joi, 6 decembrie 2012

Ursul carpatin


« de la Bucureşti, to Antwerp »
Povestesc de parcă aş fi eu, dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu, trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la fier vechi,  o carte veche, necitită şi dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie sacrificat pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani în şir, care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă mai recunosc,  am devenit sclavul unei societăţi formale, plină de oportunişti şi conformişti, care cred că Platon, cu ale lui teorii despre unicitate ca parte componentă a unui întreg universal, este doar un platou cu gogoşi. Am fost aruncat într-un labirint existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies, mergând haotic în zig-zag, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea financiară, fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor fără fond, în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am plecat înfrânt, dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile ajungi tot paznic sau nici atât, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semiboschetari, prost plătiţi, amăgiţi doar la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei, inscripţionate cu denumirea firmei unde, fără să aibă de ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi.
În căutările mele, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv.  În incintă girafele ne priveau de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate  se  distrau copios, pe seama reacţiilor amuzate ale vizitatorilor, iscate atunci când le arătau acestora, părţile interzise ale trupurilor lor expuse şi plictisite.  La locul de muncă şi în cuşti, standardele europene sunt respectate în cele mai mici amănunte, habitatul este strict natural conform normelor UE.
 Ursus arctos, adică ursul brun carpatin, cu toate că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi  fără hodină o ieşire.. M-a deocheat telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la “Big Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice. Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui,  ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând, un prânz copios sau o alternativă la cină. Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu  l-am înţeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum crede el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că aceştia dacă ar putea, de frică ori pentru profit, ar distruge tot universul, pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete, meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.
Privindu-l  prin gard, precum  un vizitator căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un  condamnat  nevinovat, am pozat urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă,  aceeaşi şi  aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alţii pentru el. Nu mi-am închipuit  vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti. -Semăna leit cu Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând bere sau fumând cot la cot cu soldaţii polonezi, şi care, după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoştinţă a sfârşit trist şi părăsit tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri, zeghe şi zăbrelele.
Undeva prin curtea aceea imensă şi plină de spectatori,  leul şi tigrul, alţi regi care au abdicat, şi au fost luaţi prizonieri,  răgeau sfâşietor, iar un îngrijitor,  pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.
 Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici paşi egali timpul şi spaţiul captivităţii, considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni, ca pământul în ale cărui izvoare sclipeşte  eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, realizând că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi urşii care l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, pădurea şi peşterile pe unde a vânat şi pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit....................................
 Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă păzeşte îmi spune în romengleză, de parcă ar povesti un film poliţist,  privindu-mă cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu gardul cu un ham roşu şi cu o lesă de aceeaşi culoare într-o mână şi cu o foarfecă mare de tăiat sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă o luptă inegală, fără şanse de supravieţuire, şi că odată intrat în cuşca ursului i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, după care, ca în transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am părăsit în galop împreună cu ursul, incinta marii grădini zoologice, sub privirile înfricoşate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam, trecusem pe pilot automat..  Mai înainte, furasem o dubă, care ne aştepta la ieşire de multă vreme, cu cheile în contact, şi cum, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după care, dezorientat  în ţară străină, alergam haotic împreună cu ursul,  pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare , şi că  încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi urs. Mai zice că îmi pierdusem conştiinţa a doua oară, atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile. Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna, uitasem ce nationalitate am, rus, grec, room sau italian, român, olandez, belgian, indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez,….?
Ursul a murit după ce m-a apărat cu recunoştinţă şi după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Urs şi om, devenisem prin amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine  să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor şi al Carpaţilor..
 De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii, realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...
 Aici,  în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi aici ca şi oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea să fug la vânat de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua trebuie să mă dau ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în bandiţii care se propăşesc, în timp ce urşii împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale veşnicelor camarile, sucombă şi dispar.   Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.
 Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ cu o râmă.
Acum, toate substantivele animale, au motor, cip şi integrate !.( Gabi.C)

2 comentarii:

  1. Ţi-am citit textul. E bun doar că aduce mai degrabă a eseu. Părţile ultralucide şi filtrul realităţii amare prin care vede lucrurile personajul tău dau un stil epistolar naraţiunii. Ca o scrisoare de departe pentru cineva drag de-acasă.
    Mi-a plăcut tare mult paralela cu ursul carpatin. Poate era bine să marşezi doar pe condiţia fiarei de dindărătul fiarelor, ca expresie pentru emigrantul ce nu se regăseşte nici în ”civilizaţii” occidentale fiindcă, în fond, fiecare dintre noi suntem urs, vulpe sau iepure, suflete oprimate între gratiile incertitudinilor noastre.
    Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ioan-Mircea Popovici4 ianuarie 2014 la 23:07

    Un text de 7 stele. Merită citit cu încetinitorul. Citit şi recitit. Un poem despre tristeţe şi singurătate, despre căutare şi negăsita libertate. Nu m-aş putea opri la un pasaj anume. Mă mulţumesc să-i las semn de trecere. Totu-şi, o tăietură, pentru un palimsest...

    "L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă... Nu mi-am închipuit vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti.."

    RăspundețiȘtergere