Scotia: Insulele Orkney
La nord-est de coastele Scotiei, acolo unde incepe oceanul nesfarsit, se afla insulele Orkney, numite Orcades de catre autorii latini: insulele orcilor, adica ale focilor. Oamenii neoliticului au lasat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, incet, spre sud, pe masura ce clima s-a racit. In epoca fierului, insulele erau locuite de picti, care locuiau in bordeie sapate sub pamant.
Regele orcadienilor s-a supus imparatului Claudius al romanilor la inceputul erei crestine, iar in secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Acestia le-au stapanit timp de sase secole, apoi au fost oferite, in 1468, lui Iacob al III-lea al Scotiei, ca dota a Margaretei de Danemarca. Si astazi, prezenta nordicilor se simte puternic in insule, caci Oslo este mai aproape decat Londra. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scotian, unde UNESCO si-a asezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare insemnatate, care au luat nastere datorita unor avansate cunostinte de matematica si astronomie. Gandul, intarit de povestile unor martori care au fost si-au vazut, ca oamenii neoliticului scotian ar putea avea, in comun cu dacii, seturi de cunostinte sau de traditii, ori chiar o felie nestiuta de istorie, m-a imboldit sa fac un drum in aceste insule.
Satul dezgropat de furtuna
Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de "inima neolitica a Orkney-ului", tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei. O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.
Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte. Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit. Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii. Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.
Cercurile cu uriasi
Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior. Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea. Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii. Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?
Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi...
Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.
Povesti despre celti si daci
Peter si Katlyn Leith locuiesc in Stenness, la doi pasi de megaliti. Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa. Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate. Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic... Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.
Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp. Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile. Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe. Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare.
Anglia: Stonehenge
Vazusem o multime de fotografii si filmari cu complexul megalitic de la Stonehenge. Stiam unde e situat si cum arata, ii stiam istoria si interpretarile, dar, cu toate acestea, nu aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. De la Londra nu e foarte mult de mers cu masina pana in campia Salisbury, unde e situat Stonehenge. Soferul masinii pe care am inchiriat-o e indian. Spre deosebire de vorbaretul Alistar, ghidul meu din insulele scotiene, indianul tace tot drumul: o tacere prevestitoare. Vremea e incerta, cand soare, cand ploaie, cand amandoua, iar traseul pe autostrada nu ofera prea multe lucruri interesante. Dupa ceva mai mult de doua ore de mers, apare primul indicator catre monument. Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb. Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, "sorbul" ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului. Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra. Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.
Craciun stravechi, dacic
Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele. S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie. Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga. Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc.
Hiperboreea
Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material. Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire. Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.
Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge. Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.
Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii. In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.
In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate. O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii. La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci. Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.
Dacia: Sarmizegetusa
La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge. Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund.
Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra - in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni.
Sursa: Formula As
Satul dezgropat de furtuna
Pe geamul zgariat al micului avion care ma duce de la Edinburgh la Kirkwall se zaresc insulele orcadiene, ca niste foite de hartie colorata, imprastiate pe apa. Aici se intalneste Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Intreg peisajul e plat, fara dealuri, fara munti, fara paduri. De fapt, e un tinut fara umbre. Doar campuri verzi si lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiata de "inima neolitica a Orkney-ului", tinut ce strange laolalta o multime de vestigii stravechi uimitoare. Am ajuns aici intr-o zi calda, de septembrie, cu iz de primavara nelalocul ei. O vreme buimaca, cu un cer incredibil de coborat, ce te atinge pe crestet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poti ghici anotimpul si, de multe ori, nici ora din zi, caci vara zilele se intind pana dupa miezul noptii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scotian vorbaret si zgarcit, ma duce la cele mai importante situri din zona: mai intai intr-un sat neolitic, apoi la un mormant stravechi, ce domina campia, si in final, la un sanctuar urias de piatra.
Pe tarmul sudic al golfului Skaill, se afla un sat neolitic, cel mai bine conservat din intreaga Europa: Skara Brae. Nisipul alb al plajei margineste un manunchi de movile, zece la numar, sub care se gasesc tot atatea case din piatra, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatra, vetre, unelte. Nu s-a gasit nici o arma si nici un zid de aparare: aici domneau pacea si bunastarea. Satul a fost parasit, unii spun ca dintr-o data, in fata unui cataclism natural, altii sustin ca treptat. Peste el s-a asternut nisipul marii si intunericul, au trecut miile de ani, iar intr-o zi furtunoasa de iarna, a vazut din nou lumina. Rafale teribile de vant au smuls brazdele de iarba, iar valurile uriase ale marii au spalat miezul crud de pamant jupuit. Dupa ce furtuna s-a potolit, a iesit la iveala un sat intreg, cu casute ordonate, ce emana si acum pacea si linistea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina si viata, iar intunericul, ce stapanea suprem in noaptea cea mai lunga din an, cea a solstitiului de iarna, cand ziua nu avea mai mult de o ora, era alungat prin diferite practici si ritualuri si prin rugaciuni catre zeul luminii. Umbrele celor ce candva au locuit in casutele de piatra par sa tremure ici si colo, deranjate de putinii vizitatori. Satul pare viu, parca oamenii au plecat cu totii la secerat sau te miri unde, urmand sa se intoarca curand si sa-si reaprinda focurile in vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat in lumina puternica a amiezii, mi s-a parut un loc al vietii si al luminii.
Cercurile cu uriasi
Dupa-amiaza ajung la Maes Howe, un tumul urias de pamant, cu o camera funerara in interior, datand din aceleasi vremuri. In intunecimea mormantului simt ca am trecut din viata in moarte, asa cum trece copacul din toamna in iarna. Aici, la asfintitul zilei de 21 decembrie, cand este cea mai scurta zi din an, lumina patrunde prin poarta de piatra a tumulului si se proiecteaza in interior. Probabil, in conceptia celor de atunci, viata, moartea si invierea se succedau ritmic, in deplina armonie cu natura, cu o credinta ce inlatura frica de moarte si celebra transformarea. Aproape de Maes Howe se afla doua cercuri de piatra, Stenness si Brodgar, care impreuna cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pamant dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelatiei Orion. Aceeasi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pamant de la Thornborough, in Anglia. Dar si Orion este un semn al mortii si invierii, caci se ridica cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau ca Osiris, zeul mortii si al invierii, isi avea salasul in constelatia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelatii. Aici, in Orkney, unde lemnul lipseste cu desavarsire, unii sustin ca pietrele au fost cioplite dupa chipul stramosilor trecuti in lumea cealalta si asezate in cerc. E ca un sfat al batranilor. Asa au luat nastere cercurile de piatra. Cel de la Stenness avea 12 megaliti, socotiti cei mai mari din Marea Britanie, mai mari si decat cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliti, formand un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcatuiri uriase de pietre? De ce ne este atat de greu sa le dezlegam misterul?
Soarele e aproape de asfintit. Cercul lui Brodgar domina peisajul de departe, ca o pata intunecata pe verdele campiei. Inauntrul cercului este doar iarba neagra, celebra iarba neagra scotiana, care alcatuieste mare parte din vegetatia acestei tari. Umbrele a doi turisti se zaresc intre menhire, in lumina mieroasa a asfintitului. Pietrele ramase in picioare, stirbite de timp, capata umbre inselatoare. Legendele locului spun ca odata, tare demult, intr-o noapte plina de stele, aici au venit niste uriasi fiorosi si au inceput sa danseze. Unul dintre ei a scos o scripca si a inceput sa cante o invartita. Pamantul se cutremura sub pasii lor tot mai apasati si mai iuti. Atat de prinsi erau de hora lor, incat nu au zarit ca se face ziua. Iar prima raza de soare care le-a atins pielea i-a transformat in piatra. Si asa au ramas, pana astazi...
Arheologii nu au sapat in interiorul cercului niciodata. Uriasii de piatra, stramosi sau zei coborati pe pamant, par sa ne spuna ca viata e asemenea anotimpului frumos, ce incepe cu incoltirea samantei si se sfarseste iarna, cand pamantul ingheata, pentru ca apoi sa inceapa iar, si iar, intr-un ciclu fara capat, asemenea unui cerc fara inceput si fara sfarsit.
Povesti despre celti si daci
Peter si Katlyn Leith locuiesc in Stenness, la doi pasi de megaliti. Sunt doi tarani scotieni care au copilarit in umbra uriasilor de piatra. Casa lor este izolata in camp, si multi turisti le trec pragul, cand vin sa vada megalitii. Peter tine chiar un caiet de oaspeti, foarte gros, a carui prima pagina dateaza din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un roman. La ora inserarii, la o ceasca de ceai, Peter imi povesteste despre pietrele lor si imi arata un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricoteaza la gura sobei, iar alaturi toarce o pisica. Ea este mai povestoasa. Accentul scotian, care face ca sfarsitul cuvintelor sa fie cantate, imi aminteste de graiul ardelenesc. Tinerii casatoriti din zona inca se duc la pietre, pentru ca le aduc noroc, imi povesteste Katlyn, fara sa se opreasca din tricotat. Iar in noaptea de anul nou, acolo se reinnoiesc juramintele. Unele obiceiuri au mai razbatut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sarbatori sau traditii. Sunt oameni inchisi, suspiciosi, care prefera sa-si petreaca in familie sarbatorile, nu in comunitate. Asa se face ca nu s-a pastrat mai nimic din vechile traditii: nici o sarbatoare agrara, nici un ritual de nunta sau inmormantare, nimic... Ma gandesc ca la noi, pe teritoriile locuite odinioara de daci, radacinile sunt teribil de adanci, cata vreme inca avem obiceiuri ce trimit inapoi, in timp, spre solarul neolitic: de la paparude la calusari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci si sute de crampeie de viata de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir rosu, pana azi.
Lumea neoliticului este inca un mister pentru noi, dar ea se manifesta in esenta la fel pe teritorii intinse, fie ca e vorba de stramosii celtilor, fie ca e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus in Scotia. Cu siguranta si unii, si altii aveau cunostinte astronomice avansate, care s-au transmis prin timp. Asa se face ca in constructiile de cult ale dacilor, desi mult mai tarzii decat cultura megalitica din nord-vestul Europei, regasim aceleasi constructii circulare inchinate soarelui si aceeasi celebrare a victoriei luminii si a nemuririi. Poate ca este vorba de un fond comun, poate ca unii i-au influentat pe altii sau au invatat unii de la altii. Ceea ce le deosebeste este felul in care fiecare a pus in practica un nucleu de cunostinte, prin prisma proprie. Dacii aveau paduri si foloseau si lemnul, iar constructiile lor sacre erau plasate adesea in munti, in locuri greu accesibile. Ei nu cautau sa exprime esenta invataturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterica, practicata in comunitati mai restranse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilectie in zonele de ses, foloseau piatra, cautau sa-si faca monumentele sacre cat mai impresionante prin dimensiuni si le plasau in locuri de unde sa poata fi zarite pana departe. Aceste monumente erau frecventate de multimi uriase de oameni. Asa se face ca civilizatia megalitilor s-a intins doar in nord-vestul Europei, in zone joase, incercand parca sa inlocuiasca absenta muntilor, in vreme ce pe teritoriul tarii noastre muntii insisi au fost sanctuare.
Anglia: Stonehenge
Vazusem o multime de fotografii si filmari cu complexul megalitic de la Stonehenge. Stiam unde e situat si cum arata, ii stiam istoria si interpretarile, dar, cu toate acestea, nu aveam cum sa banuiesc ce ma asteapta. De la Londra nu e foarte mult de mers cu masina pana in campia Salisbury, unde e situat Stonehenge. Soferul masinii pe care am inchiriat-o e indian. Spre deosebire de vorbaretul Alistar, ghidul meu din insulele scotiene, indianul tace tot drumul: o tacere prevestitoare. Vremea e incerta, cand soare, cand ploaie, cand amandoua, iar traseul pe autostrada nu ofera prea multe lucruri interesante. Dupa ceva mai mult de doua ore de mers, apare primul indicator catre monument. Drumul coboara, iar in partea stanga, in mijlocul unui camp verde si rotund se zaresc pietrele. In jurul lor, intr-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, intr-un cerc multicolor ce se invarte lent, sute de oameni dau ocol, in tacere, monumentului. Iar deasupra, zeci de pasari negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecand spre un centru al lumii care pare ca atrage totul in jurul sau, ca un sorb. Imaginea e halucinanta. Acolo, in acel peisaj ireal, megalitii de la Stonehenge se dezvaluie a fi cu totul altceva decat in fotografii. Incerc sa inteleg pentru ce au fost ridicati acolo, privesc pietrele si ascult explicatiile ghidului audio, dar, destul de repede, "sorbul" ma atrage vrajitoreste si ma trezesc invartindu-ma hipnotic in jurul monumentului, la fel ca toata lumea, cu gandul gol, dar cu o liniste de nedescris in suflet, si incapabila sa imi mai pun intrebari.
Este o liniste foarte stranie. Copiii veniti in excursie nu striga, cei mari vorbesc in soapta. Si, desi suntem multi, siruri-siruri de curiosi, veniti sa vada minunea, linistea este aproape materiala. Doar tipetele pasarilor se mai aud din cand in cand. Sunt pasari multe, negre, cuibarite in piatra, la subsuoara trilitonilor uriasi, ori aliniate pe lespezi ca niste gardieni, pasari mute ce se scalda in ochiurile de apa din pietrele culcate la pamant, ori pasari gurese ce falfaie ametitor in jurul monumentului. Toate par sa apartina pietrei si se invart in acelasi loc, ca si cum din piatra s-ar fi desprins bucati cu aripi ce au prins sa zboare. Cerul de la Stonehenge este coborat pana in creasta pietrei, cu nori grosi si soare ireal intre ei. Locul acesta a fost ales cu anume stiinta, caci el insusi este magnific, dumnezeiesc, chiar daca nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatra. Poate energii misterioase din adancuri, pe care stramosii britanicilor le simteau, il fac sa fie asa. Poate de aceea in aceasta zona sunt cele mai frecvente aparitii de cercuri in lanuri de grau. Si poate nu e o intamplare nici faptul ca meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.
Craciun stravechi, dacic
Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de ingropaciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea si de celebrare a stramosilor, observator astronomic si multe altele. S-a spus multa vreme ca aici se celebra solstitiul de vara, insa ultimele cercetari arata ca, din contra, nu sunt semne ale unor activitati pe timp de vara, ci pe timp de iarna. S-au gasit cantitati impresionante de oase de porc, ce provin de la ospete ritualice, iar analizele au aratat ca acestia au fost sacrificati in luna decembrie. Deci, un ospat in decembrie, la solstitiul de iarna, cand ziua este cea mai scurta din an, iar intunericul pare ca se lupta cu lumina, pentru a pune stapanire asupra ei. In acest moment se sarbatorea victoria luminii, cand soarele castiga batalia, iar ziua incepe sa creasca. Sacrificiile de animale erau facute pentru a indupleca intunericul si a ajuta lumina sa invinga. Acest scenariu seamana foarte mult cu un Craciun stravechi romanesc.
Hiperboreea
Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca si Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive nestiute. Romanii nu il pomenesc niciodata, iar despre celti nu stim daca l-au utilizat in ritualurile lor. In forma sa finala, este alcatuit dintr-un cerc de 30 de megaliti din sarsen (un tip de gresie), in interiorul caruia se afla o potcoava formata din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care doua in picioare si o lespede culcata peste cele doua), din acelasi material. Ambele formatiuni sunt dublate de cate un cerc alcatuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o departare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecatoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au gasit multe schelete umane ce prezinta urme de boli sau infirmitati, de aceea s-a presupus ca Stonehenge putea fi si un loc de tamaduire. Legendele grecesti spun ca Apollo, zeul luminii si al vindecarii, se retragea in lunile de iarna in Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, in carul sau solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. In acest mit al hiperboreenilor, Dacia se intalneste cu Marea Britanie. Unii invatati socotesc ca hiperboreenii erau o populatie mitica din insulele britanice. Dar cum unele legende sustin ca hiperboreenii locuiau la nord de Dunare, si Dacia a fost socotita patrie a lor.
Tot ansamblul este inconjurat de un sant ce are exact acelasi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scotiene: 104 metri. Ce e cu adevarat straniu este ca sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelasi diametru cu Stonehenge, diferenta fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcatuit din 104 pietre, acelasi numar obsedant divizibil cu 13, pe care il intalnim si in Orkney, si la Stonehenge. Cercul urmator este alcatuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe cand la Stonehenge sunt 30 de megaliti. Iar in interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoava, ca si Stonehenge. Nu e deloc surprinzator ca sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstitial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelasi moment din an: solstitiul de iarna. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe varfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezinta acelasi plan ca si Sarmizegetusa si Stonehenge: un cerc in interiorul caruia se afla o absida (potcoava), orientate toate spre solstitiul de iarna. De ce au ales aceasta forma si cum se explica aceasta coincidenta? Inca nu avem raspunsuri. Unii specialisti care au facut calcule complexe afirma ca la noi, datorita pozitionarii pe paralela 45, calculele astronomice facute de daci sunt mult mai precise decat cele ale constructorilor de la Stonehenge.
Daca e sa acceptam o abordare para-stiintifica, poate a existat o vreme cand initiatilor li s-a revelat simultan, in mai multe locuri, o cantitate mare de informatii matematice si astronomice, asa cum se presupune ca a existat o vreme cand vracilor li s-a dat de catre zei sa cunoasca toate plantele de leac si utilizarile lor, si cum a existat o vreme a marilor profeti-reformatori, care i-au invatat pe oameni cum sa comunice cu zeii. In istoria civilizatiei au existat perioade de varf, cand transformarile au venit in valuri, fara explicatii logice. In acest caz, informatiile au ajuns independent in mai multe parti. Din punct de vedere stiintific, e posibil sa fi existat un contact direct intre cele doua zone, ori o deplasare de populatie neolitica dinspre zona dunareana spre cea britanica, dar aceste supozitii nu pot fi demonstrate deocamdata.
In Marea Britanie exista peste o mie de cercuri de piatra, toate datand din neolitic si demonstrand o extraordinara efervescenta religioasa. In preajma anului 2500 i.Hr. vremea s-a racit si s-a trecut de la clima atlantica, umeda si calda, la cea sub-boreala, mai rece si mai uscata. In aceasta perioada, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populatia s-a retras spre sud si s-a produs o ruptura, o lipsa de continuitate. O noua inflorire a civilizatiei se produce dupa inca doua mii de ani, cand ii gasim pe celti, care insa nu pot fi asociati cu aceste constructii, decat in sensul ca poate le-au folosit si ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte putine elemente care ar putea aminti de traditii vechi de milenii. La noi, clima a fost intotdeauna mai blanda decat in nord, si in vremea cand Marea Britanie era sub calota glaciara, aici comunitatile de agricultori erau in crestere. Au fost mereu conditii pentru continuitate de locuire si, in ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptura intre lumea neoliticului si ce a urmat dupa ea. Mai tarziu, dacii pun in practica cunostinte transmise din generatie in generatie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunastare ale mileniilor IV-III inainte de Hristos. Ei sunt pastratorii unei traditii cu radacini incredibil de adanci. Asa se explica asemanarile uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie si Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemanari dintre lumea dacilor si cea a celtilor s-ar putea sa aiba la temelie si acest stravechi strat neolitic comun. Urmasii dacilor, in ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au pastrat pana astazi o parte din acest bagaj, chiar daca in mare masura fara sa ii mai constientizeze semnificatiile. Englezii nu mai sacrifica porci la solstitiul de iarna, asa cum au facut-o stramosii lor din neolitic, pentru a indupleca fortele intunericului si a ajuta ca lumina sa triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, desi o faceau in vremuri indepartate, in cinstea lui Osiris, tot la solstitiul de iarna. De fapt, din marea civilizatie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic pana la egiptenii de azi. In schimb, romanii inca mai practica sacrificiul porcului inainte de Craciun, fara sa mai stie de ce o fac. Este un mister adanc, o taina de nedezlegat, cum de aici, mai mult decat in orice parte a Europei si poate chiar in afara ei, exista o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpamantean de ancestralitate ce curge pe sub pojghita inselatoare a istoriei oficiale.
Dacia: Sarmizegetusa
La Sarmizegetusa e o toamna de vis frumos. Pietrele dacilor tac, asa cum tac si pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tacerea lor, se aud loviturile de tarnacop care au doborat la pamant constructiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost parasite de buna voie, asa cum s-a intamplat la Skara Brae sau la Stonehenge. Aici a avut loc un macel. Aici pietrele tac de durere, nu din nestiinta. E octombrie, si florile s-au trecut, dar cineva a sadit pansele galbene in mijlocul sanctuarului mare, rotund.
Daca iti imaginezi incinta sacra ca pe un ceas, undeva in dreptul orei 11 se face o carare printre fagi. Dupa un urcus abrupt de mai mult de doua ore, se deschide plaiul Muncelului. Varful Godeanu, socotit de multi drept muntele sfant al dacilor, rasare in apropiere ca un sanctuar de piatra. El este cel mai inalt varf din zona cetatilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacra de la Sarmizegetusa sunt orientate catre el. Cat cuprinzi cu ochii, e singurul loc in care vezi piatra - in rest, doar pasuni. Aici se incheie calatoria mea, deasupra muntilor, cu un orizont mai deschis si mai curat decat cel al campiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poti vedea departe, prin ceturile si ploile eterne ale Scotiei si ale Angliei. Nici nu ai cum, din campie, din locuri atat de joase. De pe Godeanu, in zilele reci, cand cerul e senin, vezi pana departe, pe vai, pana la Alba Iulia si pana in Apuseni.
Sursa: Formula As
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu