ŢIGANCA

Era aproape de miezul nopţii şi mă grăbeam să ajung pe jos acasă, după o zi lungă, plăcută, dar istovitoare. Lumina stelelor abia se zărea prin praful şi fumul ridicat spre cer în goana zilei ce se curmase. Liniştea nopţii poseda străzile, iar neliniştea îmi fura speranţa că voi mai prinde ca de obicei ultimul tramvai. Căram anevoie printre frunzele toamnei o pungă de plastic în care aveam o pâine proaspătă şi o cutie cu salată de vinete, pe care mi le dăduse mama cu destinaţie precisă. Pe străzi trecea câte un taxi galben fără clienţi şi fără cai. Călcam retrospectiv pe drumul vieţii mele, pe aleile tinereţii unde făcusem cărare în asfalt spre liceul cel mai apropiat de casa părintească, sau spre locurile pline de amintirile care mi-au fost hărăzite. Sunt în cartierul în care am crescut şi pe care îl cunosc cu fiecare pom. Aici mă simt un fel de sef de trib indian care nu poate păţi nimic pentru că ştie tot ce respiră şi mişcă. Tot pe aici treceam cu tata acum patruzeci de ani spre autobuzul roşu cu burduf ce gonea mai apoi săptămânal, cu mine  pe scaunul din dreapta şoferului în drum spre căminul cinematografiei din Piaţa Izvor.  Până acum ceva ani, pe drumurile astea încă mai treceau căruţe  trase de caii care între timp au devenit angrenaje ascunse sub capotele de tablă vopsită metalic. Mizeria nu mai este pe caldarâm dar pluteşte aproape invizibil şi pe termen lung în aer şi în viscerele noastre.
Din răcoarea nopţii îmi apare în cale o ţigancă măruntă, o mogâldeată brunetă îmbrăcată colorat. Pe cap avea un batic înfăşurat ca bandana mea cu Guns’n Roses, pe care mi-o pun  să îmi acopăr chelia la concertele de hard, într-o încercare disperată de a da timpul înapoi. O fustă colorată şi umflată îi acoperea papucii ieftini de plastic maroniu şi picioarele fără ciorapi, iar un pulovăr întins ca praştia aproape plesnea închis la nasturi peste burta-i umflată ca de gravidă. O privesc cu atenţie şi cu neîncredere încercând să aflu adevăratul scop pe care îl urmăreşte la ora târzie din noapte, oare ce slăbiciune caută la mine de care să poată profita? Poate îmi cere bani să îmi ghicească şi fuge cu ei, aşa cum a păţit-o un cunoscut, sau vrea să îmi vândă un inel măsluit sau un lănţisor contrafăcut, obţinut din aliaje neferoase ieftine şi care bine şlefuit arată ca aurul cel mai pur, sau poate vrea să mă cheme undeva printr-un cort pentru activităţi obscene contracost, ori vrea să îmi ghicească în palmă cu o mână şi căutându-mă cu cealaltă prin buzunare sau mai sigur îmi va băga pe gât un ceas sau un celular furat de la alţii.  Caut suspicios până departe cu privirea, aşteptând să apară de prin boscheţi alţi cumetri şi cumetre care să mă lase în costumul lui Adam şi să -mi tragă şi o mamă de bătaie că nu mi-au găsit bani sau telefoane prin buzunarele mele goale sau prin chiloţi, aşa cum a păţit-o într-un autobuz 39 prin Rahova nea Emil fostul meu colaborator de nădejde  ,  care a mai primit o chelfănelă şi apostrofări prin viu grai colorat  din partea hoţilor, care i-au reproşat  că e ruşinos pentru un om bătrân să umble  fără bani prin buzunare în mijloacele comune de transport.
- Domnu, mă iertaţi, sunt din provincie, vă rog spuneţi-mi şi mie cum pot ajunge la Gara de nord?
Privind neliniştit în jur, mă asigur că este singură, alaiul închipuit de mine întârziind încă să apară şi îmi asum riscul de a-i răspunde aşteptând minciunile, pe care sigur o să mi le îndruge pentru a mă păcăli cu orice preţ.
- Din partea asta şi la ora asta poţi ajunge doar cu taxiul, sau dacă mergi pe jos faci vreo  oră, două până la gară.
-Domnu, nu pot să merg atâta drum pe jos că-s bolnavă, nu am mâncat nimic, iar bani de taxi nu am şi chiar de aş avea tot nu mă ia nimeni pe mine în maşină, îmi răspunse căutându-mi privirea cu ochii ei negri şi pătrunzători, rimelaţi discret pe contur cu dermatograf negru..
Privind-o mai atent observ privirea-i inteligentă dar mascată de o teamă ce nu credeam că o voi întâlni vreodată la ţigănci , aşa că tot cu aceeaşi neîncredere moştenită în buna ei credinţă o întreb..  
-Da ce ai păţit, ce cauţi la ora asta fără un ban prin Bucureşti?
- Domnu, am fost la o rudă care stă în Militari, dar nu am găsit-o acasă. Am rămas noaptea pe drumuri, aşa că mă duc la gară să prind trenu'. Pleacă unu la ora patru, da' nu pot să merg atâta drum pe jos că sunt bolnavă, că abia m-am operat acum o lună de cancer de col la uter, şi mi-au scos doftorii toate alea din mine de nu mai pot să fac nici copii. De aia am şi burta aşa de mare, de la boală şi dacă merg pe jos mi-e frică să nu mă omoare cineva pe stradă, că oamenii s-au înrăit de tot, e noapte, sunt departe de casă şi nu ştii peste cine dai..
 Începusem să o cred şi chiar să o compătimesc iar un sentiment de întrajutorare omenească se trezise în sufletul meu dincolo de orice ziduri rasiste ori interetnice, ca un instinct de supravieţuire până atunci adormit, cu toate că subconştientul încerca încă să mă protejeze împotriva pericolului ce putea răsări din senin oricând, lăsându-mă acolo pe aleile copilăriei uitate, în răcoarea unui nou început de iarnă , mai sărac ,  mai singur şi mai trist decât am fost vreodată. Mă luptam interior mai mult cu temerea proprie de amăgiri mult experimentate în trecut decât cu frica de pericolul concret pe care ni-l pune mereu în faţă viaţa cu labirinturile ei pline de neprevăzut.
Mi-am amintit că de câte ori am pus suflet în încercările mele trecute, am fost crunt lovit de cine nu mă aşteptam, rude ori prieteni, iar acum când eram pregătit şi călit în aşteptarea loviturii fatale, aceasta întârzia cu încăpătânare să apară.
Îşi trecu mâna în jurul gâtului aranjându-şi cozile subţiri de păr negru uşor grizonat şi povesti mai departe...
- Am stat la spital două săptămâni să am grije de nepotu' bolnav tot de cancer, am rămas fără bani şi trebe să mă duc acasă. Sunt din neamu' Căldărarilor, noi facem oale, ibrice şi alambicuri din aramă pentru tării, cu asta ne ocupăm îmi spuse privindu-mă cu ochii ei adânci şi întunecaţi, de parcă în mine un român necunoscut îşi pusese toate speranţele ei de supravieţuire pe lumea asta, care nu vrea sau nu are timp să o înţeleagă.
-Ziceai că îţi este foame , uite am nişte pâine şi nişte salată de vinete. Scot din sacoşă pâinea, o rup pe jumătate şi torn din cutia de plastic pe bucata despicată în două sub ochii ei sticloşi de vulpe flămândă, salata cu miros îmbietor de ulei şi ceapă . Îi întind apoi pâinea şi realizez că în viaţa mea am văzut puţini oameni la fel de înfometaţi. A început imediat să halească pantagruelic porţia concepută ad-hoc, ca şi cum nu ar  mai fi văzut mâncare de două săptămâni. Atunci am înţeles că nu se joacă defel cu vorbele, şi că este la fel ca mulţi alţii, un om simplu şi necăjit care încearcă să supravieţuiască într-o lume mincinoasă, nedreaptă şi ostilă. Atunci m-am hotărât să o ajut cu bani, ca să ajungă cu bine măcar până la gară.
- Hai cu mine, îi zic, trebuie să găsim o soluţie, doar nu o să te las în frig bolnavă şi speriată. Bani nu am la mine, îţi trebuie aproape zece lei ca să poţi plăti taxiul şi o să fac rost de ei, hai cu mine. 
Trebuia să mă întorc la casa părintească, la mama de unde tocmai plecasem pentru a-i cere împrumut cei zece lei.
Auzindu-mi vorbele, în  ochi îi străluci pentru o clipă lumina speranţei, cu toate că o urmă de neîncredere în bunele mele intenţii începu să încolţească, neînţelegând probabil de unde atâta bunăvointă şi răbdare neinteresată din partea mea, a unui român duşmănos care poate că era de acord cu acţiunile mareşalului Antonescu sau cu politicile naziste de exterminare în masă, iar o luptă surdă între speranţă şi neîncredere se ducea în mintea ei răvăşită de atâta istorie distructivă. Nu părea deloc obişnuită cu asemenea atitudine tolerantă din partea străinilor şi odată ce goni foamea cu pâinea proaspăt stropită de vinetele savuroase, începu uşor să se teamă de mine.
-Păi cum vrei să te ia în taxi dacă te îmbraci aşa, de ce nu pui pe tine nişte haine normale ca tot omul şi atunci o să vezi că n-o să mai ai probleme.
- Da cum domnu să mă îmbrac, nu se poate altfel că asta e haina noastră a ţiganilor, ăsta este portul nostru din bătrâni, aşa s-a îmbrăcat mama şi bunica şi aşa mă îmbrac şi eu, că aşa spune legile noastre ţigăneşti.
-Auzi da ce tot zici ţigani, că voi sunteţi rromi.
-Nu ştiu domne ce zici mata cu mârâitura asta rrrom, noi suntem ţigani şi gata, eu aşa ştiu din neamu' meu.
Încântat şi uimit de respectul,tenacitatea  şi de dragostea ei pentru etnia strămoşească tocmai treceam împreună , ca la promenadă pe lângă un grup gălăgios de tineri petrecăreţi care ne aruncară priviri dispreţuitoare.
-Dar legea voastră vă lasă să vă măritaţi cu români?
-Nu ne lasă pentru că e mare păcat, ia gândiţi-vă  cum mi-ar sta mie să mă mărit cu dumneata, cum am arăta unul lângă altul? Ar râde şi curcile de noi, mata alb, eu neagră , mata român în costum şi eu ţigancă în fuste colorate, mata cu şcoală iar eu fără. Acu am patruzeci şi şapte de ani, da cu bolile astea nu ştiu cât o mai duc. Vine iarna, avem casele în câmp şi e tare greu că şi la noi ca şi la români unii au mult şi alţii de nici unele, iar ăia care au, nu au interes de cei care nu au, şi sunt numai pentru ei, că lumea zice că ţiganii se ajută între ei da nu e aşa. Se foloseşte între ei dacă e interes, dacă nu nu. Bogaţii noştri vor totu’ numai pentru ei, la fel ca românii voştri. 
Tot vorbind şi mergând pe bulevard ajungem la aleea întunecată care duce spre blocul maică-mii.
- Hai pe aici, îi spun dar observându-i teama instinctivă de a  urma pe aleea întunecată, un necunoscut ciudat care vrea să ajute o ţigancă, mă opresc lângă un copac şi îi spun să mă aştepte că mă întorc repede. Suflecându-şi fusta tradiţională, se aşeză acolo pe iarba uscată din preajma copacului, ca lângă jarul de la şatra pe care se primenesc mieii puşi pe proţap.
- Da să veniţi că vă aştept.

În vocea ei am simţit atunci clar că nu ştia ce să mai creadă, dar nu cred că mai spera să mă  întorc. Am ajuns la mama, am împrumutat banii cu explicaţii sumare şi m-am întors la copacul unde ţiganca mă aştepta cu bucurie.
- Uite, ţine banii ăştia , opreşte un taxi şi du-te la gară cu Dumnezeu. Drum bun şi sănătate! îi zic eu fericit că am scăpat de o nedorită grijă ce tindea să devină stres în miez de noapte,...un fel de cine naiba m-a pus sau bună seara am dat, belea am...
-Domnu te rog hai cu mine , ia banii că nu mă ia nimeni pe mine dacă nu vorbeşti dumneata.
-Cum să nu te ia? Ai bani, eşti curată, nu eşti beată sau drogată,ce dacă eşti ţigancă, suntem în Europa şi sunt obligaţi de legi să te ia.
-Nu mă ia domnu nimeni, ţine banii şi ajută-mă, că nu respectă nimeni legea în ţara asta.
Avea dreptate aşa că m-am lăsat convins din nou cu greutate şi neîncredere în faptul că o voi putea ajuta. Am plecat împreună spre o staţie de taxi din faţa unui mall bucureştean, şi pentru că în perioada aceea se efectua prin ţară acţiunea de numărare a poporului o întreb curios dacă a făcut recensământul populaţiei şi al locuinţelor...
- Ce e ăla regenzămând, că n-am furat nimica şi nu ştiu să fac. Nu am luat nici boletinu cu mine să nu mi-l fure cineva.
- Da bilet de tren ai?
-Nu am da văd eu acolo, numa la gară să ajung.
În staţie aşteptau trei taxiuri la coada pentru clienţi. Atunci îmi fac o strategie simplă de abordare a şoferului şi deschid portiera ultimului taxi din coada de maşini. Ţiganca mă aştepta pitită la distanţă în spatele maşinilor.
- Vă salut, am o problemă, trebuie să ajut pe cineva să ajungă la gară, uitaţi banii plătesc eu înainte , vă rog să mă ajutaţi că este o femeie bolnavă şi necăjită, chiar dacă este ţigancă.
Şoferul îmi spune că nu este nici o problemă, ia banii şi o invită să urce pentru a o duce la gară.
Rămas uimit de “normalitatea” situaţiei şi promtitudinea răspunsului afirmativ, îi deschid fericit uşa femeii care se urcă privindu-mă cu ochi negri, pătrunzători lăcrimând de mulţumire şi recunoştinţă.
 De copil am tot avut probleme cu ţiganii , dar abia acum realizez că le-am avut cu aceia dintre ei care îşi pierduseră tradiţiile şi credinţa, dezumanizându-se astfel complet ceea ce nu se întâmplase şi cu această femeie nomadă.
Ştiu că mare lucru nu am făcut pentru ea, dar privirea-i recunoscătoare mă face fericit pentru multă vreme fiindcă  am simţit vraja gândului bun ce îl va  avea pentru mine mereu. 
De multe ori este atât de uşor să fii fericit.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Mă abătusem destul de mult de la drumul meu iar ora era târzie, umblam pe străzi obosit , flămând şi fără bani, iar ultimul tramvai se retrăsese de mult în depou. Mergeam spre casă pe aceleaşi drumuri întortocheate ale cartierului meu, care se intersectau cu drumurile aceleiaşi chinuite vieţi. Treceam aproape fără să realizez pe lângă blocul unde locuia iubita mea în urmă cu zeci de ani şi întunericul prinde viaţă deodată ca într-o sală de cinema. Filmul este proiectat holografic având ca decor faţada unei centrale termice, ciuperca de gunoi din preajma blocului cu patru etaje, iarba şi colb amestecate în lumina felinarelor şi acelaşi cer prăfuit şi înstelat.. Eu , mai tânăr cu treizeci de ani mă plimbam cu iubita mea ţinîndu-ne de mână sub privirile  şi chicotelile unui grup de ameţiţi gălăgioşi, puşi pe harţă. Din ciuperca iese încheindu-se cu dreapta la şliţ un tip brunet de statură medie, îmbrăcat în haine de cocalar,  care, încurajat de obrăzniciile găştii la care se întorcea cu băşica uşurată şi cu rânjetul pe faţa-i schimonosită de plăcere, se opreşte în dreptul nostru întrebându-ne de sănătate şi scărpinându-se cu cealaltă  mână în nas.

- Unde staţi frumoşilor, unde aţi fost ......Încerc să îi explic  că nu îl priveşte aceste lucruri şi că încalcă orice lege fie ea chiar golănească abordând un cuplu în felul acesta mitocănesc, dar nu apuc să-mi termin fraza primind fulgerător şi neaşteptat un upercut de dreapta în bărbie care m-a făcut ko. Individul nu avea nici o lege. Mă dezmeticesc repede şi ameţit îmi caut cu privirea agresorul care intrase adânc în colonul găştii , printre ţigani romanizaţi şi alţi câţiva derbedei români care dansau în jurul sticlelor de vin ieftin, goale, râzând zgomotos, acompaniaţi fiind de un casetofon pe baterii ce emana grobian muzică orientală.

Acum, trezit după treizeci de ani scutur din cap lăsând amintirea în colbul vremilor şi trec grăbit pe lângă geamul de la etajul unu, spre care trimiteam sms-uri cu pietricele sau cu bulgări de zăpadă. Geamul este  şi acum acelaşi, îl recunosc după o mică crăpătură dar proprietarul şi draperia sunt altele.

Pe măsură ce merg spre casă mă întorc zburând parcă şi mai mult în timp. Ajung în prejma complexului de unde, în copilărie cumpăram pâine, sifoane îngheţată şi prăjituri. O altă hologramă se aprinde în întunericul minţii mele ca într-un aparat de filmat şi se proiectează pe zidul de mozaic verde al frizeriei, care încă mai funcţionează ca prin minune chiar şi acum după patruzeci de ani. Pe drumul în pantă, plin de praful încins al verii se zăreau smocuri de iarbă îngălbenită şi muşuroaie de furnici active. Eram un puşti cam de un metru agăţat de mâna tatii. Lacrimile săpaseră pe faţa mea un canal prin praful depus sub gene şi pe obraji. Cu puţin înainte mă tăvălise pe acolo, un derbedeu negricios mult mai mare ca vârstă şi gabarit decât mine  pentru că nu mă lăsasem buzunărit de banii de pâine şi îngheţată primiţi de acasă. Îl căutam cu privirea pentru a-l arăta tatii, singurul în stare să mă apere şi să mă răzbune. Puştiul stătea cu spatele spre noi, ca un păianjen după un copac, aşteptând probabil alt fraier care să îi cadă în plasă. Avea urechile mici, rotunde şi închise spre tâmple ca o pâlnie sau ca o gură deschisă de peşte răpitor. Un ţigan îl recunoşti şi după urechi iar tata a înteles repede cu cine are de-a face şi ca atare l-a ridicat pe la spate, cu mâna dreaptă de urechea lui stângă întrebându-l : - Unde stai măgarule?-..Hai la tactu să-i spun eu ce face tâlharul lui prin cartier.   L-a dus aşa, cu faţa schimonosită din cauza jenei resimţite la ureche,  pâna la uşa apartamentului în spatele căreia se ascundea un terchea-berchea beat mort, cu care nu se putea discuta şi în braţele căruia tata i-a aruncat cu reproş odrasla, grăbindu-se apoi să plece din scara blocului în care comunismul asimilase ţigani printre români, bulversând şi schimbând tradiţiile şi credinţa ambelor naţii.

Holograma s-a stins apoi încet, timp în care treceam singur pe lângă blocul experiment, acum fără tata care dispăruse în neant.

Tot comunismul a fost un experiment, un experiment apărut în lupta seculară dintre catolicism şi ortodoxie. Fericit că ortodoxia a supravieţuit chiar şi acelui experiment nereuşit din punct de vedere social, dar reuşit ca şarpe al luptei din sânul creştinităţii, obosit, înfometat, speriat de amintiri şi sărac mă grăbesc prin noapte în interminabilul meu drum spre casă. Deşi încă nu a răsărit soarele sar neatent în drum, ca şopârla cu limba scoasă, direct în faţa unui taxi care opreşte la un metru de mine. Din el coboară un bărbat brunet cu faţa măslinie de indian care mă dojeneşte cu blândeţe: - Ce faci domnu, de ce nu te uiţi pe unde mergi,  dacă te făceam pilaf?..Hai urcă să te duc acasă că eşti obosit. Stai departe?

- Cam la zece minute de aici, dar nu am bani să plătesc. Mulţumesc că m-ai ferit, îi răspund eu speriat de ce era să păţesc.

- Hai urcă, domnu, te duc gratis azi face cinste firma îmi spune în glumă, dar ceasul îl pun ca să nu primesc vreo reclamaţie.

Mă urc cu neîncredere lăsându-mă pe mâinile omului apărut ca din piatră seacă, de niciunde şi de nicăieri. După vreo zece minute opreşte lăsându-mă chiar în faţa casei. Aparatul de taxat arăta  zece  lei, adică fix banii cu care plătisem taxiul spre gară. Am coborât mulţumindu-i şi privindu-l cu recunoştinţă în ochii negri, pătrunzători care mă priveau cu bunătate anticipând probabil vraja gândului cel bun pe care îl voi avea pentru el mereu. 

E atât de uşor să faci pe cineva fericit!