Cornel Nistorescu a fost unul dintre adevăraţii jurnalişti de reportaj, care ştiau să dea viaţă cuvintelor, să le insufle, asemeni unui golem, o existenţă proprie. Reportajul “Să bată, să bată, să bată”, publicat de Cornel Nistorescu în anii 80 – un reportaj despre transplantul de inimă – transmitea nu doar informaţia ci şi emoţia, iar bătăile inimii transplantate se confundau cu cele ale cititorului cuprins de emoţie. Puteai să simţi degetele chiurgului ieşind din pagină şi alunecând pe propria-ţi inimă.
Chiar şi după ani de zile, când a devenit puternic şi influent, directorul de atunci al Evenimentului Zilei a rămas un jurnalist veritabil, unul dintre puţinii directori de ziar naţional care iubea această muncă atât de mult încât era capabil să-şi însoţească corespondenţii pe teren în căutarea reportajului. O ştiu din proprie experienţă. Şi aşa aş vrea să mi-l amintesc pe Cornel Nistorescu şi nu cum l-am văzut ultima dată.
În 11 septembrie 2001, de abia părăsisem clădirea Casei Presei de câteva minute şi intram în World Trade Center din Bucureşti când World Trade Center-ul din New York fusese lovit de avioanele deturnate. Turnurile gemene se prăbuşeau. La Bucureşti, Cornel Nistorescu se pregătea să scrie editorialul care avea să-i aducă celebritatea şi pieirea.
Popularitatea editorialului “Odă Americii”, publicat după prăbuşirea turnurilor, l-a făcut remarcat pe autor în media americană şi nu numai. Textul patetic, cu un mesaj patriotic naiv, nu avea mari calităţi jurnalistice (nici nu avea nevoie), însă mesajul său încurajator se plia pe nevoia de unitate şi speranţă a Statelor Unite, dărâmate la propriu şi la figurat de atentatul din New York.
Când l-am regăsit pe Cornel Nistorescu după câteva luni, în biroul lui impersonal de la etajul 2 al Casei Presei, răul deja se produse. Părea un om strivit, un om aflat în convalescenţă ca după un atac cerebral. “Odă Americii” făcuse înconjurul lumii şi popularitatea s-a întors împotriva lui asemeni unui bumerang. Şocul fusese prea puternic. Vanitatea prea mare îl strivise. Bălmăjea incoerent cuvinte arătându-mi tăieturi din presa internaţională. Nici nu sunt convins că ştia cine sunt când îmi spunea: “uite, ce-mi mai pot dori eu acum? Şi eu stau aici şi mănânc parizer”. Acestea sunt ultimele lui cuvinte care mi-au rămas în minte.
Nu ştiu când a murit de facto jurnalistul Cornel Nistorescu şi cât a durat agonia. Cert e că, atunci când a ajuns la Cotidianul cetăţeanul Cornel Nistorescu, jurnalistul care i-a purtat cândva numele era deja mort. Când cetăţeanul Cornel Nistorescu a cenzurat primul său articol sau când l-a dat afară pe Cristian Pătrăşconiu, jurnalistul Nistorescu trebuie să se fi întors în mormânt de ruşine. La fel şi ieri, când cotidianul.ro a publicat un material halucinant în care cerea deconspirarea surselor hotnews.ro şi sugera arestarea autorilor materialului cu stenogramele din dosarul Cătălin Voicu.
Au trecut aproape 40 de ani de când jurnaliştii americani Bob Woodward şi Carl Bernstein publicau articolul ce avea să zguduie Statele Unite sub numele de Afacerea Watergate. Au urmat arestări şi demisii, inclusiv a preşedintelui american Richard Nixon. Autorii nu au deconspirat sursa articolului care a provocat cel mai mare scandal politic, în ciuda presiunilor de tot felul.
Ce păcat că autorul Odei Americii nu a supravieţuit operei sale. Ar fi avut timp să înveţe America şi tot cea ce înseamnă ea fundamental pentru un jurnalist: libertatea de a te exprima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu