fură pe faţă ca pe nişte proşti. Ori nu mai au ce fura că s-a cam furat tot, şi în disperare de cauză folosesc orice prilej pentru acest unic scop. Sunt curios dacă aceste formulare s-au tipărit la tipografiile statului, pentru că în mod normal aşa ar fi trebuit şi cu ce marcă de hârtie pentru că noi nici hârtie nu mai suntem în stare să producem pe aceste meleaguri.
 Vă avertizez că sumele  ce ar fi putut fi economisite sunt fabuloase, nu mai vorbesc de timp, aşa că vă întreb, în situaţia în care sigur aceste operatii au fost efectuate prin tipografii clientelare, cine credeţi că a încasat  marile şpăgi naţionale?
De ce cu banii ce ar fi fost economisiţi nu s-ar fi putut construi case sociale, planta pomi, construi spitale sau moderniza cele desfiinţate, de ce nu s-ar fi dat banii înapoi care au fost furaţi de la pensionari sau salariaţi, sau  întocmite strategii de îngrijire şi salvare pentru copiii bolnavi, ori stimulate adevăratele talente româneşti, hrănite şi sterilizate animale în loc să fie eutanasiate, etc, etc.. Dar mai bine mor oamenii pe stradă de sărăcie şi pensionarii îngheaţă de frig prin case pentru că nu-şi vor putea mai putea plăti facturile care cresc interminabil de douăzeci de ani încoace.
Acum evidenţa este clară , aceşti bani se irosesc pentru buzunarele acelora care ne conduc şi care profită de lipsa noastră de atitudine civică şi de  încrederea pe care le-am  acordat-o, iar deciziile le aparţin în totalitate peste capetele celor  care i-au ales din păcate mai ales din lipsă de soluţii. Acum vedem cu precizie de cine suntem furati. 
Cine a condus această campanie ori e de-a binelea tâmpit ori e uns cu toate alifiile din lume. Ca cetăţeni ai acestei tări avem datoria morală să îi tragem la răspundere pe hoţi şi să îi pedepsim în virtutea legii drepte , pentru care mă încăpătânez totuşi să cred că  mai există.
Cât o să le mai permitem să ne prostească scotându-ne ochii cu slogane demagogice şi zeflemitoare gen " Pentru că fiecare contează", ultima batjocură utilizată pentru amăgirea maselor. Se mai ţin mult deştepţii ăştia de bancuri proaste pe seama noastră, cât îi mai tolerăm,... cât îi mai rabdă pământul..? De două mii de ani, în această tară pentru că nu vrem să fim solidari şi pentru că ne duşmănim şi invidiem între noi sloganul care triumfă este acest otrăvitor" Divide Et Impera",moştenit de la criminalii năvălitori romani şi care este în permanentă reinventat şi pus în aplicare de nemernicii şi borfaşii care sunt încă rânjind cu nesimţire printre noi.
Câtă vreme ne vom mai lăsa prostiţi şi călcaţi în picioare în numele ambiţiilor nemăsurate ale unor profitori vremelnici pentru care tara asta nu este decât un mijloc în sine de a-şi atinge mai repede interesele lor nesimţite timp în care alunecăm pe zi ce trece cu toţii la vale în prăpastia din ce în ce mai adâncă şi mai întunecată?.
 Pe când vom avea şi noi o conducere de stat competentă şi înţeleaptă care respectând poporul care i-a ales democratic va face un recensământ al şmecherilor, al borfaşilor, al hoţilor, al fabricilor dezmembrate , al fierului furat şi al utilajelor dezafectate sau al tuturor profitorilor politico-economici care ca nişte căpuşe nesătule sug sângele acestui popor de mai bine de 20 de ani prin metode la vedere, arhicunoscute dar neamendate la fel cu cele de mai sus şi pe când vom  avea parte de judecata cea dreaptă care se face doar în slujba dreptăţii şi adevărului.

Steaua se chinuie!

Dupa patru la doi chinuit cu Haifa (parcă aşa se scrie), ca în reclama lui Huidu, după ce au pierdut de la aceeaşi anonimi cu cinci la zero,5+0 !! în tur regret din nou că echipa mea de suflet a ajuns pe mâinile unui prost. Reamintesc de Ghencea care este casa părintească a Stelei şi aştept adevăratul stelist care cu sânge în vine şi cu bani, fără frică de ciobani să readucă această iubită echipă acasă , acolo unde îi este locul şi tradiţia. Poate Hagi şi copiii lui, poate altă Steaua Ghencea Bucureşti, poate cine ştie cine, pentru că altfel totul este o mare bătaie de joc, o mare echipă ajunsă pe labele unui nebun. Nu concep să mai privesc mult echipa mea  de fotbal preferată fără a mă mai bucura la victoriile ei aşa cum o făceam pe vremuri.
Hai , fără frică Becalioţii pică!
 Îmi este dor de Steaua Ghencea pentru că prin "Steaua Muncii", predomină dinamoviştii, dar asta nu înseamnă că aş avea ceva cu adevăraţii suporteri dinamovişti doar că vreau să îi respect  doar ca adversari şi nu să îi am colegi de scaun pe Naţional arena, pentru simplul motiv că acest sport mai are nevoie şi de adversari .

marți, 1 noiembrie 2011

Arhimede şi portul dacilor.


Toată lumea ştie cine a fost Arhimede din Siracuza şi cum a oprit  acesta de nenumărate ori nesătulele armate romane venite pe mare pentru a-i cuceri insula prin anii 215 î.Hr.. Acest om, singur, prin întelepciune şi inteligenţă a răsturnat navele romanilor cu ajutorul sistemului pârghiei tot de el inventat, a dat foc corăbiilor vrajmaşe cu oglinzi minuscule lipite in construcţie parabolică, a bombardat cu ghiulele de foc (când încă nu se inventase tunul) aceste corăbii până la scufundarea totală  şi moartea disperaţilor romani care credeau că luptă cu un zeu  sau cu vreun vrăjitor. Într-un  final Arhimede,  în timp ce se afla la masa lui de studiu bătându-şi capul cu principiul vaselor comunicante, a fost trădat clasic de ai lui, şi ucis apoi de romani mişeleşte, similar cum aceştia au procedat după aceea, mulţi ani mai târziu cu majoritatea înţelepţilor noştri daci sau cu marele nostru rege Decebal care a fost silit să-şi pună singur capăt zilelor pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului.
Mult timp după aceea, copiii romanilor  erau speriaţi de către mamele lor cu temutul Arhimede, care era asemănat cu un fel de baubau ce suge sânge ca un vampir.
 Cel mai mare merit al lui Arhimede rămane în primul rând demonstraţia acestuia privitoare la legea nescrisă care spune că un înţelept poate învinge singur o armată de criminali.
Ce nu pot eu înţelege este de ce Arhimede din Siracuza este reprezentat îmbrăcat la fel ca nobilii şi înţelepţii noştri daci în probabil unica imagine despre el, păstrată cu portretul acestuia gasit de mine în cosmografia lui Andre Thevet din anul 1514.? Bănuiesc că hainele dacilor nu erau pe atunci o modă comună prin toată lumea purtându-se peste tot aşa cum se poartă astăzi costumul şi cravata la diverse parade, sau poate că erau. 
Poate mă luminează şi pe mine vreun  întelept filozof sau istoric român care cunoaşte cu adevărat semnificaţia antică a exclamaţiei EVRIKA!.


                                                                 NOBILI DACI